Mi-au spus că sunt prea slab. Că las o impresie ciudata. Ca sunt foarte inalt. Că sunt un monstru. Uneori am crezut că sunt într-adevăr un monstru.
Un fel de schelet foarte înalt și ciudat. Nu mai puteam sa rezist. Nu știau cum ma simteam in momentele acelea. Nu vor ști niciodată. De aceea am decis să scap. Sa scăp de acea viață a insultelor și a depresiei. Într-o lume pașnică.
În locul meu favorit; pădurea.
Singurul loc unde nu aud rasetele indreptate catre mine, si batjocora celorlalti, unde sunt doar eu si mintea mea …
. . .
Viața în pădure este calmă și solitară. Deja a trecut aproape o luna – sau poate mai mult?
Cred ca nu mai aveam o concepție precisă despre timp – am început să mi se faca foame, am crezut că sunt chiar mai slab decât înainte.
M-am uitat la brațul meu; era foarte palid. Aproape alb.
N-am avut o oglindă, dar m-am gândit că fața mea era foarte slaba, slaba și palidă. Deodată am auzit un foșnet. Un animal sălbatic? m-am intrebat. Micul meu adăpost poate fi în pericol … dar, în schimb, a apărut o figură mică și dolofana. Un copil, cel puțin opt ani.
El m-a privit drept în ochi și a spus:
„Cine sunteți? Aratati foarte slabit!” Mă uit mai bine la el; e blond, are ochi maro și un zâmbet uluitor.
Singurul zâmbet real pe care l-am văzut vreodată, nu ca cele false ale altor copii. Cu un șoaptă, i-am răspuns:
„Nu-mi amintesc de numele meu. Lasă-mă în pace, sunt un monstru.”
El a râs și a exclamat: „Nu, ești doar un pic … slender … Te voi numi Slender … Slender, trebuie să ți-e foame, vrei un sandviș?
Scoase un sandwich de ton triunghiular din rucsac și mi-l înmânase. Am ezitat o secundă, apoi l-am luat și am început sa mănânc. După ce am stat o lună si am supraviețuit numai cu fructe de padure, sandwich-ul acela a fost cel mai bun pe care l-am mancat. După ce am terminat sandwich-ul, copilul a spus:
Numele meu este Jacky, uneori vin aici, când mama și tata se cearta, ei cred că sunt în parc.
Dar cum? Un copil atât de mic singur în pădure? I-am mulțumit pentru sandwich. Mi-a zâmbit și a fugit. Din acea zi, mi-a adus un sandwich în fiecare după-amiază.
Și, pe langa asta, imi aducea niște desene foarte ciudate … mi le-a arătat pe toate, desene cu copaci, sau niste semne ciudate pe care nu le-am mai văzut niciodată.
Aceasta a durat două săptămâni, până într-o zi.
. . .
A fost o dimineață plina de ceață, de abia se putea vedea ceva. Jacky tocmai ce venise. Am așteptat acolo, ca de fiecare dată. Totusi in ziua asta nu avea rucsacul cu el. Mi-a spus:
„Azi am adus niște bucăți de tartă facute de mama noaptea trecută și … dar unde imi este rucsacul?
Eram pe punctul de a merge cu el inapoi sa il caute, dar eram încă foarte slabit, așa că l-am așteptat acolo. Trecuse ceva timp, dar inca nu se întorsese și m-am hotărât să-l caut. Brusc, simțeam un miros ciudat de fum; M-am întors și, în groază, am văzut că pădurea se prăbușeșea si era toata in flacari.
Am început să alerg, devenisem foarte obosit și il tot strigam pe Jacky. Focul mi-a ars pielea, dar eram prea ocupat sa il gasesc pe copil.
Trebuia sa-l gasesc. Trebuia să trăiască. I-am continuat să strig dupa el, dar nimeni nu mi-a răspuns.
Talpile mele se loveau de copacii căzuți și erau arse de taciunii aprinsi. Totul era în flăcări, inclusiv eu. Fața mea, întregul meu corp, a fost devorat de flăcări. Și apoi, totul a devenit negru. Am căzut la pământ, m-am epuizat și mi-am închis ochii.
. . .
Deodata am văzut ceva strălucitor pe cer, era Luna, strălucea ca niciodată. M-am ridicat fortat în picioare și m-am uitat în jur. Pădurea a fost data peste cap complet, tot ce ramase au fost doar copaci negri ca cărbuni.
După aproximativ zece minute am reușit să ies din pădure și am ajuns la drum. Nu era nimeni. Doar eu, mergand sub lumina stalpurilor de iluminat. M-am uitat la mainile mele; eram complet ars, aratau albe ca lapte. Același lucru pe tot restul corpului. Hainele devenisera cârpe arse.
Trebuie sa caut un magazin, să gasesc ceva cu care sa mă imbrac. Imi era foarte frig. M-am uitat cu fata intr-o fereastră. M-am uitat la mine și mi-am spus: fața mea nu mai exista.
Nu mai aveam o fizionomie. Era doar un schelet alb. fără ochi, nas, gură sau urechi. Dar cum de inca reuseam sa simt, să văd, să respir? Nu am crezut ce am văzut … Am devenit un monstru.
În spatele ferestrei am văzut niște haine, așa că am deschis fereastra și m-am furișat inauntru. Imediat s-a declansat alarma, așa că am luat primul lucru pe care l-am văzut. Un costum negru, un tuxedo, o cămașă și o cravată roșie.
Apoi m-am îndreptat spre pădure, m-am schimbat și am început să merg. Voi merge oriunde pana îl voi găsi pe Jacky. În toate partile pădurii. Rătăcind pe acolo, am putut găsi doar opt dintre desenele lui Jacky și le-am atârnat pe copaci ca punct de referință, ca să nu mă pierd.
Stiu ce trebuie să fac. Îl voi găsi pe Jacky, cu prețul căutării și uciderii tuturor copiilor din fața mea …
… Pentru că sunt un monstru …
… Un Slenderman …
Ok la început a fost frumos dar chiar la final horror dar și eu iaș da un Sandwich