Frigul dimineții îi făcea pe amândoi să-și coboare bărbia în piept și să grăbească pasul. Pădurea se întindea de-o parte și de alta a drumului, murmurând la fiecare mișcare a lor, de parcă se pregătea să scuture ultimele umbre ale nopții.
Ea mergea înaintea lui, dar pașii îi erau nesiguri. Șovăiau la fel ca gândurile ei.
Încercarea de a-și găsi liniștea se dovedise mai grea decât crezuse și o afecta mai mult decât voia să recunoască. Își atinse pântecele, încercând să simtă ceva acolo.
Nu simțea nimic.
El mergea câțiva pași în urmă. Nu din cauza oboselii, ci pentru că îi era frică.
Poate chiar mai mult decât Ei.
Continua să privească în jur, în sus, în jos, peste tot, numai spre Ea nu. De parcă simplul fapt de a o privi ar fi putut declanșa ceva îngrozitor și ar fi distrus tăcerea fragilă dintre ei.
Dintr-odată, Ea se opri.
El înțepeni.
Se întoarse spre El cu lacrimile curgându-i din ochii obosiți, se apropie și îl îmbrățișă.
El abia se mișcă.
— Spune-mi că totul va fi bine, șopti Ea. Spune-mi… O să fie totul în ordine?
Îl privi în ochi, încercând să găsească acolo măcar puțină alinare.
— Nu știu. Am auzit că știe ce face, așa că…
Vocea îi tremură și se opri.
— Sper, adăugă El, îmbrățișând-o în cele din urmă.
Și-au continuat drumul, dar de data aceasta au mers unul lângă celălalt, fiecare încercând să-i dea celuilalt curaj.
În cele din urmă au ajuns într-o dumbravă.
Acolo au văzut imediat casa de lemn despre care li se spusese că o vor găsi după ce vor trece prin desiș.
Pe măsură ce se apropiau cu pași timizi de colibă, o femeie acoperită din cap până-n picioare cu haine zdrențuite le făcu semn să se grăbească.
Femeia intră în casă și lăsă ușa deschisă.
Înăuntru puteau vedea o pătură întinsă pe podea și femeia care punea câțiva bușteni pe foc.
Înainte să intre în cabană, Ea îi aruncă Lui o ultimă privire.
Amândoi erau îngroziți.
Tot curajul pe care reușiseră să-l adune pe drum dispăruse în clipa în care văzuseră coliba. Alegerea pe care o făcuseră nu mai era doar un gând.
Devenise reală.
Ușa se închise cu un șuierat ușor, suficient însă pentru a-l face să tresară.
El rămase afară, nemișcat, privind spre ușă.
Încercă să-și facă semnul crucii, sperând că asta îi va aduce puțină liniște.
Un strigăt scurt și ascuțit veni din interiorul cabanei.
Îngheță.
Nu îndrăzni să intre.
Trecură ore.
Sau poate doar câteva minute.
Nu mai știa.
Se așezase lângă un butuc aflat în fața colibei și se lupta cu somnul și cu gândurile care îi clocoteau în minte.
Când ușa se deschise din nou, nu avea idee cât timp trecuse.
Lumea părea neschimbată.
Cerul era încă mohorât. Poate chiar mai cenușiu decât înainte.
Femeia în haine zdrențuite se apropie de el.
Ținea în brațe ceva înfășurat în cârpe.
El privi pachetul.
— Mă așteptam să fie mai mare, spuse cu o urmă de ușurare în glas.
Femeia îl privi rece.
— Dacă ar fi fost, atunci ai fi venit la mine degeaba.
Îi întinse ceea ce ținea în brațe.
— Ia-l. Du-te adânc în pădure și îngroapă-l acolo. Nu te uita înapoi și grăbește-te!
Îi puse pachetul în mâini și îl împinse ușor de la spate.
— Întoarce-te după ce termini.
Acestea fură ultimele cuvinte pe care le auzi.
Nu îndrăznea să privească ce se afla înfășurat în zdrențe.
Își continuă drumul fără să se oprească.
După un timp părăsi cărarea și intră adânc printre copaci. Ajunse într-un mic crâng și începu să sape.
Nu avea lopată, așa că folosi mâinile.
Avusese noroc. Pământul era moale și umed după ploile din ultimele zile.
Așeză încet pachetul în groapă.
Apoi îl acoperi cât putu de repede.
Se sprijini de un copac din apropiere pentru a-și trage sufletul.
Abia atunci înțelese cu adevărat ce tocmai făcuse.
Își încordă maxilarul.
Apoi începu să plângă.
Tare.
Nu mai simțea nimic în afară de vinovăție în timp ce privea pământul proaspăt răscolit.
Închise ochii, sperând că lacrimile și vina aveau să dispară.
Că toate acestea aveau să dispară.
De ce trebuia să fie el cel care făcea asta?
Ce ar fi spus oamenii din sat dacă ar fi aflat?
Nu știa prea multe despre dragoste, dar de ce trebuia să fie atât de crudă?
El o iubea.
Și Ea părea să simtă același lucru.
Sau poate se înșela.
Poate că fusese orb la ceea ce se întâmpla în jurul lui.
Poate că Ea îl ura pentru ceea ce îi făcuse.
Poate că fusese atât de prins în propriile sentimente încât nu observase ura pe care i-o purta.
Când își ridică privirea, văzu o siluetă.
Părea să fie o femeie.
Era îmbrăcată complet în negru și stătea chiar lângă mormânt, privindu-l.
Nu-i putea distinge bine fața.
Vedea doar pielea palidă și niște ochi lipsiți de viață, care îl țineau pironit de trunchiul copacului.
Vru să strige.
Să ceară ajutor.
Poate chiar milă.
Dar cuvintele îi rămaseră blocate în gât.
Pe chip i se întipări o grimasă de durere, iar lacrimile începură din nou să-i curgă.
— Îmi pare rău. Nu știam că se va ajunge la asta. Te rog…
Vocea i se stinse.
Închise ochii.
Când îi deschise din nou, silueta dispăruse.
Pentru câteva clipe fu liniște.
Apoi auzi plânsul unui copil.
Sunetul umplu întregul crâng.
Privirea îi rămase fixată asupra mormântului.
Din spatele lui, o mână rece, ca de cadavru, îl apucă de umăr.
Se ridică atât de repede, încât pentru o clipă singurul sunet pe care îl putea auzi era propria respirație.
— Eu nu iert.
Vocea părea să vină de pretutindeni.
— Aici nu există iertare.
Căzu la pământ.
Ultimul lucru pe care îl văzu înainte ca întunericul să-l înghită fu silueta unei femei care ținea un copil în brațe și se apropia încet de el.
Încercă să se îndepărteze.
În zadar.
Nu-l mai aștepta decât întunericul.
Când Ea se trezi, focul din șemineu se stinsese.
Femeia dispăruse.
La fel și El.
Se ridică amețită și ieși afară.
Cerul mohorât plutea încă deasupra pădurii.
Se simțea mai ușoară.
Și, într-un fel, ușurată.
Dar ceva nu era în regulă.
Unde era dumbrava în care ajunseseră?
Acum se afla în mijlocul unei întinderi de copaci, iar singurul lucru pe care îl mai recunoștea era coliba.
Se întoarse înăuntru, sperând că poate ratase ceva.
Atunci auzi pe cineva strigând-o pe nume.
Gândul îi zbură imediat la El.
Ieși repede din casă.
Printre copaci se vedea o siluetă apropiindu-se.
Ținea ceva în brațe.
Cei doi nu au mai fost găsiți niciodată.
Nici femeia în haine zdrențuite și nici coliba nu au mai putut fi găsite.
De atunci, oamenii din sat evită acea parte a pădurii.
Spun că, dacă te apropii suficient de mult de dumbravă, poți auzi plânsul unui copil printre copaci.
Cei mai bătrâni își fac cruce sau scuipă în sân atunci când sunt obligați să vorbească despre acel loc.
Iar din toamna aceea au devenit mult mai atenți la cine bate la ușă.
Pentru că, uneori, dimineața devreme, o femeie îmbrăcată în negru este văzută mergând încet prin sat.
Ține un copil în brațe.
Și bate din ușă în ușă, cerând adăpost.
Cei doi îndrăgostiți au fost, în cele din urmă, uitați de lume.
