Călătoria în care am început să-mi pierd amintirile

O călătorie spontană cu un prieten din copilărie ar trebui să fie o ocazie de a uita pentru câteva zile de muncă și rutină. Pentru Neal însă, problema este că începe să uite la propriu. Amintiri lipsesc, detalii se schimbă, iar explicațiile prietenului său devin din ce în ce mai greu de crezut. „Călătoria în care am început să-mi pierd amintirile” este o poveste horror psihologică despre memorie, identitate și senzația că propria minte nu mai poate fi de încredere.

— Ei bine, chiar e destul de greu de crezut.

Del întinse furculița și îi înfipse vârful în ultimul cârnăcior al prietenului său.

— Ce anume? răspunse el, mușcând jumătate din el.

— Hei! protestă Neal râzând. Lasă-mi și mie ceva!

Cum era deja prea sătul ca să mai mănânce, protestul lui nu avea prea multă greutate.

Del mestecă repede și cealaltă jumătate, apoi, copilărește, îi arătă lui Neal mâncarea din gură.

Ținând terciul pe limbă, întrebă:

— Ce, îl vrei înapoi?

Neal clătină din cap, ascunzându-și zâmbetul în spatele șervețelului.

— Nu te-ai schimbat deloc de când eram copii. Acum închide gura. Se uită toată lumea la noi.

— Da, mamă, mormăi Del.

Se întoarse la clătitele lui. Lacul de sirop din farfurie se revărsa spre margini de fiecare dată când își înfigea furculița pentru încă o îmbucătură. Un inel lipicios de sirop îi înconjura farfuria, făcându-l pe Neal și mai conștient de toate privirile îndreptate spre ei.

Cu siropul curgându-i pe bărbie, Del spuse:

— Nu la mine se uită, frate. Probabil la cămașa aia în care ai dormit. E toată șifonată.

Neal ignoră comentariul despre haine, dar partea în care el părea să fie ținta privirilor tuturor era mai greu de trecut cu vederea.

— Cum spuneam înainte să-mi furi cârnăciorul, tot mi se pare ciudat că am chiulit de la muncă și am plecat spre cine știe unde. Încă nu-mi vine să cred că m-ai convins.

— De ce? Făceam rahaturi din astea tot timpul când eram copii.

Neal împinse farfuria goală spre marginea mesei.

— Da, tot spui asta, dar amintirile mele sunt cam încețoșate. Nu ne-am mai văzut de mult.

Se gândi să-l întrebe de unde știa unde lucrează, dar nu spuse nimic.

Del își împinse și el farfuria, se lăsă pe spate și își încrucișă brațele în spatele capului.

Privindu-l direct pe Neal, clipi foarte repede pentru o fracțiune de secundă.

— Dar când ne-am prefăcut că suntem ca puștii din filmul ăla după Stephen King?

Neal se îndreptă pe scaun când amintirea îi reveni.

— Adică atunci când am mers pe lângă șine o zi și jumătate și s-a format o echipă de căutare după noi? Din câte-mi amintesc, amândoi am fost pedepsiți o lună. Și dacă încerci să sugerezi că la destinație ne așteaptă vreun cadavru, eu mă retrag.

Del păru puțin deranjat de îndoielile lui și schimbă tactica.

— Ai fi preferat să putrezești în continuare în cubiculul ăla lângă… cum o chema?

Neal răspunse înainte să apuce să se întrebe de unde știa Del ceva despre slujba lui.

— Susan.

— Așa, Susan. Regina decolteului. E bună rău, dar—

Neal îl întrerupse.

— Stai. De unde știi porecla ei? N-am spus nimănui asta.

Del ridică din umeri pe jumătate, cu brațele încă în spatele capului.

— Probabil mi-ai zis în mașină. Ideea e—

Neal îl întrerupse iar.

— Cred că mi-aș aminti dacă ți-aș fi povestit despre țâțele ei uriașe. De fapt, nici nu-mi amintesc să fi spus ceva despre șefa mea.

Pentru o clipă, o mulțime de întrebări îi trecură prin minte.

Apoi toate fură înlocuite de o amintire.

În timp ce Neal retrăia momentul în care șefei lui îi sărise un nasture de la bluză, Del își continua pledoaria.

Preferi să asculți povestea? Vezi versiunea narată:

— Doamne, nu pot termina nici măcar o propoziție lângă tine. Nu știu ce să-ți spun. Poate am telekinezie și încă nu mi-am dat seama. Ar explica și cum am plecat din Vegas cu bani în portofel.

Neal își pierduse firul și reveni în conversație.

— Vrei să spui telepatie?

— Da, mă rog, tocilarule. Ideea e că poate să-și printeze singură nenorocita aia de copertă pentru raportul TPS.

Neal râse la referința din unul dintre filmele lui preferate.

— Da, dar să conduc cine știe unde cu tine nu-mi plătește facturile.

— Nu-ți face griji, amigo, te rezolv eu. Și nici măcar n-a trebuit să te forțez prea mult. Din câte-mi amintesc, nici nu ne depărtaserăm un bloc de locul ăla deprimant când ți-ai aruncat cravata cu clips pe geam. Pe scurt, ai nevoie de puțină aventură în viața ta, iar eu am nevoie de un copilot.

— Copilot? Până acum eu am condus tot timpul.

— Și te descurci excelent. Zbor de primă clasă, căpitane.

Del îi făcu un salut leneș, apoi își puse din nou brațele în spatele capului.

Neal privi spre mașina prietenului său din parcare și zâmbi.

— Bine. În afară de faptul că ești un leneș nenorocit care probabil m-a lăsat fără serviciu, mașina merge ca un vis. De unde ai luat-o?

Fața lui Del se lumină când auzi de mașină.

— Eu și Lucille? Avem o poveste lungă împreună.

— Serios? Pentru că Lucille arată de parcă abia a ieșit din fabrică.

Del ridică iar din umeri.

— Bine, poate nu suntem împreună chiar de atât de mult timp. Important e că eu sunt îndrăgostit și cred că și tu ești.

Neal zâmbi, continuând să privească spre parcare.

— Da. Chiar e ceva special.

Cu o expresie satisfăcută, Del își bătu burta și scoase un râgâit puternic.

— Mamă, asta chiar a mers la fix.

Ieși din banchetă și se uită în jur.

— Plătește tu. Eu mă duc să mă piș. Dacă n-ai bani, sunt în torpedou. A, și lasă-i Bertei Grase un bacșiș zdravăn.

Chelnerița apăru imediat după ce plecă Del, cu o expresie nedumerită.

— Mai pot să-ți aduc ceva, dragule?

— Nu, mulțumesc. Doar nota, vă rog.

Neal îi privi ecusonul.

— Și, Nancy, să nu-l bagi în seamă pe prietenul meu. Cred că are Tourette.

Nancy își dădu ochii peste cap.

— Sigur, dragule. Cum spui tu.

Aruncă nota pe masă, îi luă farfuria și plecă repede.

Pentru o clipă, Neal ar fi jurat că mai văzuse un cârnăcior pe farfurie.

Dar chelnerița dispăruse înainte să mai poată verifica.

Cum Del făcuse un întreg spectacol din faptul că îl mâncase pe ultimul, Neal puse totul pe seama luminii și termină jumătatea de suc rămasă.

Privind în jurul restaurantului unsuros, observă că chelnerița și bucătarul se uitau periodic spre el și discutau în șoaptă.

Bucătarul, care nu părea genul de om care zâmbește prea des, îi aruncă o privire furioasă înainte să se întoarcă.

Neal hotărî că era semnalul lui de plecare.

Își goli portofelul, ridică două bancnote de douăzeci ca pe un steag alb de capitulare și le aruncă pe masă.

Câteva minute mai târziu, Del deschise portiera pasagerului.

— Ce dracu’, omule? Ești nebun? Ai lăsat toate astea la vedere?

Adună teancurile groase de bani de pe scaun și le îndesă în torpedou.

— Cred că eu ar trebui să întreb „ce dracu’”. Sunt peste cinci mii de dolari acolo. De unde ai banii și a cui e mașina asta?

— Hai, frate, nu e ce crezi. Am avut noroc în Vegas și am decis să sar peste zborul de întoarcere și să mă duc acasă cu mașina.

Neal ezită.

Era sigur că prietenul lui mințea, dar nu voia să creadă asta.

— Vegas, serios? Și lasă-mă să ghicesc: ai cumpărat mașina din câștiguri?

Del, fără să-și dea seama că intra într-o capcană, îi oferi cel mai inocent zâmbet posibil.

— Jur pe Dumnezeu.

— Serios? Atunci cine dracu’ e Lil’ Miss?

— Little cine?

— L-I-L-M-I-S-S. Scrie pe nenorocita ta de plăcuță. Presupun că ai uitat că ai plătit în plus ca să știe toată lumea că Lil’ Miss tocmai a trecut pe lângă ei cu o sută patruzeci la oră.

Del intră în mașină și trânti ușa.

Ochii îi clipiră foarte repede pentru o clipă.

— Cred că ai nevoie de ochelari, frate.

— Eu am nevoie de ochelari?

— Da. Poate chiar ai. Pentru că eu n-am plăcuțe personalizate.

Furios, Neal coborî din mașină și merse în spate.

— A, da? Atunci ce e—

Se opri.

Privea bara mașinii, complet uluit.

Pe plăcuță erau ștanțate, cu albastru:

LTI 8973.

Del veni de partea cealaltă a mașinii și îi întinse o țigară aprinsă.

— N-a existat moment mai bun să te reapuci.

Neal o luă cu mâna tremurândă și trase adânc.

Își lăsă capul pe spate și expiră încet, privind fumul cum trecea peste mașină.

— Nu înțeleg… jur că am—

— E în regulă. N-ai făcut nimic.

Rămaseră acolo fumând în tăcere.

Când se sătură, Neal rupse jarul cu degetul și aruncă țigara pe asfalt.

— Mi-ar prinde bine o bere.

Del îi puse mâna pe umăr și îl strânse.

— Așa te vreau. Ăsta e Neal pe care îl știu eu. Se pare că te-am scos din închisoarea aia exact la timp. Hai, omule, să plecăm dracului de aici.

Del porni spre partea stângă a mașinii.

Neal îl opri.

— Unde te duci? Scaunul pasagerului e în partea cealaltă.

Douăzeci de minute mai târziu, goneau pe autostradă cu peste o sută treizeci la oră.

Neal strivi o doză goală de suc în mână, o aruncă pe geam și scoase un râgâit puternic.

— Uuu! N-am mai simțit așa de bine de foarte mult timp.

— Știu, frate. Mai bine de atât nu se poate.

— Deci o să-mi spui unde dracu’ mergem sau rămâne marele secret?

— E secret, da. Din ăla antic chinezesc.

Neal râse și se uită la el.

— Ești atât de idiot.

— Hei, uită-te la drum.

— Relax. Nu e nicio mașină. Toate benzile sunt ale noastre.

— Da, pentru că le-ai depășit pe toate.

— Iar când ne oprim peste noapte, recuperez tot timpul pierdut.

Neal se trezi pe scaunul șoferului cu o durere de cap îngrozitoare, de parcă petrecuse toată noaptea dând pe gât bere după bere.

— La dracu’, unde suntem?

Del bătu în geam.

— Iuhuuu, nenorocitule!

Neal tresări.

— Ah, fir-ar! Del, m-ai speriat de moarte.

— Da, ăsta era planul. Serviciul tău de trezire de dimineață. Mă duc să mă piș. Fii gata de plecare când mă întorc.

Neal ieși din mașină și privi în jur.

Nu exista niciun indicator care să-i spună unde erau.

În ambele direcții nu vedea decât copaci și drumul de pietriș lângă care parcaseră.

Pietrișul trosnind sub pantofii lui îi declanșă instantaneu alarma în cap.

Se trezi complet.

— Nu. Nu, nu, nu! Nu conduci un Porsche pe un drum de pietriș.

Del ieși dintre copaci, închizându-și șlițul.

— De ce dracu’ nu?

— Pentru început, fiindcă nu e nenorocită de mașină de teren.

— E în regulă, frate. În plus, e mașina mea și o conduc unde vreau.

Neal era aproape sigur că de data asta îl prinsese cu minciuna.

Totuși, ezită.

Mai greșise complet o dată, așa că nu voia să tragă concluzii prea repede.

— Tu ne-ai adus aici?

— Da. Erai destul de beat și începeai să mergi în zigzag, așa că am schimbat.

— Atunci explică-mi de ce m-am trezit eu la volan.

Del ridică din umeri pentru a nu știu câta oară.

Părea să fie gestul lui preferat.

— Nu e astrofizică.

— Știință aerospațială.

— Ce?

— Toată lumea spune „nu e știință aerospațială”. „Astrofizică” e replica mea. N-am auzit pe nimeni altcineva folosind-o.

— Da, bine. Probabil am luat-o de la tine. E o replică bună.

— Da. Replica mea.

— Relaxează-te. Am parcat și am coborât să mă piș. Când m-am întors, erai leșinat pe scaunul șoferului. Vezi? Nu e știință aerospațială.

— Bine. Unde dracu’ suntem?

— Pe un drum de acces pentru liniile electrice sau ceva de genul ăsta.

— Și de ce?

— Dacă chiar trebuie să știi, aseară am văzut în față ceea ce părea a fi un filtru de alcooltest și am tras aici. Mamă, ce morocănos ești dimineața.

— Filtru pe autostradă?

— Nu, frate. Am ieșit de pe autostradă de ceva timp. De aici mergem doar pe drumuri secundare. Mai încet, dar categoric mai frumos.

Neal își masă tâmplele.

— La naiba. Cât am băut?

— Nu chiar cât să umpli Lacul Erie, dar pe aproape.

În clipa aceea, imagini cu valuri izbindu-se de o plajă cu nisip negru îi fulgerară prin fața ochilor.

Se clătină înapoi și se sprijini de mașină.

Vocea lui Del deveni sincer îngrijorată.

— Hei, ești bine?

— Sunt bine. Doar că n-am mai avut mahmureală de ceva timp.

— Te cred. Vrei să conduc eu?

— Mă descurc. Dă-mi doar un minut.

— Dacă trebuie să vomiți, dă-i drumul. Mai bine afară decât înăuntru.

Del râse.

— Uite-mă și pe mine citându-l pe Gandhi. Ce om înțelept.

Îi aruncă un zâmbet ironic, apoi merse în fața mașinii și apăsă capota până când se auzi un clic.

— Ce e acolo?

— Acum nimic. Am mutat lada cu bere pe bancheta din spate. E mai ușor de ajuns la ea.

Neal își amintea că lada fusese deja pe bancheta din spate cu o seară înainte.

Gândul îi dispăru din cap în aceeași clipă în care conținutul stomacului îi ieși din corp.

După câteva momente îngrozitor de stânjenitoare, se ridică și privi dezgustat pata abstractă de la picioarele lui.

Se așteptase să fie numai lichid.

Dar în balta infectă de bere și bilă pluteau bucăți cenușii.

Del se apropie și privi mizeria.

— Îmi imaginez că acolo ajung majoritatea burrito-urilor la microunde. Mă rog. Oprim să mâncăm în primul loc pe care-l găsim. Niște mâncare în stomac o să-ți facă bine.

— Da, sună bine. Când ne-am oprit pentru burrito?

Neal închise ochii când o nouă imagine a plajei negre îi fulgeră în minte.

— La dracu’. De ce nu-mi amintesc nimic din noaptea trecută?

— Hm. Ciudat. Care e ultimul lucru pe care ți-l amintești?

— Mergeam pe autostradă și apoi… ah, da. Ne-am oprit la o benzinărie. După asta, nimic.

— Bingo. Sau ar trebui să spun burrito.

— Ce?

— Benzinăria, prostule. De acolo am luat burrito și mai multă bere. Am oprit și la Walmart. Am luat haine, periuțe de dinți, deodorant, chestii de bază. Și acum probabil regreți că n-am luat și pantofi.

Del privi în jos.

— Doamne, ce scârbos. Du-te și șterge-i în iarbă, apoi să plecăm.

Neal își trecu brațul peste gură și porni greu spre marginea drumului.

Se simțea de parcă își vomitase toate organele vitale.

Tot ce voia era să se întindă.

Dar ceva îl împingea înainte.

Pentru început, curățarea pantofilor părea incredibil de importantă în acel moment.

Și mai era ceva.

Trebuiau să ajungă undeva.

Nu-și amintea să fi discutat vreun termen limită, dar știa că mai aveau cam o zi până la destinație.

Iar dintr-un motiv pe care nu-l putea explica, să ajungă acolo însemna totul.

Del strigă în timp ce deschidea portiera pasagerului:

— Și îți schimbi hainele alea jegoase înainte să intri din nou în mașina mea!

Neal privi spre pădure și se gândi la plăcuța de înmatriculare.

În timp ce își freca pantofii înainte și înapoi prin iarbă, murmură:

— Lil’ Miss.

Dintr-odată, iarba de lângă drumul de pietriș fu înlocuită de podeaua unei păduri.

Simțea o greutate mare aruncată peste umăr în timp ce mergea, pășind cu grijă peste crengi căzute și evitând denivelările terenului.

Ceva îi atinse coapsa și apoi îi lovi genunchiul.

Privind în jos, văzu un pantof roșu cu toc în frunze.

Avea exact aceeași culoare ca mașina lui Del.

— Terra către planeta Neal. Terra către planeta Neal. Alo? E cineva acolo?

Neal își reveni cu Del agitându-și mâinile în fața lui.

Confuz de ceea ce tocmai văzuse, răspunse amețit:

— Ăă… da?

— Frate, cred că încă ești beat. Gata. Tu stai pe scaunul pasagerului până băgăm niște mâncare în tine. Uite.

Îi împinse niște haine în brațe și se întoarse spre mașină.

Neal își deschise încet ochii.

Ultima urmă a unui vis încă îi atârna de conștiință.

Își amintea că era sub apă, purtat de un curent puternic.

Peste tot în jurul lui înotau pești cu înotătoare galbene.

Lumina soarelui pătrundea prin întunericul din jur și se reflecta pe solzii lor, făcându-i să pară argintii într-o clipă și cenușiu-albaștri în următoarea.

Înota în mijlocul bancului și se simțea în siguranță printre ei.

Dar senzația că un pericol era aproape nu dispărea niciodată complet.

Știa că nu erau singuri.

Printre mulțimea de pești aproape identici, unii aveau mici pete întunecate.

Fiind atât de înghesuiți, era imposibil să nu se atingă.

De fiecare dată când un pește obișnuit atingea unul dintre cei pătați, punctele întunecate se mutau.

Neal privea cum peștii cu pete deveneau încet majoritari.

Până când, în cele din urmă, simți ceva mișcându-se și pe pielea lui.

— Hai, frate, am ajuns. Mișcă-ți fundul.

Neal își reveni pe scaunul șoferului cu o durere de cap cât Oklahoma City, chiar în spatele ochilor.

Nu-și amintea să se fi simțit vreodată atât de rău.

Dar singurul lucru la care se putea gândi era să-și „miște fundul”, cum spusese atât de elegant prietenul lui.

Deschise portiera.

— Vin. La naiba, cât am dormit?

— Nu foarte mult. Ți-am spus că opresc la primul loc pe care-l văd. Trebuie să băgăm niște mâncare în stomacul tău gol.

Neal își frecă tâmplele.

— Vai, mamă, ce grijuliu ești.

— Ah, mama ta. Nu m-am mai gândit la ea de ani. Jean era atât de bună pe vremuri. Ți-am povestit vreodată—

— Dumnezeule! Da, mi-ai povestit. Și te rog să nu începi iar. Era dubios atunci și e și mai dubios acum.

— Ce? Ar trebui să fii mândru că vii dintr-un asemenea material genetic.

Neal își desfăcu centura și apucă absent volanul în timp ce se pregătea să coboare.

— Hei. Credeam că ai spus că ai condus tu.

Vizibil enervat, Del oftă și se uită direct la el.

— Da. Eu am condus. Acum hai să mâncăm ceva.

Neal privi ochii lui Del clipind rapid.

— La dracu’, da. Mor de foame.

În timp ce ocolea spatele mașinii spre restaurant, privi plăcuța de înmatriculare și se opri.

Scria clar:

2XY 732.

Își frecă ochii.

Când privi din nou, scria:

LTI 8973.

Confuz de imaginile contradictorii, clipi iar.

Plăcuța rămase aceeași.

LTI 8973.

Convins că doar foamea îi juca feste, se întoarse spre restaurant.

Nu făcu decât câțiva pași înainte să realizeze că statul trecut pe plăcuță era complet greșit.

Pentru o fracțiune de secundă, simți panică.

Dar sentimentul i se păru străin.

Ca și cum nu-i aparținea.

Se întoarse brusc și fugi spre mașină, apăsând butonul de deblocare de pe cheie încontinuu.

Deschise portiera, se aplecă și trase de maneta portbagajului.

Câteva secunde mai târziu ridică capota din față.

Dar în loc să privească într-un portbagaj mic, se uita la un motor.

În timp ce încerca să proceseze faptul că Porsche-urile aveau motorul în spate, Del se apropie cu o expresie de dezamăgire rece.

Arătă spre propria față.

— Am expresia corectă? N-am decât amintirile tale ca reper. Așa se uita tatăl tău la tine?

Neal făcu un pas înapoi.

— Amintirile mele?

Del se apropie precaut, ridicând mâinile ca să pară neamenințător.

— Hei. Hai să ne urcăm în mașină și să discutăm ca doi oameni calmi și raționali. N-avem niciun motiv să facem scandal.

Când ajunse lângă capotă, se uită la motor și ridică din umeri.

— Ia uite. Cineva a făcut vechea schimbare.

O clipă mai târziu dispăruse.

Neal voia să fugă.

Dar oriunde se întorcea, ceva invizibil îl bloca asemenea unui zid de cărămidă.

Vocea lui Del, venind parcă din toate direcțiile deodată, rupse tăcerea panicată.

— Hai, amice. Nu e ceea ce crezi. Acum urcă-te în nenorocita de mașină înainte să faci ceva prostesc.

Neal simți brusc cum presiunea din spatele lui dispărea.

Făcu un pas înapoi până lovi un alt obstacol invizibil.

Nu știa cum, dar simțea că drumul spre portiera șoferului era liber.

Totuși, în timp ce se apropia încet, întinse mâinile în jurul lui, căutând orice deschidere sau punct slab în lucrul care îl ținea captiv.

— Aproape. Încă puțin. Ne așezăm și discutăm. Îți explic tot.

Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să intre înapoi în mașină.

Dar neavând altă opțiune, deschise portiera și se așeză.

Înainte să poată spune ceva, totul deveni negru.

Când își reveni, stătea pe un culoar înconjurat de acvarii.

Vorbea cu un angajat al magazinului, dar nu avea niciun control asupra cuvintelor care îi ieșeau din gură.

Corpul i se mișca fără permisiunea lui.

Vocea îi tremura.

— Nu-mi pasă, omule… alege tu ce fel de pește. Doar să fie… să fie de apă sărată.

Scoase din buzunar un teanc de bani, scăpă câteva bancnote pe jos și le îndesă stângaci în mâinile adolescentului.

— Uite. Ar trebui să ajungă. Păstrează restul și adu-mi… adu-mi nenorocitul de pește.

Angajatul magazinului răspunse:

— Domnule, situația asta e foarte neobișnuită.

— Și ce dacă? Sunt câteva sute de dolari acolo. Păstrează restul și dă-mi… dă-mi peștele.

În timp ce se auzea certându-se cu angajatul, Neal simți o senzație ciudată, ca și cum ar fi fost tras înapoi pe o bandă rulantă.

Scena din magazin începu să se îndepărteze.

Deveni tot mai mică, până când părea doar o fereastră luminată văzută noaptea de la mare distanță.

Apoi ajunse cât flacăra tremurătoare a unei lumânări.

Tot mai mică.

Până când se stinse complet.

Neal rămase plutind într-un întuneric absolut.

Ultimul lucru pe care îl auzi fu:

— Și fără nenorociți de rechini. Sunt prea încăpățânați.

Apoi se făcu liniște.

Nu avea cum să știe cât timp plutise acolo în vid.

Într-o clipă nu avea corp și era captiv în propria minte.

În următoarea, stătea într-un dormitor ale cărui pereți erau acoperiți cu imagini cu supereroi din benzi desenate și modele în costume de baie.

Del stătea în fața lui cu o expresie enervată.

— Îți amintești locul ăsta?

Neal vorbi încet la început, savurând senzația că își recăpătase simțurile.

— Ăă… da. E dormitorul tău. Aici stăteam când eram copii și jucam jocuri video.

Del se încruntă.

— Nu. Nu este. Cum de încă nu înțelegi?

Totul e doar fum și oglinzi.

Del nu există.

Te-am construit din idei luate din capul tău.

— Stai. Ce? Nu înțeleg.

— Exact. Nu înțelegi și totuși, cumva, continui să-mi opui rezistență.

Nu-ți dai seama că vorbești singur de o săptămână?

Uite, mai dă-mi câteva ore și dispar din viața ta…

și din capul tău.

„Ce dracu’ ești?” era pe vârful limbii lui Neal.

Dar Del răspunse înainte să apuce s-o spună.

— Nu contează.

Vreau doar să mă întorc în ocean.

Dar cumva tu reușești să-mi faci asta dificil.

Chiar acum, cât timp purtăm mica noastră discuție, eu mă cert în lumea reală cu o fabrică de coșuri de șaisprezece ani.

Și toate astea pentru că nu mă pot concentra cu tine zvârcolindu-te încontinuu.

Nu era momentul pentru sarcasm, dar Neal nu gândea tocmai limpede.

— Vai, săracul hoț de corpuri nu mai face față presiunii. Dacă nu suporți căldura—

— Termină propoziția și îl omor pe puști.

Hai.

Încearcă-mă.

Vocea lui Del se reverberă prin cameră, făcându-l pe Neal să se clatine înapoi.

Nu putu să nu observe că întreaga încăpere se cutremurase de parcă toate lucrurile din ea erau, de fapt, un singur lucru.

Posterele de pe pereți.

Benzile desenate de pe raft.

Bâta de baseball sprijinită în colț.

Și toate celelalte lucruri pe care te-ai aștepta să le vezi în camera unui băiat rămăseseră perfect nemișcate.

— Hei, să nu facem nimic nebunesc. Nu mă transforma într-un criminal.

Del se încruntă din nou.

— Dumnezeule, ce prost ești. Cum dracu’ reușești să-mi dai atâtea bătăi de cap?

Specia voastră este de departe cea mai încăpățânată peste care am dat, dar—

Neal îl întrerupse.

— Stai puțin. Ai omorât pe cineva… cu mâinile mele?

— Hai, omule. Cum de încă n-ai pus cap la cap lucrurile?

Știu că ai văzut o parte din momentul în care am aruncat proprietara Porsche-ului acum câteva zile.

— Pantoful roșu…

— Da. Am ținut-o înghesuită în portbagajul ăla ridicol de mic câteva sute de kilometri.

Noroc că „Lil’ Miss” chiar era micuță.

— Nenorocit bolnav! Ești un monstru!

— Să nu folosești cuvântul ăla cu mine.

Sunt un animal, exact ca tine.

Amândoi suntem complicați în unele privințe și simpli în altele.

Dar tu și cu mine nu suntem atât de diferiți.

— Rahat!

— Hai, nu te preface că n-ai văzut niciodată History Channel.

Știi foarte bine că specia ta omoară tot timpul ca să obțină ce vrea.

— Eu nu sunt un criminal.

— Nu, tu nu ești.

Dar mâinile tale au zdrobit o trahee și tot mâinile tale au bătut un om aproape până la moarte.

Și nu e tot.

Nu ești curios de unde au venit toți banii—

— Stai, ce? Pe cine am bătut până la moarte?

— La dracu’, m-am săturat să mă întrerupi mereu.

Și nu crezi că te grăbești puțin cu concluziile?

Poate omul încă trăiește.

Deși am auzit că umflarea creierului poate produce tot felul de complicații.

— Cine?

— Îți amintești burrito-ul care nu ți-a picat bine?

Doamne, interiorul cuptorului cu microunde arăta de parcă se căcase cineva în el.

Am văzut lucruri mai puțin dezgustătoare târându-se peste cadavre de balene, dar tu l-ai aruncat acolo oricum, cu ambalaj cu tot, și—

— Cineva de la benzinărie?

— Ce dracu’ tocmai am spus despre întrerupt?

— Dar cum?

— Am crezut că alcoolul te va face mai ușor de controlat.

Nu m-am gândit ce efect va avea asupra mea.

După cum s-a dovedit, sunt un bețiv agresiv.

Așa că, atunci când casierul a început să facă figuri…

Neal urmări privirea lui Del până la propriile mâini.

Dar nu se putu obliga să se uite la ele.

Dintr-odată îl începură să-l doară, amintindu-i de câteva bătăi în care fusese implicat când era mai tânăr.

— Nu mai vreau să aud.

E o nebunie.

Sigur o să primesc pedeapsa cu moartea.

Del zâmbi.

— Și dacă ți-aș spune că te pot ajuta cu asta?

Neal ieși din valuri cu o pungă goală de plastic atârnându-i din mână.

Urcă plaja, o aruncă într-un coș de gunoi și se întoarse spre locul unde își lăsase mașina.

Văzu luminile roșii și albastre înainte să ajungă după curbă.

Timp de vreo treizeci de secunde, se jucă cu ideea de a se preda.

Știa însă că n-o va face.

La fel cum nu strânsese de gât peștii exotici când avusese ocazia.

Când se apropie, o polițistă îl opri.

— Care e problema, doamnă agent?

— Mașina aceasta este a dumneavoastră, domnule?

Neal privi sedanul lovit și îndoit, parcat exact unde îl lăsase.

— Nu, doamnă.

Polițista îl privi din cap până-n picioare și se opri o clipă asupra articulațiilor lui învinețite și zdrelite.

Ochii lui Neal începură să clipească rapid.

Curiozitatea ei dispăru imediat.

Își întoarse privirea.

— Atunci mergeți mai departe.

Neal se întoarse și plecă.

Dar nu înainte să ia banii din torpedou.

În cele din urmă ajunse într-o autogară.

Drumul lung spre casă fu obositor.

Dar nu dormi nici măcar o secundă.

Evenimentele ultimelor zile începură încet să-i revină în memorie.

Și pentru prima dată retrăi fiecare detaliu îngrozitor.

Doi agenți FBI îl așteptau în fața blocului.

L-au dus încătușat la cea mai apropiată secție de poliție și l-au băgat într-o cameră de interogatoriu.

Dar în mai puțin de două ore era din nou acasă.

I-au dat drumul, în ciuda faptului că amprentele lui fuseseră găsite peste tot la locurile crimelor.

Existau probe ADN din belșug.

Filmări de supraveghere.

Totul îl lega de fapte.

Se pare că lucrul pe care îl cunoscuse drept Del își respectase partea înțelegerii.

Neal își imagină că, până să intre în apartament, agenții deja distruseseră fiecare probă care îl lega de crime.

În noaptea aceea dormi mai bine decât dormise de ani întregi.

Când se trezi dimineața, găsi o pată neagră pe pernă.

O luă drept semnul că ultimele rămășițe ale acelui lucru îi părăsiseră în sfârșit mintea.

Intră în baie.

Se opri în fața oglinzii și își privi propria reflexie direct în ochi.

Apoi repetă exact aceleași cuvinte pe care le spusese agenților FBI:

— Nu eu sunt omul pe care îl căutați.