„Uită-te în ambele direcții înainte de a traversa strada.” Este o frază pe care am auzit-o toți de nenumărate ori, încă din copilărie. O regulă simplă, repetată atât de des încât devine un reflex. Siguranța pe primul loc, nu-i așa? Așa ni se spune mereu. Dar ce se întâmplă când, într-o clipă, uităm de toate acestea?
Era o după-amiază sufocantă de vară, una dintre acele zile toride în care aerul pare să te apese, lipicios și greu. Mergeam pe străzile din orașul Rutland, Vermont, obosit după o zi lungă, dorind doar să ajung acasă. Poate că era oboseala, poate că era doar dorința de a termina cât mai repede. Nu îmi amintesc exact unde trebuia să ajung, dar știu că am trecut pe lângă locul de joacă, unde copiii se jucau zgomotos, iar un tren de la Omya Marble Company trecea în depărtare.
Traversam o trecere de pietoni familiară, una pe care o foloseam în fiecare zi. Totul era atât de obișnuit, încât nici măcar nu am mai gândit înainte de a face un pas. Dar ce nu am realizat atunci a fost că acele momente aparent obișnuite pot deveni rapid cele mai periculoase.
Am făcut primul pas pe trecere și am auzit un șușotit slab, ca o șoaptă. Totul în jur s-a liniștit brusc. Ce se întâmplă? Am făcut încă un pas, iar pământul a început să tremure. M-am uitat în jos și am văzut cum spațiile dintre liniile trecerii de pietoni se topeau, ca și cum asfaltul se transforma într-o masă vâscoasă, precum înghețata lichefiată.
Sub asfalt se dezvăluia o vedere terifiantă: o cavitate uriașă, o catedrală gotică ascunsă adânc sub pământ, cu pereții crăpați și mucegăiți de trecerea timpului. Pe turnul cu clopot, o inscripție mare spunea simplu: „Unde Ajungem Toți.”
Clopotul imens a început să bată, dar sunetul său era diferit – nu funebru, ci dulce, ca un clopot de nuntă. M-am oprit, ascultând sunetul pentru câteva momente. Dar apoi, tonul s-a schimbat, devenind un urlet ascuțit și animalic, plin de furie și durere, care părea să zgârie aerul însuși. Pământul s-a crăpat, iar din adâncuri a ieșit o creatură monstruoasă.
Creatura semăna cu un crab uriaș, negru ca abanosul, cu sute de picioare spinoase, acoperite de o substanță vâscoasă și întunecată. Pe carapacea sa se vedeau inimi umane pulsând, unele de dimensiuni normale, altele mici, ca de bebeluș, toate bătând neregulat, ca alimentate de o forță malefică.
Din carapacea creaturii a ieșit un gât lung, negru, plin de puroi, care s-a întins spre mine. La capătul său, o mască asemănătoare celor din teatrul Noh s-a deschis, dezvăluind un chip de femeie, frumos, dar terifiant de alb, ca și cum ar fi fost sculptat din marmură.
„De ce…?” am reușit să articulez cu greu, cu vocea tremurândă.
Femeia a zâmbit, un zâmbet care părea liniștitor, dar în același timp îngrozitor. În capul meu, am auzit o voce clară, ca un gând propriu: „Siguranța pe Primul Loc.”
Pe măsură ce cuvintele reverberau în mintea mea, imaginea femeii a început să se estompeze, iar sunetul furiei clopotului s-a transformat într-un urlet metalic, ascuțit, până când totul a devenit întuneric.
M-am trezit întins pe asfalt, cu capul pulsând de durere. Simțeam mirosul de cauciuc ars și gustul de sânge în gură. În depărtare, auzeam sunetele difuze ale unei ambulanțe. Am încercat să mă ridic, dar corpul meu nu mă asculta. Atunci am realizat ce s-a întâmplat: nu mă uitasem în ambele direcții înainte de a traversa strada.
Totul, de la clopotul gotic la creatura monstruoasă, fusese doar o halucinație, o iluzie creată de un creier aflat pe marginea colapsului. Am fost lovit de o mașină și acum, în ultimele clipe de viață, mintea mea a încercat să mă avertizeze.
Cu ultimele mele puteri, am șoptit: „Siguranța pe Primul Loc.” Apoi, totul s-a întunecat definitiv.