Închisoarea din somn

Foarte, foarte departe în viitor, într-un an pe care nimeni nu-l mai precizează, închisorile nu mai existau.

Ei bine, nu chiar.

În loc să te închidă într-o celulă timp de cinci ani, te băgau în comă, te puneau într-un sicriu special, montau pe el un dispozitiv de urmărire și te lansau în spațiu, spre cine știe ce destinație.

După ce îți ispășeai pedeapsa, verificau unde ajunsese semnalul dispozitivului și trimiteau una sau două nave după tine.

Uneori, sicriul era lovit de un asteroid sau de vreun deșeu spațial, dar, na… asta era pedeapsa pentru că omorâseși pe cineva.

Cel puțin nimeni nu mai putea să se plângă că meseria de călău era neplăcută.

Ca să te bage în comă, îți dădeau o pastilă.

Doar că pastila nu te adormea pur și simplu. Te introducea într-un vis.

Un vis care dura întreaga perioadă a sentinței.

Așa că nu te trezeai cinci minute mai târziu, din punctul tău de vedere, și descopereai că ești din nou pe Pământ.

Ce rost ar mai fi avut?

Trebuia să-ți ispășești pedeapsa.

În vis, la început, te trezeai încuiat într-o cameră.

Nu te puteai sinucide, iar funcțiile normale ale corpului nu funcționau cum ar trebui. Cu alte cuvinte, nu trebuia să urinezi sau să… mă rog, știți voi.

Și nici nu trebuia să mănânci.

Puteai să interacționezi cu încăperea în orice fel voiai.

Dar nu puteai ieși.

Nu exista ușă.

Nu exista nicio fereastră prin care să privești afară.

De fapt, ce spun eu? Nici măcar nu exista un „afară”.

Nu era deloc rar ca oamenii să înnebunească pur și simplu de plictiseală.

Guvernul nu avea nicio problemă cu asta, dar oamenii tot începeau să se plângă de drepturile omului, că și deținuții sunt oameni și bla, bla, bla.

Așa că, după câțiva ani, Guvernul a făcut o mică modificare pastilei… sau, mai exact, camerei.

Noua îmbunătățire era un băț.

„Versiunea 1.5 — acum poți și să desenezi!”, anunța un afiș de propagandă care încerca să convingă lumea că închisoarea nu era chiar atât de rea.

Și, de fapt, nu era.

Tot ce trebuia să faci era să stai acolo vreo cinci ani.

După aceea, totul devenea negru și te trezeai într-un centru de reabilitare.

Dar a existat un caz pe care Guvernul l-a mușamalizat.

David Mattias Thorwell fusese condamnat la un an de „reabilitare spațială”.

Neoficial, sistemului i se spunea „închisoarea din somn”, o expresie care, la fel ca multe altele, fusese și ea suprimată de autorități.

Thorwell ajunsese acolo pentru un furt minor.

Pastila era perfectă.

Cu o singură excepție.

Iar cazul lui Thorwell a fost unic.

Thorwell fusese lansat în direcția centurii de asteroizi din apropierea lui Saturn.

Pastila funcționase perfect.

Sicriul funcționase perfect.

Problema a apărut când i s-a încheiat sentința și au fost trimiși Vânătorii după el.

L-au găsit prins într-un grup de asteroizi.

Se așteptau ca sicriul lui să fie puțin șifonat. Dar asta nu era problema.

Vânătorii — piloții însărcinați cu recuperarea deținuților — nu dădeau doi bani pe pasagerii lor.

Țineau însă foarte mult la nave.

Așa că, bineînțeles, au așteptat.

Au așteptat în total 84 de ore, până când un alt asteroid a trecut prin zonă și a împrăștiat grupul.

Nava, Spider-On-Web, l-a recuperat imediat pe Thorwell și a pornit spre casă.

Nimic nu părea să fie în neregulă.

Sistemele de menținere a vieții din sicriu funcționau normal.

Pe partea exterioară a capacului cu oglindă unidirecțională erau câteva zgârieturi asemănătoare unor urme de gheare, probabil provocate de impactul cu asteroizii.

În rest, nimic.

Dacă zgârieturile ar fi fost pe interior, atunci ar fi fost cu totul altceva.

Thorwell încă dormea.

Și asta era conform procedurii, pentru că deținuții trebuiau treziți prin injectarea unui medicament.

Conținea foarte multă cofeină.

În mare parte.

Pastila însă își calcula efectul în funcție de durata sentinței.

Asta însemna că, după expirarea pedepsei, Thorwell petrecuse încă 84 de ore într-un întuneric complet.

Aceasta era singura anomalie.

Thorwell era încă în viață, deci, pentru echipajul de pe Spider-On-Web, totul era în regulă.

După ce au aterizat cu succes înapoi pe Pământ, oficialii au deschis în grabă sicriul lui Thorwell.

Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată.

Totul părea normal.

Numai că, atunci când Thorwell s-a trezit, ochii lui erau roșii ca sângele.

Nu, nu i se spărseseră vasele de sânge din cauza presiunii.

Ochii lui erau, literalmente, roșii.

A sărit din sicriu și a sfâșiat doi soldați înainte să fie doborât.

„Cam douăzeci de încărcătoare”, avea să menționeze raportul post-mortem privind moartea celor doi soldați.

După incident, oficialii și-au îndreptat din nou atenția spre sicriu.

Părea intact, în afară de zgârieturi.

Se pregăteau să-l curețe pentru următorul deținut, când unul dintre piloții de pe Spider-On-Web a observat ceva.

Pe metalul din interiorul sicriului era un alt mesaj.

Pe unul dintre pereți fuseseră zgâriate cuvintele:

„Nu mai sunt.”

Probabil o glumă lăsată de unul dintre „locatarii” anteriori.

Așa că nu exista niciun motiv de îngrijorare.

Încă.

Curățarea unui sicriu nu era chiar atât de simplă.

Nu trebuia curățat doar sicriul fizic.

Trebuia curățată și lumea din interiorul lui.

Deținutul nu putea fi ținut inconștient doar cu ajutorul pastilei. Sicriul era la fel de important.

Pastila îi dădea impulsul necesar pentru a-l adormi, iar sicriul crea „lumea”.

Totul era stocat pe un cip minuscul.

Din cauza lipsei de resurse, Guvernul nu permitea înlocuirea cipului după fiecare deținut.

În schimb, trimitea echipe de curățare.

Muncitorii aveau echipamente speciale care le permiteau să intre, literalmente, în camera virtuală și să curețe orice rămăsese acolo.

De ce nu schimbau pur și simplu cipul?

Resurse.

Când muncitorii au intrat în cameră în ziua aceea, au descoperit că nu erau singurii care se aflau acolo.

Era ceva înăuntru.

O… „chestie”, după cum avea să o descrie unul dintre muncitorii care au supraviețuit.

Ceea ce s-a întâmplat a fost ascuns de Guvern.

Dar totul e aici.

Când muncitorii au intrat în cameră, au găsit un dezastru.

Peste tot erau zgârieturi și cuvinte.

Aceeași frază, repetată iar și iar:

„Sunt singur. Sunt singur. Sunt singur.”

Curățarea a durat mult.

Dar, în lumea reală, nu trecuse decât un minut.

Când au terminat, cei doi muncitori s-au întors spre portalul prin care urmau să revină în lumea reală.

Același portal prin care intraseră.

Nu mai erau singuri.

O creatură stătea în calea lor.

Era înaltă și… ei bine, deșirată ar fi probabil cel mai bun cuvânt.

Corpul îi era complet negru.

Nu avea blană.

Doar întuneric.

Brațele îi erau atât de lungi încât aproape atingeau podeaua.

Dacă ai fi văzut-o, ai fi jurat că brațele acelea chiar atingeau pământul.

Dar nu o făceau.

Ghearele care îi ieșeau din brațe, în schimb, îl atingeau.

Avea un cap mic, oval, cu patru ochi mov așezați unul deasupra celuilalt, asemenea ochilor unui păianjen.

Stătea acolo.

Îi privea.

După aproximativ cinci secunde de liniște, creatura și-a întins brațele lungi, l-a prins pe unul dintre muncitori și l-a privit direct în ochi.

Celălalt muncitor era prea îngrozit ca să-și ajute colegul.

A țipat și a fugit spre portal.

Când a revenit în lumea reală, și-a găsit prietenul încercând să-i sfâșie capul unui soldat.

Muncitorul a apucat o pușcă din haosul în care se întorsese și a tras în creatura în care se transformase colegul lui.

Evident, el a supraviețuit.

„Prietenul” său a fost ucis de rafala de gloanțe care l-a lovit în cap și l-a doborât.

Raportul post-mortem menționează că incidentul de la curățare s-a soldat cu:

„Douăsprezece persoane decedate, patru rănite.”

Până în ziua de azi, sicriul și urmele măcelului au rămas acolo.

Dacă ai merge acum, zgârieturile ar fi încă prezente.

La fel și mesajul.

La scurt timp după Ziua Cicatricei — care astăzi este o sărbătoare ce marchează abandonarea sistemului de reabilitare spațială — Guvernul a instituit o zonă de interdicție aeriană în apropierea lui Saturn.

Acum, deținuții sunt pur și simplu adormiți și puși în paturi.

Când le expiră sentința, primesc injecția și sunt treziți.

Pedepsele cu moartea au revenit.

Dar ușa camerei în care avusese loc incidentul de la curățare nu a mai fost deschisă niciodată.

În cele din urmă, clădirea centrului de reabilitare spațială a fost demolată.

Se spune că, în întunericul dintre ruine, pe ecranul unui terminal care supraviețuise exploziei încărcăturilor de C4, se vedeau patru ochi mov.

Foarte, foarte departe în viitor, în întuneric se află o creatură.

Nu este fizică.

Dar poate „fi”.

Și nu mai e singură.

Nu mai e.