Partea întâi
Aproape că am colorat pereții în negru cu șurubelnița. Semnele de numărătoare acoperă totul, mai puțin un colț mic rămas liber.
Poate ar trebui să mă opresc din numărat.
Pot să-ți spun exact de câte zile sunt blocat în camera asta. În fiecare noapte număr semnele de pe pereți, iar când termin, iau șurubelnița și mai zgârii unul.
Încă o zi în care am supraviețuit în lumea asta.
Încă o zi în care camera nu mi-a înghițit mintea și n-a scuipat ce-a mai rămas din mine, așa cum a făcut cu ceilalți de afară.
Sunt blocat în camera asta mică și dărăpănată de exact cinci mii treizeci și șase de zile.
Pot să număr semnele din nou, dacă vrei. Le număr în fiecare noapte. După atâția ani, am devenit foarte bun la asta.
Ciudat… nu mai țin minte câte zile are un an.
Poate e un semn.
Sau poate e o binecuvântare.
La fel cum nu mai țin minte cum am ajuns aici. Așa nu-mi mai bat capul încercând să înțeleg de ce există camera asta și ce le face oamenilor prinși înăuntru.
Așa devin una cu ea.
Au mai fost și alții aici înaintea mea?
Au zgâriat și ei semne pe pereți?
Cât au stat?
Cât timp voi rămâne eu aici?
Sunt foarte bun la numărat și la pus întrebări.
Dar la întrebarea asta nu pot răspunde.
Acum exact cinci mii treizeci și șase de zile, Clifford a murit.
Când aproape toată omenirea, cu excepția câtorva milioane de oameni, dispare de pe fața Pământului într-o clipă, nu prea îți mai pasă de moarte.
Te obișnuiești cu cadavrele care te înconjoară zi și noapte.
Îți amintesc că aici a existat cândva o lume.
Îți amintesc că și tu ai făcut cândva parte din ea.
Pentru toți cei care au supraviețuit lucrului care ne-a șters de pe planetă acum mai bine de cinci mii de zile, cadavrele erau acea amintire.
Mirosul lor pe măsură ce putrezeau. Regretul cu care supraviețuitorii își târau trupurile obosite prin orașele Pământului, știind că timpul trecea, că ei supraviețuiseră, iar alții nu.
Pentru mine, Clifford era acea amintire.
În ziua în care l-am cunoscut, căutam orice m-ar fi putut ține în viață: mâncare, apă, lucruri de genul ăsta.
Intrasem prin efracție într-un supermarket și îndesam cât mai multe provizii într-un rucsac când am auzit ușa deschizându-se.
Un bărbat destul de tânăr a intrat, pășind cu grijă peste cioburile de sticlă.
Avea barba de câteva zile a unui om care, cu o săptămână înainte, încă nu avusese nevoie să se radă.
În mâna stângă ținea un rucsac rupt, cu fermoarul vizibil stricat.
În dreapta avea un pistol.
L-a ridicat spre mine.
— Dă-mi rucsacul și tot ce ai în el.
După asta, totul s-a întâmplat foarte repede.
Am auzit o împușcătură și l-am văzut pe bărbat prăbușindu-se, fără viață.
Apoi am văzut un alt bărbat intrând în magazin. Era mult mai bătrân decât primul și ținea în mână o armă din care încă ieșea fum.
A verificat cadavrul, apoi s-a uitat la mine.
— Sunt Clifford. Îmi pare bine.
Am locuit în casa lui Clifford aproape trei sute de zile.
Mi-a dat mâncare și un acoperiș deasupra capului.
M-a învățat atât de multe lucruri încât acum abia dacă îmi mai amintesc ce anume m-a învățat.
A fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată.
Era Clifford.
Și toate astea au dispărut într-o singură zi.
Într-o dimineață a plecat și mi-a spus că se întoarce după-amiază.
Nu s-a întors.
Am așteptat.
Au trecut două zile.
Apoi trei.
În a opta zi am observat că proviziile începeau să se termine.
Am împachetat ce am putut — inclusiv o pungă de chipsuri. Încă o am cu mine, chiar aici. Mi-e teamă să aflu ce se va întâmpla dacă o deschid — și am plecat din casă, fără să știu că nu aveam s-o mai văd niciodată.
Nu mai țin minte pe unde l-am căutat pe Clifford.
Dar știu unde și când l-am găsit.
Trecuse aproape toată ziua și începea să se întunece. Soarele cobora spre orizont, iar eu știam că, dacă nu-l găseam repede, trebuia să renunț și să caut un adăpost.
Nu mai aveam cum să mă întorc la casa lui Clifford. Mersesem deja aproape jumătate de zi.
Eram gata să renunț când am văzut ceva pe jos, aproape ascuns de praf și moloz.
Cadavrul lui Clifford.
Nici până astăzi nu știu ce l-a omorât.
Am intrat în panică și am fugit.
Uneori mă gândesc că încăperea asta mă provoca. Că mă atrăgea spre ea.
Pentru că într-o clipă alergam urlând de lângă cadavrul lui Clifford, iar în următoarea mă aflam în fața unei uși.
O ușă din lemn.
Lucru destul de neobișnuit, având în vedere că mă aflam într-un cartier destul de luxos.
Oricum, am deschis-o și am intrat într-o cameră goală, cu miros de umezeală, pereți albi, o singură fereastră spre stradă și o ușă de lemn încuiată.
Avea să fie casa mea pentru următoarele cinci mii treizeci și șase de zile.
Și numărătoarea continuă.
Uneori îmi place să cred că această cameră l-a înlocuit pe Clifford.
Mă hrănește cu farfurii de mâncare care apar în mod misterios în fața mea în fiecare dimineață.
Mă adăpostește de monștrii de afară.
Nu știu dacă îi pot numi monștri.
În realitate sunt doar oameni ca mine.
Doar că umblă fără nicio direcție.
Rătăcitorii.
Aș putea spune că mâncarea și adăpostul sunt doar niște coincidențe.
Poate cineva are grijă de mine.
Poate cineva le distrage atenția oamenilor de afară, fiindcă nu se uită niciodată prin fereastră direct la mine.
Întotdeauna privesc spre ceva aflat deasupra mea.
Dar lipsa îmbătrânirii nu o pot numi coincidență.
Știu cum arată fața mea.
Mai important, știu cum se simte.
Sunt bărbat. Până acum ar fi trebuit să-mi crească încet barba.
Dar nu-mi crește.
În fiecare dimineață, imediat după ce mă trezesc și înainte să zgârii încă un semn pe perete cu șurubelnița lui Clifford, îmi ating fața.
E încă la fel de netedă ca după ultima dată când m-am ras cu aparatul lui Clifford, în casa lui Clifford.
De cinci mii treizeci și șase de zile se întâmplă asta și, în tot timpul petrecut aici, n-am găsit nicio explicație plauzibilă.
Nici măcar nu știu de ce am început să fac semne pe pereți.
La început a fost un fel de hobby. Ceva care să mă ajute să treacă timpul.
Dar nu-mi amintesc exact cum a început.
De ce m-am trezit în prima zi și am simțit dintr-odată nevoia să zgârii peretele?
Nici măcar nu-mi amintesc să fi luat șurubelnița lui Clifford cu mine.
Camera asta e o enigmă.
Zgârii pereții în fiecare dimineață, dar în restul zilei nu simt deloc nevoia s-o fac.
Ușa și fereastra nu pot fi distruse.
Mâncarea apare de nicăieri.
Iar amintirile mele sunt șterse încet.
Poate că am dreptate.
Poate eu și camera devenim una.
Sunt sigur de multe lucruri.
Știu că soarele răsare și apune în fiecare zi.
Știu că încă mai sunt oameni afară, supraviețuind, rătăcind.
Iar acum sunt sigur că nu sunt singurul care a ajuns vreodată în camera asta.
Am senzația că au fost oameni aici înaintea mea și că încăperea i-a digerat încet, bucățică după bucățică, până când singurul lucru rămas din ei au fost amintirile celorlalți.
Dacă își mai amintește cineva de ei.
Partea a doua
Zgâriet.
Încă o linie. Încă un semn. Încă o zi.
Cadavrele miros și se descompun puțin mai mult.
Supraviețuitorii rătăcesc timp de douăzeci și patru de ore.
Soarele răsare și apune, câte o dată fiecare.
O pereche.
Nu se părăsesc niciodată, răsăritul și apusul, fiindcă unul nu poate exista fără celălalt.
Bărbatul zgârie peretele, făcând semnul tot mai întunecat, până când, dacă încăperea ar fi fost un hol — și de multe ori bărbatul a visat că este — cineva aflat la capătul celălalt l-ar fi putut vedea cu ochiul liber.
Se apleacă.
Mijește ochii.
Sapă în perete.
S-a obișnuit cu încăperea.
Aproape că el și camera sunt una.
Se cunosc.
O pereche.
Nu se părăsesc niciodată, asemenea soarelui și lunii, fiindcă unul nu există fără celălalt.
În cele din urmă, își șterge fruntea cu tricoul pe care îl poartă de mai bine de treisprezece ani și privește peretele.
Colțul rămas liber devine tot mai mic.
Și undeva, într-o parte îndepărtată și încă lucidă a minții lui, apar câteva cuvinte:
Timpul se termină.
Ca la un semnal, aproape ca într-un program care rulează după instrucțiuni, farfuria apare în fața lui.
Bărbatul înghite mâncarea.
Răsărit.
Un căscat.
Se întinde.
Își șterge fruntea.
Sunetul unei șurubelnițe ridicate de pe podea.
Mintea unui om căruia nu-i vine să creadă că în treisprezece ani n-a îmbătrânit deloc.
Zgâriet.
Linie.
O pauză.
Semnul are doar jumătate din înălțimea celorlalte.
Timpul pare să se oprească în jurul lui.
O eroare în program.
Dacă termină semnul, nu va mai rămâne niciun spațiu liber în cameră.
Nici măcar pe tavan.
Și-a dat osteneala să zgârie până și tavanul.
Pentru prima dată în treisprezece ani, bărbatul face un pas înapoi și privește ce a făcut.
Artă?
O realizare?
Nu știe cum să interpreteze ceea ce vede.
Uimit, vorbește cu voce tare și își aude propria voce pentru prima dată în treisprezece ani.
— Ce?
Camera rămâne nemișcată.
Așa cum a fost întotdeauna.
Știe că, dacă termină semnul, va primi încă o farfurie cu mâncare.
Dar ce se întâmplă dacă îl termină?
Ce urmează?
Ce eveniment miraculos va avea loc?
O pedeapsă?
Sau o recompensă?
Se așază și începe să se gândească, așa cum a făcut în ultimii treisprezece ani.
Și înainte să-și dea seama, soarele apune.
Stomacul îi chiorăie de foame.
Ochii îi cer nu somn, ci răspunsul.
Răspunsul camerei.
Se ridică și privește pe fereastră.
Clădirea de apartamente de vizavi e neagră, la fel ca încăperea.
Dar acolo întunericul nu este întrerupt de alb.
Este compact.
Complet.
Strada este întunecată.
Noaptea, totul este întunecat.
Și atunci îi vede.
Oameni.
Un grup de oameni.
Trec prin fața lui, la doar câțiva centimetri de fereastră, dar niciunul nu se uită la el.
Nimeni nu se uită vreodată la el.
Toți privesc mereu deasupra lui.
La ce?
La ce?
Se întreabă mereu bărbatul.
Dar, asemenea oamenilor care trec acum prin fața lui, răspunsul își întoarce privirea.
În sus, ca să spunem așa.
Apoi vede un băiețel de vreo cinci ani.
Aleargă, încercând să ajungă grupul din urmă.
Și deodată copilul își întoarce capul.
Nu privește deasupra camerei.
Privește înăuntru.
Ochii lui cercetează încăperea și apoi, pentru o secundă, doar o fracțiune minusculă de timp, privirea copilului o întâlnește pe cea a bărbatului.
Ochii băiatului continuă să cerceteze camera.
Apoi capul i se întoarce din nou spre pământ.
Copilul continuă să alerge ca să-i ajungă pe ceilalți.
Pe ceilalți care rătăcesc.
Bărbatul rămâne în întuneric timp de un minut.
Apoi încearcă mânerul ușii.
Este descuiată.
Rămâne acolo, neștiind ce să facă.
Stă cu mâna pe clanță, strângând-o atât de tare încât i se albesc degetele.
Stă.
La orizont, soarele începe să răsară.
Mai întâi încet, parcă nesigur de ceea ce îl așteaptă dincolo.
Apoi prinde viteză și se potrivește ritmului Pământului gol.
Bărbatul rămâne pe loc.
Privește.
Așteaptă.
Așteaptă ceva.
Caută ceva.
Un semn.
Strânge din nou mânerul și îl încearcă încă o dată.
Vrea să ajungă ca ceilalți?
Să-și trăiască zilele într-o cameră ca a lui?
Doar că una mai mare, numită Pământ?
Vrea să rătăcească printre amintirile unui trecut îndepărtat?
Să umble printre oasele unui cadavru mort de mult, adunând rămășițe ca un supraviețuitor care cutreieră locul unui dezastru?
Dă drumul mânerului.
Se așază.
Își deschide rucsacul.
Caută prin el.
Și găsește singurul lucru pe care îl are și pe care chiar nu-l poate explica.
Singurul lucru care nu poate fi o coincidență.
Deschide punga de chipsuri.
Și începe să mănânce.
Poveste originală: „The Wanderers”
Autor: 41488p-fduser
🇷🇴 Traducere și adaptare în limba română:
Creepypasta România
Licență:
CC BY-SA
Această versiune reprezintă o traducere și adaptare în limba română a operei originale „The Wanderers”, scrisă de 41488p-fduser, și este distribuită în conformitate cu termenii licenței CC BY-SA.
