Eram încă în casă. Stăteam în bucataria mea, dar eram de fapt în camera șapte. Fețele părinților mei au zâmbit mai larg când mi-am dat seama de asta. Nu erau părinții mei; nu puteau fi, dar arătau exact ca ei. Ușa marcată cu opt era in fundul camerei, dupa corpurilor mutilate din fața mea. Fețele zâmbitoare imi sfâșiau mintea. Apoi zumzetul s-a întors mai tare ca niciodată și a umplut casa și a zguduit pereții.
Am început să merg încet, apropiindu-mă de ușă și de corpuri. Ochii lor mă urmăreau. Eram acum între cele două trupuri. Au început să deschidă gura și mâinile erau la câțiva centimetri de picioarele mele. Într-o cursă disperata, m-am aruncat spre ușă, am deschis-o și am trântit-o în spatele meu. Camera 8.
Terminasem. După ceea ce tocmai experimentasem, știam că nu mai era nimic altceva care pentru care sa nu fiu pregătit. Din păcate, am subestimat abilitățile Casei. Din păcate, lucrurile au devenit mai deranjante si mai terifiante in Camera 8.
Asemanatoare Camerei 3, Camera 8 avea doar un scaun, insa, de data asta, nu era gol. Acolo statea un bărbat. După câteva secunde de neîncredere, mintea mea a acceptat în cele din urmă faptul că bărbatul care stătea pe scaun eram eu. Nu cineva care seamănă cu mine; era David Williams. Am mers mai aproape. El a ridicat ochii spre mine și am observat lacrimi în ochii lui.
„Te rog … te rog, nu o face. Te rog, nu-mi face rău.”
„Ce?” Am întrebat. „Cine ești? Nu-ți voi face rău.”
Era cea mai ciudată experiență de până acum, sa stau acolo, vorbind cu mine.
„O să-mi faci rău. Mă vei răni daca vei vrea sa pleci.”
„De ce spui asta? Calmează-te, bine?”
In timp ce-i vorbeam copiei mele, am observat cum purta aceleași haine ca și mine, cu excepția unui mic petic roșu de pe cămașă, brodat cu numărul nouă. Știam exact ce era.
M-am plimbat câteva minute, în timp ce el plângea în scaun. Camera nu avea ușă și, iar usa prin care intrasem disparuse. Am studiat pereții și podeaua din jurul scaunului. Sub scaun era un cutit si, langa el, un plic. Ridicand plicul, am vazut ca pe el scria „Pentru David, de la proprietarul Casei.
Voiam sa renunț și ultimul lucru pe care imi doream să-l fac era să scot cuțitul de sub scaun. Celălalt David încă plângea necontrolat. Mintea mea avea un sir de întrebări fără răspuns. Cine pusese asta aici si de unde imi stia numele? Fara sa ma mai gandesc, am luat cuțitul de sub scaun și imediat celălalt David a tăcut.
„David”, mi-a spus în vocea mea, „ce crezi că vei face?”
M-am ridicat de la pământ și am strâns cuțitul în mână.
„O să plec de aici.”
David stătea încă pe scaun, deși acum era foarte calm. A ridicat ochii spre mine cu un ușor rânjet. Nu-mi puteam da seama dacă avea să râdă sau să mă sugrume. Încet, se ridică de pe scaun. Era ciudat. Înălțimea lui și chiar felul în care stătea se potriveau cu ale mele. Am apucat cutitul mai puternic. Nu știu ce plănuiam să fac cu el.
„Acum o să te rănesc. O să te rănesc și o să te țin aici.”, imi spunea. Nu am răspuns. M-am aruncat pe el si l-am doborat la pământ. Mă uitam în jos, cuțitul era pregătit. El și-a ridicat privirea, îngrozit. Parcă mă uitam în oglindă. Apoi zumzetul s-a întors, incet și îndepărtat si am simțit că ceva din mine se rupe. Cu o singură mișcare, am infipt cuțitul în peticul de pe pieptul lui. Intunericul s-a asternut deodata, iar eu cadeam.
Ma simțeam fără greutate, acoperit de întuneric. Apoi m-a cuprins o tristețe profundă. Ma simteam pierdut, deprimat si voiam sa mor. Imaginea părinților mei mi-a revenit in minte.
Eram în Camera 9 pentru ceea ce-mi păreau zile. Ultima cameră. Era sfârșitul. Casa Fara Sfarsit avea un sfârșit și ajunsesem la el. În acel moment, am renunțat. Știam că voi fi în acea stare pentru totdeauna, doar in întuneric. Nici măcar zumzetul nu mai era acolo.
Îmi pierdusem toate simțurile. Nu mă simțeam. Nu puteam auzi nimic. Vederea era complet inutilă aici. Am căutat un gust în gură și nu am găsit nimic. Ma simțeam fără trup și complet pierdut. Știam unde mă aflu. Acesta era Iadul. Camera 9 era Iadul.
Si atunci s-a întâmplat. Am vazut o lumină. Una dintre acele lumini stereotipe de la capătul tunelului. Am simțit că vine pământ de sub mine și stăteam în picioare. După un moment sau două in care mi-am adunat gândurile și simțurile, am mers încet spre acea lumină.
Când m-am apropiat de lumină, a luat formă. Era o ușa nemarcata. Am intrat încet pe ușă și m-am trezit înapoi de unde am început: holul Casei Fara Sfarsit. Exact așa cum l-am lăsat, încă gol, încă decorat ca de Halloween. După câteva clipe de normalitate, m-am uitat în jurul locului încercând să găsesc ceva diferit. Pe birou era un plic alb simplu, cu numele meu scris pe el. Curios, dar precaut, am deschis plicul. Înăuntru era o scrisoare.
David Williams,
Felicitări! Ai ajuns la sfârșitul Casei Fara Sfarsit! Te rog sa accepti acest premiu ca semn al unei mari realizări.
Cu drag,
Proprietarul Casei
Cu scrisoarea erau si 5000 de dolari.
Nu mă puteam opri din râs. Am râs atat de mult. Am râs mergand spre mașină și am râs în timp ce conduceam spre casa. Am râs când am intrat pe aleea mea. Am râs in timp ce descuiam usa casei și am râs când am văzut un „10” mic, gravat în lemnul usii.
Povestea a fost adaptata in romana de pe NoEnd House scrisa de Brian Russell.