Următorul pasaj este preluat din jurnalul doctorului Simon Hughes
4 octombrie 1982
Elementul nebuniei tinde să fie subiectiv în societatea modernă. Devine o ironie paradoxală atunci când încercarea de a înțelege ceea ce nu poate fi explicat te duce într-o nebunie fără atenuare. Acest lucru rezumă practic soarta mea. După ceea ce am văzut, nici nu pot hotari dacă am înnebunit de fapt. Zilele carierei mele de medic legist sunt terminate, toate din cauza unui calvar îngrozitor care a avut loc într-o noapte.
Am fost programat să lucrez în schimbul de noapte la ordinul superiorilor mei. Chiar dacă am disprețuit această datorie, nu mi s-a dat de ales. Din fericire, eram în compania asistentului meu, dr. George Munro. Singura noastră autopsie fusese finalizată la începutul serii. Am fost instruiți să așteptăm urmatoarele eventuale cazuri. Simteam cum corpul meu obosește încet, căscat după căscat; cu toate acestea, nu era o problemă, deoarece mă puteam baza pe o ceașcă de cafea ocazională pentru a mă menține treaz.
Timpul a trecut si intram in ultima ora a schimbului nostru. De parcă n-aveam nimic mai bun de făcut, ni s-a livrat un alt corp în cabinet. Fusese găsit în pădurile de lângă periferia orașului. Nu a existat nici o cauză de deces menționată până acum și – dintr-o scurtă observație – omul era mort de cel mult cinci ore. Am început autopsia. Am pregătit magnetofonul și am început să citesc ID-ul corpului.
„Numele victimei este Raymond Aldridge, în vârstă de 38 de ani. Cauza morții rămâne încă necunoscută”.
George statea lângă mine, așteptând instrucțiuni. Abia de curând începuse să lucreze la morgă, prin urmare mi-am luat libertatea de a-l îndruma prin anumite proceduri. Din fericire, nu a fost necesar să parcurgem elementele de bază, deoarece aceasta nu era prima sa autopsie.
„Vom începe cu incizia Y”, am spus. George avea bisturiul în mână și a început să taie. În timp ce deschideam pieptarul, am detectat o duhoare care se scurgea din corp. Cu siguranță nu era duhoarea unui cadavru de mult mort cu care, ca patologi, eram deja obișnuiți. Nu se compara nici macar cu un sistem de canalizare. Era ceva ce nu aș putea explica niciodata.
“Iisuse! Ce a mâncat tipul ăsta?”, a exclamat George în timp ce-și acoperea nasul.
Știam că nu putea fi de vina conținutul stomacului. Spre disperarea noastră, măștile chirurgicale nu filtrau duhoarea. Cu toate acestea, mi-am ținut respirația și am continuat procedura.
Am aruncat o privire atentă în interiorul trunchiului. La prima vedere, organele vitale păreau normale – asta până când am observat ceva neobișnuit care ar fi putut foarte bine să fie sursa mirosului. Sub cutia toracică, chiar între plămâni, era o excrescenta ciudată care arăta oarecum ca un sac biologic. Si mai ciudat era faptul că părea să fie intact.
Cu un puls ritmic și un strat siliconic de piele, această excrescenta ciudată părea ca și cum ar fi fost cumva… în viaţă.
„Cauza morții ar putea fi o posibilă infecție”, am adăugat. Atât George, cât și eu, nu am putut fi pe deplin siguri de descoperirea noastră bizară. Eram pur și simplu uimiți de această creștere anormală. Duhoarea putredă nu disparuse. Zăbovea în aer ca o urma de mâncare veche. Era de nesuportat. Desigur, acest lucru afecta în continuare concentrarea noastră asupra corpului. A fost doar o chestiune de timp până când George a sugerat să luam o pauză de cafea. Am decis să mă alătur lui si sa fumez o tigara.
În pauza noastră de zece minute, subiectul evident al conversației se învârtea în jurul autopsiei acelui corp. Am analizat explicațiile posibile, ce provocase acea excrescenta sau ce era. George a remarcat că este posibil să fi dat peste un „pacient zero” care poartă o boală nedescoperită. Oricât de probabil ar fi fost, am luat-o ca o simplă glumă. Oricum ar fi fost, trebuia să scoatem formatiunea din cavitatea pulmonară pentru a recolta și cântări organele.
Am simțit o furnicătură nervoasă în mine. Nu știam de ce, dar conform instinctelor mele, ceva părea îngrozitor. Pentru pauză, a trebuit să ies în afara clădirii, deoarece fumatul era interzis în interior.
Ne-am întors la cabinet și am reluat autopsia. Duhoarea groaznică plutea încă prin aer. In orice caz, intenționam să finalizez această autopsie cât mai curând posibil si sa ma intorc acasă. George a îndepărtat cutia toracică, pregătindu-mi loc sa extirpez formatiunea.
„Bisturiu”, i-am spus lui George, care mi l-a întins imediat. Surprinzător, nu se tăia. Desi bisturiul era ascuțit, nu-i provoca nici măcar o zgârietură.
„E ca și cum as încerca să tai un elefant”, a fost răspunsul meu.
„Se pare că avem nevoie de ceva mai ascuțit”.
Niciunul dintre noi nu se gandea că nici cea mai ascuțită lamă nu ar putea să o taie.
Dupa incercari esuate, ultima noastră soluție a fost să folosim ferăstrăul electric pentru os. Era dificil de tăiat cu precizie, totuși eram sigur că acest lucru ar trebui să funcționeze. Ce s-a întâmplat mai târziu mi-a dat fiori pe coloana vertebrală. În timp ce lama zumzăitoare s-a contopit cu țesutul excrescentei, a tăiat-o și, dintr-o dată, un grup de ceea ce arăta ca numeroase lipitori a ieșit rapid din deschidere.. George și cu mine am fugit spre ușă, alungând lipitorile. Amândoi am privit cum aceste creaturi parazite se târau în congelatoare morgii.
“Rahat”, a rostit George neîncrezător.
Ne-am repezit spre congelatoare și le-am deschis. Corpurile dinauntru erau încă în stare bună. In mod ciudat, nu se afla nici măcar o lipitoare la vedere. George și cu mine am schimbat o privire de perplexitate.
“Ce naiba se intampla?”, el a intrebat. Ochii mei s-au întors spre corp. Am observat un număr ciudat de umflături care se mișcau rapid sub țesutul pielii. Se părea că unele dintre numeroasele lipitori se târau încă prin cadavru.
Nu mai puteam petrece nici o secundă în acea cameră. Nu aveam nici cea mai mică idee despre cum să explic toate acestea superiorilor mei fără să primesc un răspuns de scepticism pur. Nivelul meu de stres ajunsese la maximum; frustrarea imi mânca din stomac; iar teama mea era tot mai mare. Acest lucru m-a determinat să mă duc afară pentru o gură de aer proaspăt și o altă doză calmantă de nicotină.
Stateam în fața clădirii cu picioarele tremurând de agitație. Ma gandeam dacă ar trebui să închid pur și simplu locul și să mă duc acasă sau să termin autopsia. Dacă aș alege să plec, as avea o multime de necazuri cu superiorii mei. Cu intenția de a termina schimbul cât mai repede posibil, George și cu mine am fost de acord să facem fiecare, rând pe rând, câte o pauză, în timp ce celălalt urma să autopsieze.
M-am uitat gânditor la cerul nopții și la parcarea goală. Paznicul, al cărui nume era Scott, se afla în apropiere si m-a abordat.
“Hei, doctore”, ma întâmpină zâmbind.
“Buna seara, Scott.”
“E totul în regulă acolo? Am crezut că am auzit zgomote.”
M-am încruntat, pentru că nu prea puteam înțelege despre ce era vorba.
“Zgomote? Nu am auzit nimic”, i-am răspuns.
“Mai devreme am făcut o plimbare și am trecut pe lângă sala de autopsie. Am auzit ceva care suna ca o lovitura.”
Probabil că se referea la George și la mine deschizând congelatoarele. În starea noastră de panică este posibil să fi lucrat puțin cam tare.
„Ah, eram doar noi”, i-am răspuns.
“Bine atunci. Ma anunțati dacă învie ceva din morți”, a glumit el, chicotind. Ne-am salutat cu un „noapte bună” si m-am îndreptat înapoi în clădire.
Mergand pe hol, am fost brusc surprins de ceea ce părea a fi o tavă metalică care lovește pământul. Am înghețat și mi-am strâns ochii, încercând să văd ceva prin micile ferestre din ușă, cu toate acestea, abia vedeam ceva de la distanța de douăzeci de metri unde stăteam. S-a făcut liniște. Deodată, am auzit ceva trosnind. Lumina din sala de practică s-a stins. Nu puteam vedea nimic.
“George!”, am strigat în timp ce pășeam spre cameră. El nu a răspuns. Am lovit ușa și am întins mâna spre întrerupătorul de lumină. Lumina nu s-a aprins. Mi-am dat seama că sunetul venise de la spargerea becului.
M-am trezit orbit de întunericul din jurul meu.
“George!”, am strigat din nou. Vocea-mi tremura la fel de mult ca picioarele.
Ochii-mi puteau distinge vag masa in care se reflectau luminile de pe hol. M-am grăbit spre un dulap din apropiere; am deschis sertarul și am apucat o lampa. Am aprins-o și am indreptat-o spre masa, doar ca sa vad că trupul dispăruse.Am miscat incet lampa spre congelatoare. Erau toate larg deschise și… goale.
Nu eram singur.
Fiindu-mi prea frica să mă mișc, stateam într-un colț, ca o statuie. Indreptasem lampa inapoi spre masa goală, întrebându-mă cum ar putea dispărea un cadavru. Am zărit ceva pe podea. În timp ce mișcam lampa în jos, se zarea din ce in ce mai mare o balta de sange purpuriu. Respiram intens în toată panica mea. Duhoarea din aer nu mă mai deranja.
M-am îndreptat încet spre balta de sânge. Am văzut o urmă de picături care ducea într-un colț adiacent al camerei. Suspiciunile mele au devenit clare. Ceva i s-a întâmplat lui George. În acest moment, instinctul meu de supraviețuire a început să se activeze, ducându-mă să iau un bisturiu și să urmez petele de sânge. Nu aveam de gând să am aceeasi soarta ca asistentul meu.
M-am apropiat de colț. Eram pregătit să lovesc orice mi-ar fi sărit in fata. Ceea ce era pe cale să descopăr urma să mă bântuie pentru tot restul vieții mele.
Am rămas cu fața spre colțul unde mă condusesera urmele însângerate. Mâna mea mișcă încet lampa în sus. Simțeam prezența neplăcută a ceva care se ascundea în întuneric. Ceea ce micul fascicul de lumină urma să dezvăluie, sfida orice logică și explicație. M-am trezit uitându-mă la ceva ce părea incredibil de înalt; de fapt, părea să ajungă aproape la tavan. Ochii mei priveau spre cea mai hidoasă urâciune necunoscută omului. O ființă atât de morbidă, o creatură de coșmar care ar fi putut fi doar din altă lume.
Am ascultat sunetele neliniștitoare ale zgomotului animalistic care aminteam de o reptila. Îmi simțeam maxilarul tremurand în starea mea de paranoie extremă. Lampa isi arunca lumina pe entitatea monstruoasa. Clesti ascutiti rasareau din cavitatea bucala a unui cap uman fara viata, capul apartinand chiar corpului subiect al autopsiei mele. Era acum atașat de un corp alungit de sarpe- un exoschelet cu protuberanțe mari, zimțate ca niște cuțite din bucăți de carne și piele. Soma lui zvelta se înălța pe o duzină de picioare ca dinții de fierăstrău, evocând un artropod supradimensionat. Era evident că acesta nu era un animal. Ceea ce fusese cândva un corp de carne neînsuflețit devenise acum o monstruozitate nenorocită care a apărut ca rezultat probabil al acelei formatiuni infecțioase – un leviatan care fusese adus la viață de acele lipitori care se agățau de gazda lor.
Totul mi-a devenit clar. Am putut simți o pauză momentană în timp, iar ochii mei scrutau groaza colosală care stătea în fața mea. Am încercat din răsputeri să rămân concentrat și pregătit să alerg chiar pentru viața mea. În acel moment stiam sigur că George era deja mort. Nu-mi păsa cum urma să explic acest lucru autorităților, atâta timp cât scapam. Am inspirat adânc. Mușchii din picioare mi s-au strâns. Ma pregătisem pentru evadare.
Ca un animal timid care fugea de prădătorul său, am sărit spre ușă. Colțul ochiului meu a surprins creatura târându-se pe podea ca un șarpe. Când am ajuns la intrarea principală a clădirii, am observat fugitiv că erau mai mulți – cinci sau șase, după cum îmi amintesc vag. S-au târât rapid de-a lungul zidurilor, distrugând orice le ascundea calea pentru a ajunge la mine. Am ieșit afară și, spre norocul meu, am dat peste Scott. Nu a trebuit să-i rostesc niciun cuvânt, deoarece a văzut deja ce mă urmărea. A tras pistolul și a tras șase runde asupra creaturilor. Tipau în agonie. Cu toate acestea, acest lucru nu parea să-i oprească. Atenția lor a fost atrasă spre Scott, ceea ce mi-a oferit șansa de a scăpa de acolo.
M-am repezit spre ieșire și m-am ascuns după un zid. Am privit îngrozit cum una dintre creaturi il impingea pe Scott tot mai adanc in cavitatea sa bucala, inghitindu-l cu totul. Instinctu de supraviețuire m-a determinat să fug la ieșire și să găsesc cel mai apropiat acces la un telefon.
Am alergat pe străzile goale până am ajuns în cele din urmă la o clădire a unui hotel. I-am spus receptionerului că ma aflu în stare de urgență și că am nevoie de telefon. El a sunat la departamentul de poliție local.
După aproximativ douăzeci de minute, poliția a ajuns la fața locului. Am fost adus la audieri. Aceasta a fost cea mai dificilă parte a experienței mele îngrozitoare. Cu toate acestea, am ales să fiu sincer. Așa cum era de așteptat, nu au crezut niciun cuvânt din povestea mea. Interpretarea lor despre picioarele mele tremurânde și limbajul general al corpului indica un nebun. Ca verdict, am fost învinuit pentru uciderea lui Scott și dispariția lui George. Nu a existat altă alegere pentru mine decât să mă conformez.
Deci, am pledat nebunie în fața judecătorului pentru a evita închisoarea. Am fost transferat la spitalul de stat unde acum sunt prins pentru tot restul vieții. Fusesem martor ocular la o serie de evenimente de nedescris care au condus la sfârșitul carierei mele și, în cele din urmă, la viața mea normală. Până în ziua de azi sunt chinuit de durerea sortii nemeritate a lui George și a lui Scott. Amândoi căzuseră victima acestor monstruozități abominabile. Am ajuns la realizarea că, pentru ca adevărul inexplicabil să vadă lumina, acest eveniment de coșmar va trebui să se repete. Vieți inocente vor trebui să piară până când lumea va putea vedea în sfârșit. Astfel as fi găsit nevinovat.
Cred ca va trebui să trăiesc cu faptul că onestitatea mea va fi considerată pentru totdeauna ca o nebunie flagrantă.
Poveste adaptata dupa “Crawlers” scrisa de M. Alex Hyne.