De când mă știu, mi-e teamă de gândaci.
Eu și cu părinții mei, împreună cu sora mea mai mare, Ariana, locuim într-o casă mare, la marginea orașului. În prezent am 13 ani și, de fiecare când mă trezesc din coșmarurile mele am un singur gând: să ies afară din casă și să stau cât mai mult afară. Fie că trăgeam de timp pe la biblioteca școlii, fie că mă duceam la mall cu colegii de clasă, încercam să evit cât mai mult statul pe acasă. Și asta nu pentru că eram abuzată de părinții mei sau mai știu eu ce, dar pentru că Ariana mă scotea din minți.
De mică, obișnuia să umble prin pădure sau prin parcuri pline de verdeață, de una singură sau însoțită, ocazional, de părinți. Nu făcea asta ca să se recreeze, să se joace cu cineva, să alerge, să se dea în leagăn sau să mănânce înghețată la cornet, ci ca să adune gândaci. De la vietăți mici precum buburuze, furnici, omizi, muște chiar, până la insecte cât jumătate din palma mea, cu membre groase și scurte, cu carapacea tare împodobită cu modele parcă făcute de mâna unui artist. A, și să nu uităm de păianjeni. Aceea mă speriau de moarte.
La început, am crezut că este ceva trecător. Am crezut că se va plicitsi să tot adune gândaci și să-i depoziteze în cutii, dar, dimpotrivă; pasiunea ei a devenit mai profundă odată cu înaintarea în vârstă. Are caiete și mape întregi cu numele fiecărei specii, cu felul în care comunică, ce alimente consumă, cum prind prada și chiar desene cu anatomia lor. Sincer, cred că se înțelege mai bine cu aceste ființe păcătoase decât cu noi, oamenii.
Totuși, până la vârsta de 7 ani, acest lucru nu mă deranjase în mod deosebit. Ei bine, tot la aceea vârstă, a început coșmarul. Era sâmbătă dimineața, iar Ariana era plecată acasă la o prietenă, pentru a învăța împreună la istorie. Din pură curiozitate, m-am dus și am deschis una dintre cutii, care conținea păianjeni. Deseori, o vedeam luându-i pe degete și vorbind cu ei. Mă gândeam că nu este atât de greu, așa că m-am decis să încerc și eu. Erau niște păianjeni de mărime medie, gri, cu puțin puf de aceeași culoare pe corpul care le susținea cele opt membre subțiri. Am luat unul dintre ei pe degete. Atingerea lui catifelată m-a încălzit și m-a calmat, asta până când a început să se urce, cu repeziciune, pe brațul meu. A mușcat cu poftă din carnea mea, iar o durere îngrozitoare mi-a străbătut corpul, în timp ce acesta îmi sugea sângele dulce. M-am crispat, iar acesta a căzut pe podea. Între timp, cutia era încă deschisă, iar păianjenii o escaladau, în încercarea lor de a ieși. Curând s-au prelins pe podea, în grup, precum o armată de soldați, gata să mă atace. Am fugit și am închis ușa după mine. Locul în care păianjenul mă mușcase era roșu și inflamat. M-am dus să-i alertez pe părinții mei. Ei nu au putut face nimic, de teamă să nu fie mușcați, așa că am aștepat până s-a întors Ariana acasă, care i-a colectat și i-a pus înapoi în cutie. Îmi amintesc și acum palma, ca un metal încins, pe care mi-a dat-o când a aflat ce făcusem. Câteva zile mai târziu, mi-am storcit buba, iar din ea s-a scurs un lichid de culoare gălbuie, urât mirositor. Am rămas cu o cicatrice, pe care o mai am și astăzi.
Pentru 6 ani de zile, nu m-am mai atins de ei. De incident, nici n-am mai pomenit. Asta nu înseamnă că nu rămăsesem cu sechele psihice. Mi-e frică să fac duș, de teama că ei se vor urca pe mine și se vor înfrupta din carnea mea, neacoperită. Mi-e frică să dorm, de teama că ei îmi vor bântui visele. Din aceea zi, nu am mai fost eu. Însă lucrurile erau pe cale să se schimbe, radical.
Mă întorsesem de la o întâlnire cu colegii, la un restaurant din apropiere. Eram foarte euforică pentru că tocmai mă sărutasem cu băiatul pe care îl plăceam, Alex. Presimțeam că între noi se va lega o relație frumoasă, de lungă durată. M-am dus imediat în camera mea. M-am dezbrăcat, am mâncat niște felii de pizza rămase de aseară, plus un baton de Mars, iar apoi m-am pus în pat, cu laptopul în mână. Am deschis Netflixul și am început să vizionez episoadele noi din Jane the Virgin. Începusem să vizionez al doilea episod când am auzit un urlet din camera Arianei. Am scăpat laptopul din brațe (din fericire, pe pat) și am zbughit-o către camera Arianei. Am găsit-o, întinsă, pe jos, într-un unghi nefiresc, acoperită de o pătură gri, plină de găuri, care, având în vedere aspectul ei, probabil fusese roasă de molii. Apoi, am realizat, cu groază, că aceea nu era o pătură, ci o mare de păianjeni care o acoperise, înfruptându-se, cu poftă, din carnea ei tânără.
Degetele îmi tremurau și îmi puteam auzi bătăile inimii în urechi. Am fugit, cu picioarele tremurânde,către camera mea. Am trântit ușa cu putere și am deschis telefonul. Mi-au trebuit 3 încercări ca să bag parola corectă, atât de tare îmi tremurau degetele. Am format numărul de telfon-112-și am apelat. Mă rugam în gând să ridice cineva dracului odată receptorul, dar gândul meu a fost întrerupt când am auzit vocea unui bărbat la capătul liniei.
-Bună seara, care este urgența dumeavoastră?
-Bu-bună seara…, am bâiguit eu. Sora mea…a fost…ata-cată de…păian-jeni…
-Poți să-mi descrii, te rog, felul în care arătau păianjenii?
-Um…Gri, păroși…mări-me medie…
-În regulă. Spune-mi adresa, te rog.
-Strada Va-tra Lumi-noa-să numărul…14…
-OK. Vom trimtite o ambulanță la fața locului în circa 5 minute. Între timp, încearcă să te calmezi și adăpostește-te!
-OK, a fost tot ce am putut să spun, înainte ca polițistul să încheie apelul.
M-am dus la geam și l-a deschis. Privirea îmi era împăienjenită, picioarele îmi tremurau, îmi era extraordinar de cald. Am tras aerul binefăcător în plămâni, încercând să mă calmez. Cu toate că eram atee, am început să mă rog la Dumnezeu să vină ambulanța mai repede! Nici măcar nu știam cum să fac asta.
În câteva minute (pe care le-am perceput ca pe o eternitate) am văzut ambulanța parcând în fața casei mele. Au intrat în casă și le-am auzit pașii în bucătărie. Am ieșit din cameră, tremurând și am început să cobor scările, în fugă, dar m-am împiedicat și am căzut, lovindu-mă de ceva tare. Era piciorul unui polițist. Acesta m-a ajutat să mă ridic și m-a întrebat dacă sunt în regulă, dar nu i-am putut răspunde.
Nu îmi amintesc ce s-a întâplat în seara aceea. Mintea mea nu mai putea procesa absolut nimic. Știu doar că au dus-o pe Ariana la spital, iar mie și părinților mei ne-a fost oferită cazare pentru câteva nopți la un hotel din oraș. Cât am stat la hotel, a fost trimisă o echipă de specialiști la noi acasă, care să extermine păianjenii. Peste două zile, am fost chemați la spitalul la care fusese internată Ariana. Doctorul ne-a dat vestea îngrozitoare și mult aștepatată: Ariana murise. Părinții mei au plâns unul pe umerii celuluilat, însă eu nu am vărsat nicio lacrimă. Dacă ea murise, însemna că coșmarul se terminase, ceea ce pe mine mă mulțumea îndeajuns. Am plecat acasă, iar părinții mei au început să frecveneteze biroul unui terapeut renumit, care să-i ajute să treacă peste trauma recent avută. Cu toate că se terminase, încă eram bântuită de coșmaruri și sentimente de vinovăție. Știam că aș fi putut să o opresc, să-i spun să nu mai adune gândaci, pentru propria ei siguranța și pentru a noastră.
Nu mai voiam să-i văd cățărându-se pe ea. Escaladând pereții casei. Mușcându-mă pe mine. Bântuindu-mi mintea. Paralizându-mă numai gândindu-mă la ei.
Într-o zi, în timp ce părinții mei erau plecați la terapie, am mers în pod. Podeaua era murdară, iar obiectele impregnate de praf. Am găsit jucăriile vechi ale Arianei, plus alte obiecte care îmi aminteau de copilărie, însă nu le-am dat importanță. Totuși, într-unul din cufere, am găsit o sfoară. Nu știam la ce fusese folosită, dar nu era roasă, sau ruptă pe alocuri; pe scurt, era într-o condiție bună. Gata să fie folosită. Cu ajutorul unei scărițe de metal, am reușit să o leg de o bârnă din lemn. La celălalt capăt, i-am făcut un al doilea nod, pe care l-am lărgit, cât să poată încăpea un cap. Mi-am pus-o în jurul gâtului și, cu un zâmbet larg pe buze, am sărit. Sfoara mi s-a strâns puternic în jurul gâtului, împiedicându-mă să respir. Privirea mi s-a încețoșat. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să trec în lumea celor morți a fost un păianjen gri, cățărându-mi-se pe picior în sus.
Poveste de groaza scrisa de: Carina Crisan