Fenomene Stranii pe un tren de noapte: se opreste in camp, usile se deschid, iar o “statie” pare sa existe doar cateva minute. Dimineata, nimeni nu-si mai aminteste numele opririi — si asta e partea care te sperie cel mai tare.
Încep cu detaliile banale, pentru că altfel nici eu nu le mai cred.
Era un InterRegio de seară, din ăla în care oamenii își închid ochii înainte să se stingă luminile complet, ca și cum vor să ajungă acasă printr-un mic blackout voluntar. Îl luam de câteva ori pe săptămână. Nu-mi place să spun ruta exactă, pentru că nu vreau să transform povestea asta într-o vânătoare de „hai să găsim câmpul”. Dacă ai mers cu trenul prin România noaptea, știi deja decorul: lumini rare, sate care trec ca niște amintiri scurte, câmpuri interminabile și câte o pădure care pare că se apropie de geam.
În seara aia eram obosit. Genul de oboseală care te face să-ți uiți parola la telefon și să te uiți două secunde la ecran, confuz, ca la un străin. În compartiment mai erau trei oameni: o femeie în jur de cincizeci de ani, cu o pungă de la piață și un fular gros; un băiat cu căști, adormit cu capul pe geam; și un tip îmbrăcat prea elegant pentru tren, care ținea o mapă subțire și se uita din când în când la ceas.
Nu ne-am vorbit. În trenurile de noapte, oamenii se privesc ca niște vecini temporari într-un lift: recunoști existența celuilalt, dar nu o atingi.
Pe la 01:30, trenul a început să încetinească.
Nu brusc. Nu ca la o oprire planificată. A fost un fel de „se duce” — un sentiment că ceva e tras înapoi, că inerția se stinge ca o lumină. Când s-au auzit frânele, băiatul cu căști s-a trezit și a ridicat capul. Femeia s-a uitat pe geam. Tipul cu mapa a ridicat sprânceana, deranjat.
Trenul s-a oprit.
În câmp.
Nu era peron. Nu era stație. Doar întuneric, iar undeva, departe, se vedea o linie de lumini slabe, probabil un sat. Aerul din vagon s-a schimbat. Nu știu cum să explic altfel decât că a devenit… mai rece. Ca și cum cineva deschisese o ușă invizibilă.
Așteptam să se audă anunțul obișnuit: „Stația X, oprire de două minute”. În schimb, difuzorul a scârțâit, apoi a venit o voce metalică, spartă, cu ecou:
— Stația… (pauză lungă) Stația…
A urmat un fel de fâșâit, ca atunci când cineva schimbă frecvența la radio.
— …oprire scurtă… (iar fâșâit) …vă rugăm…
Și apoi numele stației. Sau ceva ce ar fi trebuit să fie un nume.
N-am putut să-l prind. Nu pentru că era încet, ci pentru că sunetul se „rupea” fix acolo. Ca și cum cineva tăia intenționat bucata aia. În secunda următoare, totul s-a încheiat cu un „bip” scurt.
Femeia a zis, aproape șoptit:
— Ce stație a zis?
Tipul cu mapa s-a uitat la mine, ca și cum eu aș fi fost responsabil.
— N-a zis nimic, am răspuns.
— A zis, a zis, a insistat femeia. Doar că n-am auzit.
Băiatul cu căști a dat jos o cască.
— Care stație? a întrebat el, sincer pierdut.
Am ridicat din umeri. Toți ne-am uitat în gol, ascultând.
Atunci s-a întâmplat primul lucru care mi-a strâns pielea pe mine.
Ușile vagonului s-au deschis.
Nu se deschid în câmp. Nu pe câmpie, nu noaptea, nu fără peron. Dar s-au deschis cu acel sunet scurt, pneumatic, și imediat a intrat un fir de aer rece care mirosea a pământ umed și iarbă zdrobită.
Nimeni nu s-a ridicat. Nici femeia, nici tipul, nici băiatul. Doar ne-am uitat, ca și cum ușile deschise ar fi fost o invitație pe care nu vrei s-o refuzi, dar nici n-ai curaj s-o accepți.
Și atunci, de afară, s-a auzit ceva ce mi-a făcut stomacul să se strângă: un pas pe metal.
Un pas pe treapta trenului.
Cineva urca.
Băiatul cu căști a înțepenit. Tipul cu mapa a strâns mapa mai tare. Femeia și-a tras fularul la gură.
În ușă a apărut o siluetă.
Nu i-am văzut fața. Era doar o formă neagră, împotriva întunericului, dar conturul era clar: uniformă, șapcă, geacă groasă. Un controlor, aș fi zis, dacă nu era ceva… greșit în felul în care stătea. Prea drept, prea nemișcat, ca o poză.
A făcut un pas în vagon și ușile s-au închis în urma lui.
Apoi, ca și cum s-ar fi activat odată cu închiderea, lumina din vagon a pâlpâit de două ori.
Silueta a mers încet pe culoar. Nu se grăbea. Nu se uita la nimeni. Părea că merge spre un punct anume, ca la o repetiție. Când a ajuns în dreptul compartimentului nostru, s-a oprit și a ridicat capul.
Vocea lui a fost joasă și calmă.
— Biletele, vă rog.
Tipul cu mapa a fost primul care a reacționat. A scos biletul rapid, cu o enervare controlată.
— La ce stație suntem? a întrebat el, încercând să sune autoritar.
Controlorul a întins mâna după bilet, fără să răspundă.
Femeia a scos și ea un bilet mototolit. Băiatul și-a pipăit buzunarul, panicat, apoi l-a găsit.
Când a ajuns la mine, i-am întins biletul și eu. Controlorul l-a luat. Mâna lui era… nu rece. Mai rău: era ca metalul ținut în umbră. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată o temperatură atât de „neumană” la o atingere.
A scos un clește de perforat. Nu unul modern, ci din acela vechi, greu. L-a apropiat de bilet.
Și, exact înainte să-l perforeze, a zis:
— La stația asta coboară cei care nu mai au unde.
Am simțit că mi se face rău.
Tipul cu mapa a râs sec.
— Glumiți? a zis el. Care stație e?
Controlorul a perforat biletul meu. Sunetul a fost prea puternic, ca o capsă trasă.
Apoi a perforat biletul femeii. Apoi al băiatului. Apoi al tipului.
— Nu e pe hartă, a zis controlorul, fără să se uite la noi. Dar e pe tren.
Și a plecat mai departe.
După ce a ieșit din compartiment, am rămas cu aerul ăla rece în piept. Trenul încă stătea. Ușile nu s-au mai deschis. Nu s-a mai auzit nimic. Doar un fâșâit slab din difuzoare, ca și cum cineva ținea degetul pe un microfon.
— Ați auzit ce a zis? am întrebat.
Femeia a dat din cap, dar nu părea sigură.
— A zis ceva… cu coborâtul, a murmurat ea.
Băiatul a zis:
— A zis „stația asta”. Dar… ce stație?
Tipul cu mapa a închis ochii o secundă.
— E o prostie. Probabil oprire tehnică. Problema e că ne-a perforat biletele. Dacă e o eroare, ne-am ars.
A încercat să sune pe cineva. Telefonul lui nu avea semnal. Nici al meu. Nici al femeii. Băiatul a ridicat telefonul deasupra capului, ca într-un sketch prost. Nimic.
Am stat așa, în tăcere, până când trenul a pornit din nou.
Nu a pornit normal. A fost ca o smucitură lentă, ca atunci când ceva mare se trezește și își amintește că trebuie să se miște. Luminile au revenit la normal. Aerul s-a încălzit puțin. Și, cumva, noi am început să respirăm din nou.
Am zis atunci, încercând să fac totul să pară normal:
— O să vedem la următoarea stație ce s-a întâmplat.
Și aici vine partea care, dacă n-aș fi trăit-o, aș fi considerat-o invenție.
La următoarea stație — o stație reală, cu peron, cu lumină, cu oameni care fumau sub un felinar — controlorul obișnuit a urcat în vagon.
Nu era același.
Era un tip tânăr, cu față obosită, cu vestă CFR, care și-a cerut scuze că întârzie cu controlul biletelor. Nimic ciudat. Nimic rece. Nimic metalic.
Tipul cu mapa s-a ridicat imediat.
— Domnule, ne-ați controlat deja în câmp, a zis el, cu o indignare aproape triumfătoare. Ne-ați perforat biletele.
Controlorul tânăr l-a privit confuz.
— În câmp?
— Da. Ne-am oprit în câmp. Ușile s-au deschis. A venit un controlor.
Controlorul tânăr a făcut o pauză scurtă, apoi a zâmbit forțat.
— Nu se oprește trenul în câmp. Poate s-a oprit între semnale, dar ușile nu se deschid. Și eu sunt singurul controlor pe trenul ăsta.
Femeia a scos biletul mototolit.
— Uitați, e perforat.
Controlorul l-a luat, s-a uitat, apoi a zis:
— Ăsta e perforat de la stația de plecare. Ați mai fost controlați în altă zi?
— Nu, am zis eu, și m-am auzit prea tare.
Băiatul a zis și el:
— Nu, dom’le, jur.
Controlorul tânăr a ridicat din umeri.
— Uitați, nu știu. Eu nu am clește de perforat. Eu scanez. Și… biletul dumneavoastră are un… (s-a oprit) un semn ciudat.
Ne-a arătat.
În colțul biletului era o perforație, dar nu ca cele normale. Era un fel de gaură mică, perfect rotundă, ca un punct. Și lângă ea… încă una. Și încă una.
Trei puncte.
Ca o constelație. Ca o față simplă de copil.
— Asta nu e perforator standard, a zis controlorul, și a făcut un pas înapoi, ca și cum biletul ar fi fost murdar.
Tipul cu mapa a râs, dar râsul i-a ieșit strâmb.
— Atunci cine a făcut asta?
Controlorul tânăr a oftat.
— Sunați la CFR mâine, faceți sesizare. Eu… eu doar îmi fac treaba.
Și a plecat.
Am rămas privind biletele ca pe niște dovezi într-un caz pe care nu vrei să-l deschizi.
După stația aia, nimeni n-a mai vorbit. Femeia a adormit cu capul în lateral. Băiatul și-a pus căștile, dar nu mai dădea play, doar le ținea ca pe un scut. Tipul cu mapa se uita pe geam, rigid.
Eu am scos telefonul și am scris în notițe: „Oprire în câmp. Stație fără nume. Controlor rece. Trei puncte pe bilet.” Am făcut și o poză biletului, cu punctele alea.
Mi-am zis că așa păstrez realitatea, în cazul în care dimineața o să mi se pară vis.
Când am ajuns acasă, în zori, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid notițele.
Era acolo. Textul. Poza.
Am simțit ușurare. Încă puteam dovedi.
A doua zi, la prânz, am încercat să le arăt unui coleg. I-am spus: „Bă, am pățit ceva dubios aseară pe tren.”
Am deschis telefonul, am intrat în notițe.
Notița era… goală.
Titlul era acolo, dar corpul era alb.
Poza biletului era un pătrat gri, cu iconița de imagine coruptă.
Am simțit cum îmi fuge sângele din față.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat colegul, nepăsător.
— Nimic, am zis repede, și am închis telefonul. Bug.
Dar nu era bug. Pentru că, când am scos biletul din portofel, punctele dispăruseră.
Nu era nicio perforație ciudată. Doar biletul normal, șifonat. Ca și cum nimeni nu l-ar fi atins.
Și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu cumva o parte din mine inventase totul, iar telefonul doar îmi confirmase pe moment.
Doar că în seara următoare, la 01:30, trenul a încetinit din nou.
Aceeași smucitură. Aceeași oprire în câmp. Aceeași tăcere stranie.
Și, de data asta, am fost pregătit.
Mi-am deschis camera înainte să se oprească. Am apăsat record. Am lipit telefonul de geam, să prind câmpul și să prind sunetul.
Difuzorul a scârțâit.
— Stația… (fâșâit) oprire scurtă…
Și numele s-a rupt din nou, fix acolo.
Dar în filmare, pe ecranul telefonului, se vedea ceva.
Nu pe geam. Pe reflexia din geam.
În reflexie, în spatele meu, pe coridorul vagonului, era o plăcuță mică luminoasă, ca un semn de ieșire.
Numai că nu scria „IEȘIRE”. Nu scria nimic clar.
Arăta ca trei puncte.
Exact ca pe biletul meu.
Ușile s-au deschis.
Aerul rece a intrat.
Și, pentru prima dată, cineva din alt compartiment s-a ridicat și a coborât.
O femeie tânără, cu o geantă mică. A coborât ca în somn, fără să se uite în jur, fără să ezite. A dispărut în întuneric.
Nimeni n-a reacționat. Nici măcar nu s-au uitat după ea.
Am ieșit pe culoar și am strigat:
— Doamnă! Unde mergeți?!
N-a răspuns. Nici n-a încetinit.
În spatele meu, un bărbat mai în vârstă a mormăit:
— Las-o, măi. Coboară la stație.
— Care stație?! am întrebat.
Bărbatul m-a privit ciudat.
— La… (și aici a tăcut) la stație. Ce, nu auzi?
Și atunci am simțit ceva ca o presiune în cap, ca atunci când urci brusc cu liftul și îți pocnește urechea. M-am ținut de bara metalică, amețit.
Nu era doar frică. Era ca și cum cineva îmi apăsa creierul, încercând să-mi scoată un cuvânt.
Am întors capul spre difuzor. Se auzea din nou fâșâitul. Apoi, foarte clar, o voce joasă, aproape identică cu cea de data trecută, a spus:
— Biletele, vă rog.
Controlorul rece era iar acolo, la capătul culoarului. Venea spre mine. Și, în lumina slabă, am văzut că uniforma lui nu era murdară, nu era uzată. Era perfectă. Ca scoasă din plastic.
Am simțit o panică brută. Mi-am amintit ce zisese: „La stația asta coboară cei care nu mai au unde.”
M-am întors spre ușa deschisă, spre întunericul din câmp. Am văzut în depărtare o linie palidă, ca un peron imaginar. Nu era lumină, dar era… o formă. Un dreptunghi mai deschis, ca o bucată de realitate lipită prost peste noapte.
Și în dreptunghiul ăla am văzut siluete.
Oameni care stăteau nemișcați, aliniați, ca și cum așteptau trenul invers. Nu se mișcau. Nu făceau semn. Doar erau.
Am făcut un pas înapoi, în vagon.
Controlorul a ajuns lângă mine și a întins mâna.
— Biletul.
Nu i l-am dat.
— Care e stația? am întrebat, și am simțit că mă doare capul doar întrebând.
Controlorul și-a înclinat capul.
— Stația pe care nimeni nu-și amintește.
— De ce?
— Ca să nu vă întoarceți, a spus el, simplu. Dacă v-ați aminti, ați veni singuri.
Mi-a venit să râd, dar râsul s-a blocat.
— Cine… cine coboară acolo?
Controlorul a privit spre ușa deschisă. Spre siluetele din câmp.
— Cei care au rămas între.
— Între ce?
Controlorul s-a apropiat puțin. Nu i-am văzut fața, dar am simțit cum frigul lui îmi intră în piept.
— Între ultimul „acasă” și primul „nu mai e”.
Mi s-a făcut rău de-a binelea.
Am scos telefonul și i-am arătat camera. Încă filma.
— Am filmat. Am dovadă.
Controlorul s-a uitat la telefon.
Și, pentru prima dată, am văzut ceva ca un zâmbet, doar că nu era pe fața lui. Era în modul în care lumina a pâlpâit.
— Păstreaz-o, a spus el. Dacă poți.
Apoi a făcut un gest mic cu cleștele vechi, spre telefon, fără să-l atingă.
Ecranul a înghețat.
Camera s-a oprit.
Și pe ecran a apărut un mesaj simplu: „Fișier corupt.”
Am simțit un val de furie, ca și cum mă luptam cu cineva care îmi șterge amintirile cu buretele în față.
— De ce faceți asta?! am strigat.
Și atunci, din compartimentul din spate, s-a auzit plâns.
Un plâns mic, sufocat, ca al cuiva care încearcă să nu se audă.
Am întors capul.
Băiatul cu căști stătea în ușă, cu ochii larg deschiși. Își scosese căștile și tremura.
— Eu… eu am mai coborât, a zis el, și vocea i-a fost ca a unui copil.
— Ce?
— Eu am mai coborât… dar nu-mi aminteam… până acum.
A arătat spre încheietura lui. Pe pielea lui era scris cu pix: trei puncte. Apoi un cuvânt, șters, ca și cum fusese frecat.
— Ce scrie? am întrebat, apropiindu-mă.
— Nu știu, a zis el, și a început să plângă mai tare. Nu pot să… nu pot să-l țin în cap. Îmi fuge.
Controlorul rece a făcut un pas spre el.
— E timpul.
Băiatul s-a dat înapoi, speriat, dar picioarele lui au făcut un pas spre ușă, de parcă nu le aparțineau.
— Nu, nu, nu, a zis el, și a încercat să se agațe de rama ușii.
Controlorul nu l-a atins.
Doar a spus, calm:
— Stația își ia înapoi ce i-a aparținut.
Și băiatul a coborât.
Nu ca un om care alege. Ca un om care e tras de o promisiune veche.
A dispărut în întuneric.
Ușile s-au închis.
Trenul a pornit.
Și în momentul ăla, femeia din compartiment a deschis ochii, s-a uitat la mine și a zis:
— De ce stai pe culoar?
— Băiatul… a coborât, am spus, aproape urlând. L-ați văzut?!
Femeia s-a uitat în jur.
— Care băiat?
Tipul cu mapa a ridicat capul din telefon, confuz.
— Despre ce vorbești?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Era un băiat aici. Cu căști. A stat cu noi. A coborât acum.
Femeia a făcut o grimasă.
— Suntem numai noi, măi băiete.
Tipul cu mapa m-a privit cu o iritare rece.
— Cred că ai nevoie de somn.
Am simțit atunci ceva îngrozitor: dacă nimeni nu-și amintea de el, însemna că stația nu lua doar oameni. Lua și urmele lor.
Și m-a lovit un gând simplu, ca o lamă: dacă într-o zi, stația o să mă ia pe mine… cine o să-și amintească că am existat?
În noaptea aia, când am ajuns acasă, am scris imediat tot. Nu în notițe. Nu pe telefon. Pe hârtie. Am umplut două pagini, cu detalii, cu ore, cu ce am văzut, cu ce am auzit. Am scris și numele băiatului, pe care mi-l spusese într-o seară banală, cu mult înainte: Vlad.
Am pus foile în sertar.
A doua zi, am deschis sertarul.
Foile erau acolo.
Dar numele „Vlad” era… tăiat. Nu de mine. Ca și cum cineva ar fi trecut cu o lamă prin hârtie fix peste nume. Rămăseseră doar urme fine, ca zgârieturi.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Am început să verific lucruri mărunte, obsesiv. Poze cu prieteni. Mesaje vechi. Contacte. Și, încet, am observat ceva ce nu voiam să observ:
În conversațiile mele, acolo unde ar fi trebuit să apară numele meu în citate, uneori era gol. Un spațiu.
La serviciu, un coleg mi-a spus:
— Scuze, cum îți zice? Îmi scapă.
Și nu era genul care uită nume. Lucrasem împreună luni.
Am râs, am spus numele meu, am făcut glume. Dar în interior, ceva s-a strâns.
În următoarea seară, în tren, înainte de 01:30, mi-am scris numele pe mână cu pix. Mare. Clar. Ca să nu-mi fugă.
Când trenul a oprit în câmp, am strâns pumnul. Am simțit iar presiunea aia în cap, ca o mână invizibilă care caută un cuvânt și îl șterge.
Am deschis pumnul.
Numele meu era încă acolo, dar literele se „subțiaseră”. Ca cerneala pe o hârtie udă.
Difuzorul a scârțâit.
— Stația…
Și apoi, pentru prima dată, numele stației a venit clar.
Atât de clar încât mi-a înghețat sângele.
Nu era un nume de oraș.
Nu era un nume de sat.
Era… numele meu.
Spus cu voce metalică, ca o constatare, nu ca un anunț.
M-am ridicat brusc. Tipul cu mapa m-a privit, iritat. Femeia a clipit, somnoroasă.
Ușile s-au deschis.
Aerul rece a intrat.
Și în câmp, în dreptunghiul acela palid, am văzut siluete.
Una dintre siluete s-a mișcat. A făcut un pas înainte, în lumina slabă, suficient cât să-i văd conturul.
Era un bărbat în uniformă de controlor, cu șapcă.
Și, în mod stupid, primul meu gând a fost: „E el.”
Al doilea gând a fost mai rău: „E… eu.”
Nu fața. Nu am văzut fața. Dar postura, felul în care ținea mâinile, umerii, chiar și modul în care stătea drept — erau ale mele. Ca o versiune a mea care a învățat să stea nemișcată.
Controlorul rece a apărut pe culoar, lângă mine.
— Biletul, a spus.
I-am întins mâna cu biletul, tremurând.
A luat biletul, l-a perforat.
Trei puncte.
Apoi mi-a înapoiat biletul și a zis:
— Gata. Acum îți amintești suficient cât să cobori singur.
— Nu, am șoptit.
— Ba da, a zis el. Pentru că altfel ai rămâne aici și ai începe să dispari încet. Și e mai rău.
Am simțit lacrimi în ochi, de frică pură.
— Dacă cobor… ce se întâmplă?
Controlorul s-a uitat spre câmp, spre silueta aceea care arăta ca mine.
— Te întorci unde ai rămas.
— Eu n-am rămas nicăieri, am zis, și am simțit cum îmi scapă realitatea printre degete.
Controlorul a făcut o pauză, aproape miloasă.
— Ba da. Într-o noapte ai coborât. Și nimeni nu și-a mai amintit stația. Și, ca să nu doară, nici de tine.
M-am uitat la mâna mea. Numele era aproape invizibil acum.
M-am uitat la telefon. Pe ecran, în locul numelui meu în setări, era un spațiu. Ca un câmp gol.
M-am uitat la femeie și la tipul cu mapa.
— Mă… știți? am întrebat, disperat.
Femeia m-a privit ca pe un nebun.
— Ce să știm?
Tipul cu mapa a zis:
— Domnule, vă rog să vă liniștiți.
Și în secunda aia am înțeles: deja începea. Eram în curs de ștergere.
Aerul rece din ușa deschisă părea mai puțin ca o amenințare și mai mult ca un inevitabil.
Am făcut un pas spre ușă.
Și atunci, ca într-un film prost, mi-a venit gândul: „Dacă nu cobor și fug la alt vagon? Dacă mă ascund?”
Dar nu era loc să te ascunzi de o stație care nu e pe hartă. Pentru că nu era un loc. Era o funcție.
Am coborât.
Pământul era umed. Iarba îmi trecea peste glezne. Nu era lumină, dar vedeam suficient, ca într-un vis. Dreptunghiul palid era în fața mea, iar siluetele stăteau aliniate, fără chipuri clare.
Controlorul rece a coborât după mine și ușile s-au închis.
Trenul a pornit fără zgomot, ca o umbră.
Am rămas în câmp, cu un grup de oameni care păreau să aștepte ceva.
Silueta aceea care arăta ca mine s-a apropiat. Când a ajuns la un metru, am simțit o schimbare în aer — ca o presiune care dispare. Ca și cum cineva mi-ar fi luat mâna de pe creier.
Și atunci am auzit vocea.
Nu din difuzor. Nu metalică.
Vocea mea.
— Te-am așteptat, a zis el.
— Cine ești? am șoptit, deși știam răspunsul.
— Tu. Versiunea care a coborât prima dată.
— De ce…?
El a ridicat mâna și mi-a arătat încheietura. Trei puncte. Apoi un nume — numele meu — scris clar, adânc, ca o cicatrice.
— Pentru că ai crezut că e doar o oprire, a zis el. Și ai coborât să fumezi. Ții minte?
Și atunci, ca un cuțit în memorie, mi-a venit scena: o noapte, o oprire în câmp, ușile deschise, eu coborând râzând cu cineva, spunând „hai, ce se poate întâmpla?”. Un gest banal. O secundă.
— Am crezut că trenul… am început.
— Trenul nu pleacă fără tine, a zis el. Pleacă fără amintirea ta.
În spatele lui, dreptunghiul palid s-a schimbat. Nu era peron. Era o bucată de platformă veche, cu beton crăpat, îngropat în iarbă. Și, pe o placă ruginită, se vedeau urme de litere șterse.
Am încercat să le citesc.
Nu puteam. Ochii mi se alunecau de pe ele.
— Nu poți citi, a zis el. Numele stației nu rămâne pe limbă. E făcut să se șteargă.
— Și acum?
El s-a uitat spre mine, și pentru prima dată i-am văzut fața suficient cât să-mi dau seama că era a mea… dar mai obosită. Mai goală.
— Acum alegi, a zis el. Rămâi aici, ca mine. Sau te întorci în tren și încerci să te ții de viața ta, până când stația te cheamă din nou.
— Pot să mă întorc?
El a râs scurt.
— Trenul trece pe aici mereu. Dar nu mereu te mai ține minte.
Și, de undeva, din întuneric, s-a auzit un sunet slab de șine. Un tren care se apropia.
Siluetele aliniate au început să se miște, ca niște oameni care au făcut asta de multe ori.
Versiunea mea s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Dacă te urci iar, nu spune nimănui. Dacă spui, te șterge mai repede. Și încă ceva…
A făcut o pauză, ca să mă oblige să-l ascult.
— Data viitoare când se oprește în câmp, nu te întreba ce stație e. Întreabă-te pe cine ai uitat deja.
Trenul a apărut, trecând prin câmp ca o lumină tăiată. Ușile s-au deschis singure, ca o gură.
Am urcat.
Și în momentul în care am pus piciorul pe treaptă, am simțit că mi se taie respirația, ca și cum cineva îmi scotea aerul din plămâni și îl punea la loc.
M-am trezit în vagon, pe scaunul meu.
Luminile erau normale.
Trenul mergea.
Femeia dormea.
Tipul cu mapa se uita pe geam.
M-am uitat la mâna mea.
Era curată.
Nicio urmă de nume.
Am scos telefonul și am intrat în setări.
Numele meu era acolo, normal.
Am început să râd, aproape isteric, de ușurare.
Apoi am deschis galeria, să văd filmarea.
Nu era.
În locul ei era un fișier gol, fără preview.
Și, pentru o secundă, în lista de contacte, am văzut ceva ciudat: un contact fără nume, fără număr, doar trei puncte.
A dispărut imediat, ca un glitch.
Am ajuns acasă. Am intrat pe ușă. Totul părea normal.
Doar că pe masa din bucătărie, lângă chei, era un bilet de tren.
Nu era al meu. Nu era biletul din seara aia.
Era un bilet vechi, îngălbenit, cu colțurile tocite.
Și în colț avea trei perforații perfecte.
Trei puncte.
Am întors biletul pe spate și am văzut un scris mic, apăsat, de parcă cineva a apăsat pixul până a zgâriat hârtia:
„Data viitoare nu te mai întorci.”
Și jos, semnătura, ca un nume care nu vrea să fie citit.
Trei puncte.
