La Bruja – vrăjitoarea care vine când un copil plânge

— La naiba! Iar?! strigă Ricky după ce deschise e-mailul pe care îl așteptase cu atâta nerăbdare.

— Pinche pendejo! urlă și mai tare.

— Hijo de tu puta madre!

Își luă mouse-ul scump și îl aruncă în perete.

— Besa mi culo!

Trânti pumnii în birou și făcu bucăți tastatura de gaming, modificată și de ultimă generație.

Ricky continuă să privească mesajul. Cuvintele parcă îl batjocoreau de pe ecran. Deasupra era un titlu mare, scris cu alb pe fundalul negru.

Chiar acolo erau cele două cuvinte pe care ajunsese să le urască:

„ȘTERGEREA POVEȘTII”.

Ricky era mult prea familiarizat cu ele. De fapt, până acum probabil că ar fi trebuit să poată recita mesajul din memorie.

„ȘTERGEREA POVEȘTII. Povestea ta a fost ștearsă deoarece nu respectă standardele de calitate. Dacă consideri că respectă standardele, îți poți prezenta cazul la Contestații pentru ștergere. Asigură-te că urmezi întocmai instrucțiunile de acolo, altfel contestația va fi respinsă automat.

NU ÎNCERCA SĂ ÎNCARCI DIN NOU POVESTEA. Dacă o postezi din nou, vei primi o INTERDICȚIE DE EDITARE DE O ZI, conform regulamentului.”

Ricky adoră poveștile de groază.

Provine dintr-o cultură cu o istorie bogată în supranatural și macabru.

Singurul lucru care îi place mai mult decât să citească povești de groază este să le scrie.

Din păcate, există o problemă.

Cum să spun asta?

Ei bine, adevărul este că prietenul nostru Ricky este, în lipsa unei expresii mai elegante, un scriitor de rahat.

În capul bietului băiat nu există nici urmă de talent și cam același lucru se poate spune și despre imaginația lui.

Personajele lui n-au pic de substanță.

Gramatica e îngrozitoare.

Intriga practic nu există.

Iar vocabularul lui este, dacă-mi permiteți, infantil.

De fapt, aș merge până acolo încât să spun că am văzut porumbei producând povești mai interesante decât puștiul ăsta.

Of…

Dar mă abat de la subiect.

Partea cu adevărat tristă este că Ricky chiar crede că poveștile lui sunt bune.

Nu.

Crede că sunt extraordinare.

În mintea lui, entitățile întunecate și sinistre care locuiesc în lumile pe care le creează sunt mult mai înfricoșătoare decât orice ai putea vedea într-un film sau găsi pe internet.

Poveștile lui ar fi capabile să ajungă până la cele mai primitive izvoare ale fricii ascunse în subconștientul nostru.

Cel puțin asta se așteaptă el să găsească cititorii în fiecare operă.

Tu și cu mine, în schimb, am vedea lucrurile exact așa cum sunt:

O bucată de rahat juvenilă, neinspirată și plictisitoare.

Unii au mers până acolo încât au spus că poveștile lui sunt atât de proaste, încât dacă te uiți prea mult la cuvinte faci conjunctivită.

Un băiat a susținut că, după ce a fost obligat să asculte o poveste de-a lui Ricky de la început până la sfârșit, s-a ales cu o infecție la ureche.

Dacă lucrurile astea sunt adevărate sau nu, nu știu.

Dar un fapt este bine cunoscut:

După ce termini de citit o poveste scrisă de Ricky, ești efectiv mai prost decât erai înainte să începi.

Celulele cerebrale cad moarte chiar în mijlocul oricărui lucru fac ele în existența lor de celule cerebrale.

Și crede-mă.

Nu sunt doar câteva.

Sunt multe.

Dar Ricky nu vrea să audă nimic din toate astea.

Nu suportă respingerea și deja și-a băgat în cap că oamenii ăia nici măcar nu-i citesc poveștile.

Este convins că nici nu se obosesc să-i acorde o șansă și pur și simplu le șterg automat.

Criza lui de nervi devine tot mai puternică, obrajii i se înroșesc și strigă:

— De ce nu mă ascultă? Niciodată nu-mi dau o șansă!

Știe că are dreptate.

Mai ales când se gândește la felul în care îl tratează și la ce spun despre poveștile lui.

Citește furios comentariile.

„Gramatică și punctuație proaste.”

Dar sunt nou pe site! Nu puteți pur și simplu să-mi spuneți ce să repar? Sau să reparați voi?

„Cuvinte scrise greșit.”

Așa vorbește personajul meu.

„Fraze prost scrise și stângace.”

Engleza nu este prima mea limbă. Dați-mi și mie o șansă.

„Povestea nu este înfricoșătoare.”

Cum adică nu este înfricoșătoare? E o nenorocită de vrăjitoare în poveste! Cum să nu fie înfricoșător?

Vedeți voi, Ricky este un copil răsfățat, dintr-o familie înstărită.

Niciodată nu i-a lipsit ceva.

Niciodată nu i-a fost refuzată vreo cerere.

Inima lui nerecunoscătoare n-a cunoscut niciodată cu adevărat cuvântul „nu”.

În viața lui răsfățată nu exista nimic ce nu putea avea.

Dar un asemenea lux avea și o altă consecință.

Niciodată nu fusese nevoit să viseze sau să aspire la ceva mai bun.

Indiferent cât valorau lucrurile pe care și le dorea, imediat ce își pierdea interesul pentru ele, erau aruncate într-un colț sau uitate.

Nu însemnau nimic pentru el.

În cele din urmă, Ricky a început să-și verse frustrarea asupra celor mai slabi, asupra celor care nu se puteau apăra.

Pentru fiecare insultă, fiecare ofensă și fiecare situație în care nu primea ceea ce voia, Ricky își descărca furia de zece ori mai puternic asupra unor oameni nevinovați.

Îi teroriza pe toți copiii care îi ieșeau în cale.

Ei bine…

În seara asta, toate astea se vor schimba.

De aceea am fost trimis.

Aceasta este însărcinarea pe care am primit-o de la mi La Dama.

În seara asta îi voi arăta poveștile poporului său și îl voi învăța de unde vine.

Aduc cunoaștere sub acoperirea nopții și port revelația pe vârful limbii.

Înainte să se termine noaptea, va învăța o ultimă lecție:

„Să nu înduri plânsetele unui copil răsfățat!”

Așa că atunci când băiatul își va pune capul pe pernă și își va închide ochii, nu va ști nimic despre săculețul mic din piele ascuns cu grijă dedesubt.

Săculețul o va chema.

O va invoca.

Iar ea va veni.

Setea ei de răzbunare nu poate fi potolită cu adevărat niciodată.

Ura ei nu poate fi satisfăcută pe deplin.

Pentru a înțelege ceea ce urmează să se întâmple, trebuie să ne întoarcem în trecut.

Și să rețineți un lucru:

Cu cât trec mai multe zile, cu atât unele lucruri rămân exact la fel.

Cu mult timp în urmă, oamenii din Mexic sufereau din cauza faptelor unor oameni corupți și a cruzimii adevăraților stăpâni ai ținuturilor: cartelurile.

În timp ce sălbăticia și brutalitatea măturau câmpiile și întunecau cerul asemenea unui roi de lăcuste, un mic sat de lângă orașul Catemaco, în Mexic, prospera.

Era un refugiu liniștit și sigur, neatins de răutatea oamenilor.

În acele vremuri, satele erau slabe și vulnerabile.

Nu se puteau apăra împotriva oamenilor puternici și corupți, infectați de boala lăcomiei.

Funcționarii guvernamentali și locali își umpleau buzunarele din sudoarea și sângele săracilor.

Pentru oamenii de rând nu exista nici dreptate, nici protecție.

Recoltele fermierilor erau jefuite și distruse.

Muncitorii erau ținuți într-o sărăcie permanentă.

Fiii lor erau luați cu forța de bandiți pentru a le completa rândurile.

Dar fiicele Mexicului sufereau cel mai mult.

Mulți părinți nu puteau decât să jelească în fața unei singure lumânări aprinse, pentru că la înmormântare nu exista nici măcar un trup pe care să-l îngroape.

Își petreceau restul vieții fără să afle vreodată ce se întâmplase cu copilul lor.

Prea multe fete pur și simplu dispăreau în ținuturile din jur și nu mai erau văzute niciodată.

În mijlocul acestei violențe, toate satele sufereau.

Toate, cu excepția unuia.

Cei cu intenții rele și întuneric în inimă nu îndrăzneau să treacă hotarele acelui sat, fiindcă oamenii lui se aflau sub protecția unei Curandera puternice.

Numele ei era cunoscut departe de sat.

Iar magia ei era puternică.

Oamenii răi știau asta și nu voiau să riște să-i atragă mânia.

Lucrul acesta le rodea însă orgoliul.

Așa că, în curând, au început să comploteze.

În încăperi ascunse și întunecate, au pus la cale cum să scape de femeia care îi incomoda.

Într-o dimineață devreme, Curandera s-a trezit auzind plânsul unui copil.

Nu era un țipăt de groază.

Era plâns de durere.

A ieșit în grabă din căsuță și a văzut un băiat așezat pe drumul de pământ care trecea pe lângă locuința ei.

Lângă el se afla o bicicletă veche.

De roata din spate era prins un cărucior uzat, în care se afla o cutie mare din lemn.

Băiatul stătea pe pământ și plângea, ținându-se de braț și de picior.

Chiar și de la distanță, femeia putea vedea cele două umflături dureroase de pe pielea lui.

Curandera a înțeles imediat ce se întâmplase.

A luat de pe raft un borcan de sticlă cu alifie și s-a apropiat de el.

— ¿Qué pasa, mijo?

Ce s-a întâmplat, copile?

Băiatul nu răspunse.

Puțin iritată, ea continuă:

— ¿Te pica algo?

Te-a înțepat ceva?

— ¿Fue una hormiga o una avispa?

A fost o furnică sau o viespe?

Din nou, băiatul nu răspunse.

Curandera începea să se enerveze.

Îl privi mai atent.

După haine își dădu seama că era fiul unui om bogat, probabil copilul vreunui politician ales sau al unui membru al elitei locale.

Cu toate acestea, îi aplică ușor medicamentul pe cele două înțepături dureroase.

Pielea era fierbinte și roșie aprins în jurul unor umflături cât niște boabe mari de strugure.

Când termină, băiatul pur și simplu se întoarse, sări pe bicicletă și plecă fără să spună un cuvânt.

Curandera se înfurie.

Își spuse că, într-un viitor foarte apropiat, cineva avea să fie nevoit să-l învețe pe băiat niște bune maniere și cât de important este să-ți respecți bătrânii.

La scurt timp după aceea, își văzu de treburile zilnice și uită de copilul nepoliticos.

În acea noapte, după ce își pusese capul pe pernă, Curandera se trezi din cauza unei bubuituri puternice.

Mai mulți bărbați masivi îi spărseseră ușa.

I-au legat mâinile și i-au astupat gura, pentru ca ea să nu poată rosti vreun blestem asupra lor.

I-au luat bagheta făcută din lemnul sacru de Huatulco și au rupt-o în două.

I-au smuls de la gât „saco de curación”, săculețul ei cu leacuri, lăsând-o complet lipsită de apărare.

Bărbații au târât-o în fața clericilor orașului, cei mai corupți dintre toți.

Fără să i se permită să se apere, Curandera a fost acuzată de vrăjitorie.

Au învinovățit-o pentru seceta din acel an și pentru recolta slabă.

Au spus că se afla în slujba Diavolului.

Au proclamat-o bruja.

Și au condamnat-o la moarte.

Mulțimea a izbucnit în urale când a auzit verdictul.

Femeia privi oamenii din fața ei și simți doar tristețe.

Vedea chipuri pe care le cunoștea de ani întregi.

Chipurile oamenilor care veniseră la ea atunci când erau bolnavi sau aveau nevoie să fie vindecați dispăruseră.

În locul lor erau priviri întunecate și pline de ură, însetate de sânge.

Curandera stătea pe o platformă lângă un sicriu îngust și scurt, așezat vertical.

Mulțimea striga și o batjocorea, devenind tot mai nerăbdătoare.

Ea își închise ochii și încercă să se liniștească printre înjurăturile și insultele care veneau din toate părțile.

Curandera începu să se roage.

Se rugă Sfintei Fecioare să o salveze.

O imploră să o protejeze.

Se rugă cu toată puterea pe care o mai avea.

Disperată, îi aminti de faptele ei bune și de viața dreaptă pe care o trăise.

Singurul răspuns fu tăcerea.

Deodată, mulțimea se liniști.

Curandera deschise ochii.

Oamenii se despărțiră la mijloc, făcând loc unui băiețel.

Era același copil.

Venea pe bicicleta veche, trăgând după el căruciorul cu cutia.

Coborî de pe bicicletă, se duse în spate, deschise cutia și scoase cu grijă un sac mare de pânză.

Ținându-l cât mai departe de corp, îl duse repede la cleric.

Când omul lui Dumnezeu luă sacul, băiatul ridică privirea spre femeie.

Zâmbi.

Apoi dispăru printre trupurile mulțimii.

Încă legată, Curandera fu mânată fără milă până la marginea satului.

Pe tot drumul, oamenii care îi urmau au bătut-o și au umilit-o.

Au adus-o în fața unui mormânt proaspăt săpat și au împins-o cu forță în sicriul deschis.

Ea îi privea de jos pe bărbații care o batjocoreau.

Chiar înainte ca sicriul să fie închis, clericul ridică sacul mare de pânză.

Îl aruncă înăuntru.

Bărbații bătuseră deja capacul în cuie înainte ca ea să poată face ceva.

Apoi ridicară sicriul în care se afla Curandera și îl aruncară în groapa întunecată.

Sunetul pământului care cădea peste capac era puternic, aproape asurzitor.

Curandera zăcea îngrozită în beznă.

Chiar înainte ca ultima urmă de lumină să dispară, văzuse ce fusese aruncat în sicriu împreună cu ea.

La picioarele ei se afla cel mai mare cuib de viespi pe care îl văzuse vreodată.

Curând simți sute de piciorușe mișcându-se prin întuneric.

Insectele fuseseră tulburate.

Acum, sicriul părea viu.

Timpul încetini în timp ce Curandera aștepta.

Prima înțepătură îi lovi obrazul.

Apoi încă una.

Și încă una.

În câteva clipe, întunericul se umplu de aripi furioase.

Curandera țipă în timp ce roiul se năpusti asupra ei.

Înțepăturile veneau din toate direcțiile, iar aerul din sicriul îngust devenea din ce în ce mai greu de respirat.

Se zbătea neputincioasă în legături, în timp ce bâzâitul devenea asurzitor.

Și totuși se rugă în continuare Sfintei Fecioare.

O imploră să o protejeze.

Dar nu primi decât tăcere.

Veninul și panica începură să o copleșească.

Trupul îi slăbi.

Respirația deveni superficială.

Durerea continua.

Dar în scurt timp altceva începu să doară și mai tare.

Trădarea.

Abandonul.

Era pe punctul de a o chema încă o dată pe Fecioara Maria.

Dar se opri.

Furia și ura o cuprinseră.

Știa ce trebuia să facă.

Avea să cheme o altă divinitate.

Iar aceasta avea să răspundă.

Avea să o cheme pe Santa Muerte.

— Santa Muerte, te chem! Mă ofer ție! Mă lepăd de Sfânta Fecioară! Mă lepăd de Tatăl! Mă lepăd de Fiul! Mă lepăd de Duhul Sfânt! Ia-mă și voi împlini voia ta!

Curandera rămase nemișcată în întuneric, abia mai putând să respire.

Roiul continua să bâzâie în jurul ei.

Apoi, dintr-odată, se făcu liniște.

Sunetul unor unghii lungi zgâriind încet peretele sicriului coborî de-a lungul lemnului.

Curandera încercă să-și deschidă ochii umflați.

Dar oricum nu vedea decât întuneric.

Zgâriatul se opri.

Apoi Curandera auzi vocea joasă și străveche a unei femei.

— ¿Qué te pica, mi hija?

Ce te supără, fiica mea?

Mulțimea nici măcar nu apucase să se împrăștie când pământul începu să tremure.

Bărbații încă mai stăteau în jurul mormântului, felicitându-se și râzând, când solul din jur se crăpă.

Din pământul sub care fusese îngropată Curandera răsăriră spini negri, iar țărâna căpătă culoarea putreziciunii.

Pentru o clipă, totul încremeni.

Apoi, din cer se auzi un geamăt adânc și inuman.

Își chema noua discipolă din adâncul pământului.

Sătenii se ghemuiră de frică atunci când o voce joasă bubui din fisurile care porneau din mormântul profanat al femeii.

— Vă blestem!

— Vă blestem copiii!

— Vor cunoaște veninul care curge acum prin mine.

— Când voi auzi plânsul unui copil răsfățat, voi veni.

— Voi veni după copiii voștri.

— Vor cunoaște înțepătura mea.

— Îmi vor auzi aripile în întuneric.

— Vor învăța ce li se întâmplă celor care răsplătesc bunătatea prin cruzime.

— Iar țipetele lor vă vor aminti ce mi-ați făcut!

Un ultim urlet de furie demonică străpunse aerul.

Apoi nu se mai auziră decât aripile viespilor.

Trei zile mai târziu, băiatul trădător pe care Curandera îl ajutase dispăru fără urmă.

Soarta îi adusese unul în calea celuilalt.

Copilului i se ceruse să găsească un cuib de viespi.

Din întâmplare, două dintre insecte scăpaseră și îl înțepaseră pe băiat în apropierea casei femeii.

Ea îi arătase milă.

El îi răsplătise bunătatea prin nepolitețe și trădare.

În urma lui nu mai rămăsese decât patul gol.

Și un săculeț mic ascuns sub pernă.

Înăuntru au găsit doar o bucată dintr-un cuib de viespi de hârtie, cenușă și o șuviță tăiată din părul băiatului.

Ea păstrează și astăzi o parte din el cu ea.

Cu timpul, tot mai mulți copii au început să dispară.

În cele din urmă, asemenea Curanderei nevinovate, micul sat muri încet și dureros.

Oamenii din acea regiune încă vorbesc despre întunecata Bruja.

Se spune că, atunci când zilele devin mai scurte și nopțile mai reci, copiii trebuie să fie deosebit de cuminți și ascultători.

Pentru că dacă un copil este răsfățat și nu arată respect, Bruja îl va găsi.

Se spune că este îmbrăcată complet în negru și poartă o mantie făcută din viespi.

Poate zbura pe distanțe mari.

Poate urca pe pereți.

Va bate ușor în fereastra ta și va încerca să convingă copilul să o lase înăuntru.

Unghiile ei vor lovi încet sticla.

Tac.

Tac.

Tac.

Până când copilul îi va auzi vocea venind din întuneric.

Aceasta este povestea lui La Bruja.

Ea este cea pe care o slujesc.

Este Doamna mea.

Și o slujesc bine.

Îi găsesc pe copiii răsfățați și cruzi.

Îi găsesc pe cei cărora le place să-i rănească pe cei mai slabi decât ei.

Și o călăuzesc pe Doamna mea către ei.

Iar eu cine sunt?

Ei bine…

Să spunem doar că sunt cineva foarte „familiar” cu asemenea lucruri.

Dar aceasta este o poveste pentru altă dată.

Vă pot spune însă atât:

Nu sunt nici înger, nici demon.

Dar împlinesc voia lui Dumnezeu.

Aduc echilibru.

Aceasta este însărcinarea pe care am primit-o de la Tatăl Ceresc.

Bruja nu cunoaște mila.

Poartă o magie întunecată și puternică, alimentată de o sursă nesfârșită de ură și furie.

Eu îndrept acea furie spre cei a căror cruzime a rămas nepedepsită.

O asemenea ură și răutate nu pot fi lăsate pur și simplu să umble libere prin lume.

Eu mă asigur că nevinovații sunt protejați.

Și mă asigur că cruzimea are consecințe.

Așa că ascultă-mi cuvintele, băiețel sau fetiță.

Fă ce ți se spune.

Cinstește-ți mama și tatăl.

Poartă-te cât mai frumos.

Nu vrei ca La Bruja să te observe, nu-i așa?

Ține minte.

Pentru că, dacă nu o faci, poate veni o noapte în care vei auzi bătăi în fereastră.

Iar când bâzâitul a o mie de aripi îți va umple urechile, vei auzi vocea joasă a unei femei întrebând:

— ¿Qué te pica, mi hijo?

Ce te supără, copile?