În ziua în care toți i-au cerut să tacă

Samantha știa că vorbește prea mult.

Când era mai tânără, încercase să-și țină în frâu pălăvrăgeala fără sfârșit, dar până la urmă se resemnase cu o stare permanentă de vorbit întruna.

Tăcerile lungi o făceau neliniștită.

Și, sincer, nici cele scurte nu-i plăceau prea mult.

Vocea aceea mică din capul ei întreba mereu:

„Și după?”

Iar Samantha îi răspundea de fiecare dată.

— Și după aia m-am dus acasă și m-am tăiat. Glumesc, astea-s chestii de copii. Am băut o sticlă zdravănă de Jack și apoi i-am trimis o poză cu fundul meu gras.

— Sigur că m-am gândit să fiu eu persoana matură și să las lucrurile baltă, dar a fost mult prea satisfăcător să-i zgârii mașina cu cheia. Iar să-i sparg oglinda de pe partea șoferului a fost și mai bine.

— Păi, după aia am făcut ce fac întotdeauna când mă simt respinsă: am mâncat o cutie întreagă de înghețată Chunky Monkey. Nu-ți face griji, am regretat fiecare lingură după aceea. Doar n-o să-mi stric silueta de domnișoară, nu?

— Eram atât de furioasă încât aș fi putut s-o omor pe nenorocită chiar acolo. Să-mi pun mâinile în jurul gâtului ei și să strâng până îi ies ochii din cap. În schimb, doar mi-am pus dorința să facă un cancer la fund și să se usuce de tot.

Samantha nu părea să fie conștientă de talentul ei de a-i lăsa pe oameni fără cuvinte.

Nevoia de a se băga în fiecare conversație îi scotea pe ceilalți din sărite.

Remarcile ei acide îi făceau pe oameni să caute cea mai apropiată ieșire sau să inventeze urgențe pentru care trebuiau să plece imediat.

— Dar nici măcar n-am ajuns la partea cu sânge! Ei bine, altă dată atunci. Sper să nu moară bunica ta. Sună-mă.

Era o nebunie ciclică ce nu se oprea niciodată.

Comentariile ei trăsnite îi lăsau pe oameni muți, ceea ce crea o pauză în conversație, iar Samantha umplea imediat golul cu observații și mai nebunești.

Iar acele observații duceau la alte șiruri de gânduri care se stricau repede, asemenea unui kilogram de creveți uitat în portbagajul unei mașini într-o zi toridă de vară.

Jerry, de la serviciu, o imita atât de bine încât îi făcea pe toți să râdă cu lacrimi.

Îi prinsese perfect gesturile și tonul nazal.

Pentru mulți dintre colegii ei, una dintre distracțiile preferate la birou era să facă grimase exagerate în spatele ei în timp ce Samantha turuia despre ceva complet lipsit de importanță.

Mama ei părea să fie singura persoană care putea suporta pălăvrăgeala ei nesfârșită și nu tocmai plăcută.

Dar până și Gloria găsise metode de a face față vizitelor fiicei sale.

Își dădea aparatele auditive mai încet și juca la maximum cartea bătrânei surde ori de câte ori Samantha venea pe la ea.

Nu bloca complet vorbitul neîntrerupt al fiicei, dar măcar îl făcea ceva mai ușor de suportat.

Nimeni n-a spus vreodată că trebuie să-ți placă necondiționat cineva.

În esență, Samantha era singură pe lume.

Nu avea habar ce credeau oamenii cu adevărat despre ea și nici cât de singuratică îi devenise existența.

Nimeni nu avusese curajul sau minima decență omenească să-i spună cât de respingătoare putea fi uneori.

Dar cum începi o asemenea conversație?

Sună ridicol, nu?

Cum să nu-și dea seama că majoritatea oamenilor n-o plăceau?

Ei bine, autoamăgirea este o boală de care suferim cu toții la un moment dat.

Iar Samantha avea nevoie urgentă de o întâlnire cu realitatea.

Soarele era sus pe cer în ziua în care împlinea patruzeci de ani când Samantha se trezi cu telefonul sunând.

Și sunând.

Și sunând.

Răspunse somnoroasă:

— Bună dimineața, mamă.

— Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți—

— Bine, mamă, bine, ajunge. Putem să sărim peste cântec anul ăsta? Am niște crampe îngrozitoare și n-am reușit să mă cac de câteva zile, așa că poate azi nu e chiar—

Gloria o întrerupse.

— Dumnezeule, Samantha, astăzi împlinești patruzeci de ani. Poate ar fi timpul să-ți crească și ție un filtru. Nimeni nu vrea să audă fiecare nenorocit de gând care îți trece prin cap.

— Mamă! Ce-ai pățit azi? Înjuri ca un marinar.

— Da? Atunci mai am una pentru tine, Samantha. Taci dracului din gură!

Samantha se ridică în șezut și privi mesajul roșu care clipea pe ecran:

„Apel încheiat.”

Nu-i venea să creadă ce tocmai auzise.

Stătu acolo, complet șocată, până când din ea izbucni o furie cum nu mai simțise de ani întregi.

Sări din pat și aruncă telefonul în perete.

Telefonul, cumpărat cu doar două săptămâni în urmă, muri pe loc.

Regretul veni instantaneu în timp ce Samantha îngenunche și începu să strângă bucățile care nu aveau să mai formeze vreodată un telefon.

Era o senzație ciudată și incomodă.

Nu-și amintea să fi regretat prea multe lucruri în viață.

Lipsa ei de conștientizare și incapacitatea de a vedea lumea din mai multe perspective fuseseră în același timp o binecuvântare și un blestem.

Partea de blestem avea să devină evidentă foarte curând.

Dar șocul confruntării cu mama ei începuse deja să se estompeze.

Până când făcu duș și se pregăti pentru ziua respectivă, cearta aceea incredibilă i se părea doar o mică neplăcere într-o zi despre care încă spera că avea să fie plăcută.

Nu avea niciun plan serios, în afară poate de o oprire la barul de pe stradă ca să-și primească băutura gratuită de ziua ei.

Așa că hotărî să treacă mai întâi pe la magazinul Verizon și să-și cumpere alt telefon.

După aceea urma s-o sune pe mama ei și s-o lase să termine cântecul de „La mulți ani”.

În ziua aceea toridă de vară, furia din trafic se strecura de pe o bandă pe alta.

Trei șoferi diferiți claxonară agresiv spre Samantha și strigară ceva ce ea nu putu auzi.

Puse totul pe seama nerăbdării lor.

Stilul ei precaut de condus nu era tocmai apreciat de toată lumea de pe șosea.

Dacă ar fi auzit ce strigau, probabil ar fi fost îngrozită.

Câteva minute mai târziu intră în parcarea magazinului, surprinzător de bine dispusă pentru cineva care urma probabil să se certe cu un vânzător despre garanția telefonului.

Câțiva clienți și angajați din magazin se uitară spre ea când intră.

Samantha presupuse că era pur și simplu reacția firească atunci când cineva intră într-o încăpere.

Oamenii tind să se uite spre zgomote bruște, iar clopoțelul de pe ușa din metal și sticlă îi anunțase destul de clar sosirea.

Dar privirile scurte deveniră fixe pe măsură ce înainta în magazin.

Ochii lor tulburi o urmăreau în timp ce trecea pe lângă un stand cu telefoane.

Samantha se opri din drumul spre tejgheaua de service când toți ceilalți din magazin începură să se adune în fața ei.

Unul dintre ei, rămas într-un colț îndepărtat, alergă efectiv ultimii câțiva metri spre grup, ca un jucător de fotbal care se grăbește spre echipă.

Samantha stătu acolo și îi privi pe cei unsprezece străini discutând despre ceva ce ea nu putea auzi.

Din când în când, câte unul își scotea capul din grupul care murmura, îi arunca o privire urâtă și apoi dispărea din nou printre spatele și brațele îngrămădite.

Discutară între ei cam un minut.

Apoi se despărțiră și se aliniară umăr la umăr, de parcă se pregăteau pentru un joc de Red Rover.

Un angajat destul de înalt, cu sprâncene negre și stufoase, făcu fără chef un pas înainte.

Samantha aproape că spuse:

„Red Rover, Red Rover, să vină Sprâncenatul încoace.”

Urechile îi pocniră așa cum i se întâmpla adesea în avion.

— Cu ce vă putem ajuta astăzi?

Lipsa evidentă de entuziasm din vocea lui și pupilele extrem de dilatate accentuară senzația neliniștitoare care începea s-o cuprindă.

Dilatare.

Samantha scoase din geantă punga în care se aflau rămășițele telefonului și răspunse:

— Mi-am spart telefonul și aș vrea să-l înlocuiesc.

Bărbatul luă punga cu un mormăit indiferent și i-o întinse unei colege.

Femeia se duse la cel mai apropiat coș de gunoi și o aruncă direct înăuntru.

Apoi își scutură teatral mâinile, se întoarse și îi aruncă Samanthei o privire plină de dispreț.

Sprâncenatul o privi drept în ochi, se încruntă și spuse:

— Cred că ar fi mai bine să rămâi o vreme la metodele de modă veche.

Samantha începu să se simtă foarte inconfortabil.

Așa că reacționă în singurul mod pe care îl cunoștea.

Vorbi.

— Când te încrunți așa, sprâncenele aproape că se ating și nu mă pot opri să nu mă gândesc că, de fapt, ele vor să fie împreună. Nu te mai rade între ele. Lasă-le să se unească. Fii curajos. Fii diferit. Acceptă stilul cu monosprânceană.

Sprâncenatul dădu dezgustat din cap și o apucă de brațul stâng.

Angajata care îi aruncase telefonul la gunoi veni din spate și o prinse de celălalt braț.

Strânsoarea lor era atât de puternică încât Samantha nu reuși să se elibereze.

— Ce faceți? Dați-mi drumul!

O ridicară.

— Puneți-mă jos!

Și începură s-o care spre ușă.

Tocurile ei se târau pe podea.

Cel care alergase ultimul spre grup trecu în fugă pe lângă ei și le deschise ușa.

Cei doi angajați o împinseră afară.

Samantha se împiedică pe trotuar, se întoarse spre ei și deschise gura să protesteze sau poate doar să întrebe:

„Ce se întâmplă?”

Dar cei trei, împreună cu restul oamenilor din magazin, răspunseră în cor:

— Taci dracului din gură, Samantha.

Sprâncenatul — ecusonul lui spunea că îl cheamă Kevin — închise ușa și o încuie.

Îi arătă ambele degete mijlocii, clătină din cap și îi întoarse spatele.

Samantha rămase nemișcată, șocată, privind spatele lui Kevin în timp ce el stătea de pază în fața ușii.

Tremurând ușor, bâjbâi prin geantă după o țigară și porni încet spre mașină.

Ajunsă acolo, se enervă când bricheta refuză să funcționeze.

Într-o izbucnire bruscă o aruncă prin parcare și scoase un țipăt de parcă tocmai ar fi văzut un cap retezat rostogolindu-se prin fața ei.

Țipătul acela înfiorător se transformă în plâns în timp ce Samantha alunecă de-a lungul portierei și se așeză pe asfaltul încins.

Se simțea umilită.

Confuză.

Furioasă.

Atât de furioasă.

Dar, mai presus de toate, îi era frică.

Nu înțelegea ce se întâmpla în jurul ei.

În ziua aceea, lumea nu părea în regulă.

Atunci deveni conștientă de un sunet în urechi.

Un clic, un șuierat, ceva asemănător cu țiuitul de tinitus.

Scăzu până deveni un zgomot alb, slab și constant.

Apoi explodă într-un țiuit ascuțit.

Samantha își duse mâinile la urechi chiar în momentul în care o familie de patru persoane trecu încet pe lângă ea cu mașina, căutând un loc bun de parcare.

Toți patru strigară simultan:

— Taci dracului din gură, Samantha.

Fetița cu codițe începu să cânte:

— Taci din gură dacă vrei să-ți fie bine. Taci din gură sau o să rămâi fără glugă.

În geamul din spate, un băiețel de vreo opt ani își trecu arătătorul pe orizontală peste gât, cu un zâmbet sinistru și ochii tulburi.

Samantha îi privi fără cuvinte cum cotesc și dispar pe următorul rând al parcării.

Se ridică și intră repede în mașină când îi văzu ajungând la capătul rândului și întorcându-se din nou spre ea.

Motorul cu șase cilindri porni cu un răget.

Familia se apropia.

Țiuitul din urechi fusese înlocuit de vocile lor vesele cântând:

— Roțile autobuzului se-nvârt mereu, se-nvârt mereu, se-nvârt…

Samantha ieși cu scârțâit de cauciucuri, băgă mașina în viteză și acceleră.

Privind înapoi, văzu familia parcând exact în locul pe care tocmai îl eliberase.

Ieși în trafic.

O clipă mai târziu, cineva intră brusc pe banda ei și aproape îi lovi mașina.

Instinctul de a apăsa claxonul repetat îi dispăru imediat când țiuitul începu din nou.

Rezistă impulsului.

Țiuitul se opri.

Samantha se simțea singură și desprinsă de realitate.

Avea nevoie de cineva căruia să i se destăinuie.

Sau, și mai bine, de cineva asupra căruia să-și verse toate frustrările.

Un amestec destul de bun de melodii din anii ’80 la radio îi mai readuse puțin din siguranța de sine obișnuită.

Cântatul o ajuta întotdeauna să se liniștească.

Drumul spre casă fu plăcut și fără incidente.

Când se apropie de bloc, observă că tipul care locuia lângă ea își parcase mașina pe locul ei rezervat.

Sătulă să încaseze toată ziua furia celorlalți, Samantha parcă pe locul lui, sări din mașină și urcă în grabă până la ușa apartamentului vecinului.

Puțin gâfâită după cele două etaje urcate în fugă, bătu în ușă până când aceasta se deschise.

— Bine, bine, calmează-te naib… A, tu ești. Ce vrei?

Samantha îl privi fix pe vecinul scund și chelind.

— De ce dracu’ ai parcat pe locul meu?

Bărbatul râse și începu să-i închidă ușa în față.

— A, scuze, Josh a parcat pe locul tău? Mă duc să o mut chiar—

— Nu te obosi, șuieră Samantha. Am parcat eu pe locul tău, dar nu—

El deschise brusc ușa și se apropie atât de mult încât Samantha fu nevoită să facă un pas înapoi.

— Stai puțin. Locul lui, care e chiar lângă al tău, era liber?

Ea se deplasă lateral spre apartamentul ei în timp ce el mai făcu un pas.

— Ești complet dusă cu capul, Samantha.

Dorința ei de a se impune dispăru.

Conștientizarea de mai devreme, că ceva era profund greșit, ieși din nou la suprafața minții.

— De unde îmi știi numele? De unde îmi știe toată lumea numele?

Dintr-odată simți nevoia să scape de el și să ajungă în siguranță în propriul apartament.

Fugi spre ușa ei, fără să-și ia privirea speriată de la bărbat, în timp ce se chinuia să introducă cheia în yală.

El începu să se apropie de ea într-un mers lent și șerpuit.

Samantha deschise ușa, intră în fugă și o trânti în urma ei.

Chiar când răsuci zăvorul, cineva bătu ritmul cunoscut de „shave and a haircut” în ușă.

Samantha nu avea de gând să răspundă cu ultimele două bătăi.

Dar se uită prin vizor.

Un ochi injectat cu sânge umplea întreaga deschidere.

O privea direct.

Avea un aspect sticlos, de parcă creierul la care era conectat nici măcar nu era pornit.

— Trebuie să înveți să-ți ții nenorocita de gură închisă, Samantha Carmichael.

Mama ta se numește Gloria Samson.

Ai două surori și un frate.

Trebuie să-ți spun și adresele lor?

Pentru că știm unde locuiesc.

Și nu este doar o amenințare goală.

Jacob locuiește pe Cherry Blossom Drive.

Ashley și Elizabeth împart un apartament în Hoboken, New Jersey, cât timp Elizabeth se recuperează după operația la genunchi.

Nu vei mai primi prea multe șanse să-ți înveți locul.

Așa că îți recomand să-ți ții nenorocita de gură închisă.

Vecinul cu ochii morți ieși din câmpul îngust al vizorului.

O clipă mai târziu, Samantha auzi ușa apartamentului lui trântindu-se.

Alunecă pe podea, cu spatele lipit de ușă, și își închise strâns ochii.

Țiuitul din urechi se transformă într-un șuier slab.

Apoi dispăru.

Samantha se trezi câteva ore mai târziu, încă așezată pe podea cu spatele la ușă.

Se ridică, descuie și o întredeschise cam treizeci de centimetri.

Sări înapoi și țipă exact când vecinul apăru în fața ei.

El făcu un pas în spate și ridică mâinile.

— Vai, îmi pare rău. N-am vrut să te sperii.

Samantha strânse marginea ușii și deschise gura să-i spună s-o lase în pace.

Țiuitul începu imediat.

În albul ochilor lui începu să se formeze o ceață opacă, brăzdată de linii roșii și strâmbe.

Samantha închise gura fără să spună nimic.

Țiuitul scăzu.

Bărbatul se scărpină nervos în ceafă și păru dezorientat pentru o clipă.

Ochii i se limpeziră și reveniră la albastrul normal.

— Eu… ăă… scuză-mă. Mi s-a blocat creierul o secundă.

Roși ușor, apoi își reveni.

— Voiam doar să-mi cer scuze că am parcat pe locul tău. Cred că pur și simplu n-am fost atent mai devreme. Nu se mai întâmplă, promit.

Samantha rămase acolo, iar mâna cu care ținea ușa se relaxă puțin.

Încerca să împace imaginea vecinului maniac de cu câteva ore în urmă cu bărbatul amabil și politicos lângă care locuise aproape un an.

Forță un zâmbet și deschise ușa ceva mai mult.

— Probabil că trebuia să facem prezentările astea acum câteva luni, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Eu sunt Josh.

Îi zâmbi plăcut și îi întinse mâna.

Samantha i-o strânse slab.

— Samantha.

Tăcerea dintre ei dură aproape douăzeci de secunde.

Dar vocea mică din capul ei nu o îndemnă să mai spună nimic.

Încercând să-și ascundă frica și confuzia în spatele unui zâmbet stângaci, Samantha rămase pur și simplu acolo, cu capul ușor înclinat, privindu-l.

Josh se orientă încet spre apartamentul lui, apoi se întoarse spre ea și zâmbi incomod.

— Bine… atunci ne mai vedem. Mulțumesc că ai fost înțelegătoare. Ăă… pa.

Se întoarse, intră în apartament și dispăru după ușă.

Samantha închise și inspiră adânc.

Avea senzația că nu mai respirase de ore întregi.

Cam o jumătate de oră mai târziu coborî când văzu mașina poștei oprită în fața clădirii.

Era o ocazie să facă ceva familiar și banal, ceva care n-ar fi trebuit să producă niciun fel de dramă.

Poștașul era aplecat, ocupat să umple cutiile poștale când Samantha intră în încăpere.

— Ah, salut, spuse el relaxat fără să se oprească din lucru. 109, nu?

Samantha se gândi la cele două femei din complex cu care știa că se culcă și se întrebă dacă ele știau una despre cealaltă.

O întrebare începu să i se formeze în minte.

Poștașul se cutremură brusc.

Apoi apucă una dintre ușițele deschise ale cutiilor poștale, ca și cum ar fi vrut să se sprijine.

O smulse pur și simplu din perete de parcă ar fi cules un măr dintr-un copac.

Se ridică și o lăsă să cadă zgomotos pe podea.

Samantha scoase un scâncet slab și se retrase într-un colț.

Poștașul se întoarse spre ea și își mișcă degetul arătător mustrător.

— Rușine, rușine, Samantha. Erai pe punctul să spui ceva nepotrivit, nu-i așa?

— Nu, jur că nu…

Pupilele poștașului, mici cât niște ace, pluteau în vârtejuri alb-lăptoase care se roteau rapid.

— Crezi că ne poți minți? Țț, țț, Samantha. Înveți greu.

Poate de asta ai abandonat facultatea.

Te-ai gândit vreodată să te gândești puțin mai mult înainte să vorbești?

Nu.

Bănuim că nu.

Altfel n-am fi aici.

Samantha o luă la fugă spre scări și urcă fără să se mai uite înapoi.

Îl auzea strigând după ea prin casa scării:

— Următoarea noastră vizită va fi și ultima, într-un fel sau altul. Încearcă să ții minte asta, bine?

La mulți ani, Samantha.

Samantha se ascunse în apartament tot restul weekendului.

De fiecare dată când încerca să înțeleagă ce se întâmpla, țiuitul din urechi îi acoperea gândurile.

„Nu mă gândesc la lucruri rele. Nu vorbesc. Nu mă gândesc la lucruri rele. Nu vorbesc.”

Fraza deveni un fel de mantră tăcută.

Părea să domolească zgomotele din cap.

Își găsi alinarea în formația ei preferată, Simply Red.

Muzica părea să netezească puțin marginile ascuțite ale nervilor ei.

Samantha îi trimise un e-mail șefului și îi spuse că nu poate veni luni la muncă.

El insistă că trebuie să vină dacă nu este contagioasă sau pe moarte.

Se gândi să mintă.

O senzație ușoară de gâdilat în urechi opri imediat gândul.

La serviciu ținu capul plecat și mimă o durere în gât ca să evite să vorbească.

Nimeni nu părea să observe că tremura.

Tresărea la aproape fiecare zgomot.

Dar nimeni nu comenta.

Săptămâna trecu fără vreun incident ciudat.

Și următoarea fu la fel de liniștită.

Oamenii începură să observe noua Samantha.

Mai calmă.

Mai reținută.

Nu mai domina fiecare conversație.

Începuse să asculte.

Fu surprinsă să vadă cât de departe putea ajunge doar dând din cap pentru „da” sau „nu”.

Vocea aceea mică din cap încetase s-o mai împingă să vorbească, să vorbească și iar să vorbească.

Nimeni nici măcar nu întrebă de ce nu mai spunea aproape nimic.

De ce să strici un lucru bun?

În doar câteva luni, oamenii încetaseră s-o mai tolereze pe Samantha.

Începuseră chiar s-o placă.

Colegii o invitau la băut după serviciu, dar Samantha nu mai avea încredere în ea însăși când consuma alcool.

Era destul de greu să evite să spună sau chiar să gândească ceva greșit și când era trează.

Un grup de colegi ieșea vinerea seara la un bar de karaoke.

Cumva, prin birou se răspândise zvonul că Samantha avea o voce extraordinară.

Probabil că cele trei luni de pălăvrăgeală fără responsabilitate de-a lungul anilor în care lucrase acolo erau de vină.

O implorau să vină cu ei.

Gândul de a fi înconjurată de un bar întreg plin de oameni beți, cu ochi sticloși, o îngrozea.

Reuși să-i refuze câteva săptămâni.

Dar, până la urmă, nu mai acceptară un „nu”.

Iar când insistă să refuze, urechile începură să-i țiuie.

Samantha sorbea încet din berea ei de ghimbir, dădea din cap din când în când și nu-și lua ochii de la ieșiri.

Colegii continuau s-o bată la cap să cânte.

— Hai, Samantha. Vrem să auzim vocea aia incredibilă.

Îi împingeau cartea cu melodii în față, dar ea o împingea de fiecare dată înapoi, mimând cu buzele:

„Nu, mulțumesc.”

În cele din urmă, deciseră că n-avea cum să refuze dacă urmau să cânte cu toții.

Așa că, unul câte unul, urcară pe scenă și măcelăriră niște melodii foarte bune.

Samantha nu găsea nicio metodă de a combate logica lor de bețivi fără să simtă acel bâzâit în urechi.

Așa că rămase pe scaun și deveni din ce în ce mai nervoasă pe măsură ce îi venea rândul.

Jerry îi aruncă în poală cartea cu melodii în timp ce se îndrepta spre scenă să distrugă o piesă Bon Jovi.

Samantha răsfoi paginile și se opri la „Lady in Red”, de Chris de Burgh.

Așteptându-se ca urechile să înceapă să-i țiuie, completă bilețelul și i-l întinse lui Jerry când acesta reveni de pe scenă, întâmpinat de foarte puține aplauze.

Urechile nu-i țiuiră.

Nici măcar o gâdilătură.

În cele din urmă îi strigară numele.

Samantha își mimă reticența întorcându-se spre ieșire și alergând pe loc.

Dar nimeni nu o lăsă să plece.

Sarah, de la contabilitate, bolborosi amețită:

— Mișcă-ți fundu’ pe scenă, scumpo.

Samantha urcă fără tragere de inimă și întinse mâna după microfon.

Aproape leșină când acesta scoase un țiuit puternic.

Își reveni repede, strânse microfonul în mâini și privi publicul în timp ce începu să cânte „Lady in Red”.

Nu mai legase atâtea cuvinte unele de altele de luni întregi.

Toți colegii o urmăreau cu entuziasm în timp ce își sorbeau băuturile.

Samantha închise ochii, scoase microfonul din suport și lăsă versurile să curgă din ea.

Prin ea.

Acum știa că, atât timp cât avea această mică excepție, putea să reziste până la următoarea aniversare.

Cumva știa că, dacă își ținea gura închisă și făcea doar ceea ce se aștepta de la ea, putea trăi cel puțin până atunci.

Iar dacă rezista atât de mult, poate lucrurile care o bântuiau aveau s-o lase în viață.

Poate ultima lor vizită avea să fie cea în care îi dădeau drumul.

Cântecul se termină.

Barul aglomerat deveni tăcut.

Mult prea tăcut.

Samantha se întoarse spre ieșirea din spate.

Părea atât de departe.

Nu credea că avea să ajungă la ea înainte ca ei s-o prindă.

Atunci, un tip beat dintr-un colț rupse liniștea.

— A fost al naibii de tare!

Barul explodă în aplauze și urale.

Cineva fluieră.

Samantha se întoarse spre partea din față a scenei și privi mulțimea de oameni care o acceptau.

În toată încăperea, nu era niciun ochi ciudat.