Căminul nostru era unul clasic, vechi, cu holuri lungi, pereți vopsiți într-un crem obosit și linoleum care scârțâia ușor când pășeai. Iarna, geamurile se abureau mereu, de parcă zidurile respirau.
În fiecare septembrie era același haos: bagaje, părinți încărcați cu pungi, studenți care râdeau mai tare decât trebuia, ca să-și ascundă emoțiile.
Eu eram în anul întâi. Veneam dintr-un oraș mic și mă agățam de ideea că la cămin o să fie gălăgie bună, prietenii rapide, nopți târzii și libertate. Eram pregătit pentru dezordine și reguli absurde, dar nu eram pregătit pentru sentimentul că un loc plin de oameni poate să te facă să te simți singur, ca și cum ești scos în evidență fără să vrei.
În prima zi, administratorul ne-a ținut o mini-ședință pe un ton plictisit. Fără gătit în camere, fără musafiri după o anumită oră, fără gălăgie, fără alcool la vedere.
Apoi a adăugat o regulă ciudată, aproape în treacăt, ca și cum o repeta anual:
Dacă vedeți pe hol o cameră rezervată, nu vă interesați. O să dispară.
A zâmbit scurt, ca la o glumă internă. Câțiva au râs. Eu am zâmbit și atât, dar fraza mi-a rămas în cap. Nu spui așa ceva dacă nu ai avut motive.
Seara, după ce părinții au plecat și holurile s-au mai golit, mi-am dus bagajele în cameră. Aveam coleg de cameră, un tip calm, genul care nu caută probleme.
Ne-am prezentat, ne-am așezat lucrurile, apoi am ieșit să ne luăm apă de la automat.
Pe la ora douăzeci și două și treizeci căminul încă murmura. Uși care se închideau, pași, râsete, muzică înfundată. Energia aia mă făcea să mă simt în siguranță, de parcă zgomotul era o garanție că totul e normal.
Când m-am întors cu sticla de apă, holul de la etajul meu era aproape gol. Lumina era mai slabă, cu un neon care pâlpâia la capăt.
Ușile camerelor erau numerotate normal, până la colț.
Și acolo, în zona unde holul făcea o cotitură spre scara de incendiu, era ușa fără număr.
Nu era acolo mai devreme. Aș fi observat. Ușa arăta mai veche decât restul, cu vopseaua ușor crăpată și o clanță mată, ca și cum fusese atinsă de prea multe mâini.
Pe ea era lipită o foaie albă, pe care scria rezervată.
M-am apropiat și am atins hârtia. Adezivul încă ținea puternic. Mi-am spus că poate e o glumă, dar glumele nu apar peste noapte în perete, cu toc, cu tot.
Atunci am auzit fermoarul dinăuntru. Încet. Un sunet scurt și clar, urmat de un clic de plastic.
Mi s-a strâns stomacul. Am pus palma pe ușă fără să apăs. Lemnul era rece. În rest, liniște.
În secunda aia, dinspre capătul holului a apărut o fată cu telefonul în mână. Când a văzut ușa, nici măcar nu s-a mirat.
A apărut iar, a zis, aproape obosită.
Ce a apărut, am întrebat.
S-a uitat la mine și mi-a citit fața. Eram clar boboc.
Camera rezervată. În fiecare an apare. Nu te băga. Nu merită.
A trecut pe lângă mine și a intrat în camera ei, două uși mai încolo, închizând repede.
M-am întors în camera mea și i-am povestit colegului. Am încercat s-o spun lejer, dar mi se simțea tensiunea.
La capătul holului e o ușă fără număr, cu rezervată pe ea. Nu era acolo mai devreme.
Colegul meu a ridicat din umeri.
Știu. Am auzit. E o chestie veche. Unii zic că e un depozit. Alții că e pentru administrație. N-ai ce să cauți.
Ai văzut-o, am întrebat.
Nu. Am auzit doar. Nu m-am dus.
A închis subiectul și s-a întors la telefon. Pentru el era o legendă de cămin. Pentru mine era o ușă reală pe care o atinsesem.
A doua zi, la prânz, m-am dus să verific dacă ușa mai e. Holul era plin de oameni.
Ușa dispăruse complet.
Peretele era normal, continuu, fără toc, fără urmă. Parcă nici nu existase. Nu rămăsese nici măcar o diferență de vopsea, nimic care să trădeze că acolo fusese o ușă cu câteva ore înainte.
Am rămas cu privirea lipită de locul ăla, ca un om care încearcă să-și confirme că nu a încurcat etajul. Nu îl încurcasem. Ușile numerotate erau aceleași. Totul era la fel, în afară de ușă.
Seara, pe grupul căminului, cineva a scris că a apărut camera rezervată la alt etaj. Au apărut răspunsuri scurte: ignorați, nu vă jucați, e iar septembrie. Ca și cum vorbeau despre un lucru normal.
În următoarele săptămâni, am auzit tot felul de povești. La bucătărie, la țigară, pe hol pe la unu noaptea.
Anul trecut a apărut lângă mine.
Unul a încercat să deschidă și nu i-a mai mers cardul.
Altul a intrat și n-a mai găsit ieșirea.
În mod normal aș fi râs. Dar eu aveam în minte fermoarul valizei și senzația că ușa era rece, ca o pivniță.
În a doua lună, colegul meu a plecat acasă câteva zile. Eu am rămas singur în cameră.
Într-o seară de joi, holul era liniștit, majoritatea ieșiseră în oraș. Eu stăteam cu laptopul, încercând să învăț, și nu-mi ieșea nimic. Mintea îmi tot zbura la ușa aia, deși îmi spuneam că n-are sens.
Pe la miezul nopții și patruzeci am ieșit la baie. Când m-am întors, am văzut ușa.
Era la trei camere distanță de a mea, acolo unde cu o oră înainte era doar un perete și o fereastră mică de aerisire. Acum era ușă, perfect montată, cu aceeași vopsea crăpată și aceeași foaie: rezervată.
Sub cuvânt, cineva scrisese foarte mic, cu pixul: anual.
M-am apropiat încet.
Dinăuntru se auzea foșnet de hârtie și un sunet scurt, repetat, ca atunci când cineva răsfoiește un registru. Apoi o voce slabă, ca dintr-un difuzor vechi:
Următorul.
M-am oprit.
Nu era o voce de student. Nu era un șoptit de glumă. Era tonul unui ghișeu, al unui om care cheamă pe cineva la rând.
Am făcut un pas înapoi. Lumina de pe hol a pâlpâit de două ori.
Ușa părea mai întunecată pentru o clipă, ca și cum vopseaua ei înghițea lumina.
Vocea a spus din nou, mai clar:
Următorul.
Și imediat după, un sunet sec de ștampilă pe hârtie.
Mi-am scos telefonul și am pornit camera, doar ca să am dovadă. Nu pentru internet, ci pentru mine.
Am filmat ușa, foaia, peretele din jur.
Când am apropiat telefonul de ușă, imaginea s-a încețoșat brusc, ca și cum lentila ar fi prins abur. Am șters cu mâneca. Tot încețoșat.
Atunci s-a auzit un clic mic din broască, ca și cum cineva ar fi întors o cheie dinăuntru.
Ușa s-a deschis cam o palmă.
Dinăuntru nu ieșea lumină. Doar un întuneric dens, de parcă ar fi fost un spațiu fără aer. Și o răceală care mi-a atins fața, ca un frig de subsol.
Vocea a venit mai aproape:
Ai întârziat.
Nu era amenințare. Era reproș, aproape administrativ.
Ușa s-a mai deschis puțin. Mirosul care a ieșit m-a lovit direct: hârtie veche, detergent ieftin și ceva metalic, ca într-o arhivă.
Am făcut un pas înapoi.
Dinăuntru s-a auzit din nou ștampila. O dată. Apoi încă o dată, mai repede, ca și cum cineva grăbea procesul.
Ușa s-a închis singură, încet, fără trântit.
Foaia cu rezervată a tremurat ușor, ca și cum cineva ar fi trecut cu un deget pe partea cealaltă.
Am intrat în camera mea și am încuiat. Am stat cu lumina aprinsă până dimineața.
Pe la trei dimineața am auzit pași pe hol. Nu mulți, dar calculați. Câteva opriri scurte, ca și cum cineva stătea în fața fiecărei uși, apoi mergea mai departe.
Dimineața, ușa dispăruse. În locul ei era din nou peretele și fereastra mică.
Am verificat filmarea. Clipul era acolo, dar exact în locul în care ar fi trebuit să se vadă ușa, imaginea era distorsionată, ca un mozaic, de parcă telefonul refuzase să înregistreze acel punct.
Se vedeau clar tavanul și podeaua. Ușa lipsea din filmare, deși eu o văzusem.
În ziua aceea, un băiat de pe alt etaj a fost căutat de colegii lui. Nu venea la cursuri, nu răspundea. Unii spuneau că a plecat acasă. Alții că a renunțat.
Seara, pe grup, a apărut mesajul că Matei a zis că se duce la administrație pentru cameră și nu s-a mai întors.
Nu îl cunoșteam bine, dar îl văzusem pe hol, mereu cu energie. Genul de om care nu dispare fără să spună nimic.
Administrația a spus că s-a retras. Că a făcut cerere. Nimeni nu a văzut cererea.
După două zile, subiectul a murit, ca multe subiecte în cămin. Oamenii își văd de program, de examene, de oboseală.
Eu nu am putut.
Am întrebat, discret, pe cei mai vechi. O fată din anul trei mi-a spus pe scări, fără să se uite la mine:
Apare în fiecare an, în primele săptămâni. Uneori o vezi, alteori doar auzi. Și aproape în fiecare an, dispare cineva. Nu te băga.
Și nimeni nu face nimic, am întrebat.
A ridicat din umeri.
Facem. Ne ferim.
Am coborât la portar într-o noapte și l-am întrebat direct. Era un bărbat pe la cincizeci de ani, cu ochi obosiți, genul care vede tot, dar vorbește puțin.
Ai văzut-o, m-a întrebat imediat.
Am dat din cap.
S-a uitat la mine lung, apoi a scos de sub tejghea un registru vechi, cu coperți tari. L-a deschis o secundă.
Am văzut nume scrise de mână, cu ani lângă ele. Unele aveau o linie trasă peste. Altele erau intacte.
Nu mi-a dat timp să citesc. A închis registrul.
Sunt numele celor rezervați, a zis încet. Așa le zicea un administrator vechi. Dacă îți intră numele aici, după aia nu mai ești treaba nimănui.
Adică dispar, am întrebat.
Uneori. Alteori pleacă. Dar pleacă fără să-i mai găsești în liste.
Mi-a făcut semn să plec. Era genul de om care îți spune destul cât să te oprești, nu cât să înțelegi.
În următoarea zi, am depus cerere de mutare. Nu din cămin, ci din camera mea, în altă aripă. Am inventat motive: zgomot, colegi, orice.
Funcționara mi-a zis să revin peste câteva zile.
Când am revenit, mi-a spus cu un zâmbet mic:
Avem o cameră disponibilă. E rezervată pentru tine.
A rostit cuvântul rezervată ca și cum era ceva normal, dar zâmbetul ei nu era cald.
Vreau detaliile pe hârtie, am spus. Număr, etaj, semnătură.
A clipit, surprinsă, apoi a oftat și a printat o repartizare.
Mi-a întins foaia. Am privit-o. La rubrica număr de cameră era un spațiu alb, de parcă imprimanta refuzase să scrie. Un gol curat, exact acolo unde ar fi trebuit să fie un număr.
Nu s-a printat bine, a zis repede și a tras foaia înapoi. Îți fac alta.
A doua foaie avea număr și etaj, completate normal.
Numărul era camera trei sute doisprezece, etajul meu, holul meu.
Eu stau deja acolo, am spus, cu voce calmă, deși în interior mi se strângea totul.
Funcționara a făcut o pauză scurtă, apoi a zis, fără să-și schimbe tonul:
Atunci înseamnă că ai fost deja repartizat unde trebuie.
Am ieșit de acolo cu un gust amar.
În seara aceea, ușa a apărut din nou pe holul meu, lipită de peretele de lângă camera mea, de parcă ar fi fost mereu acolo.
Foaia cu rezervată era mai curată ca înainte, ca și cum tocmai fusese pusă pentru o singură persoană.
Nu m-am apropiat. N-am mai avut curajul ăla prost.
Mi-am făcut bagajul cu lucrurile esențiale: laptop, acte, câteva haine, încărcătoare. Am coborât la un prieten din alt cămin și am dormit la el.
În noaptea aia, pe la două, mi-a vibrat telefonul.
Un mesaj de la un număr necunoscut, fără nume:
Următorul.
Atât.
În zilele următoare, am mers la cursuri, am evitat căminul cât am putut. Când m-am întors după lucrurile rămase, ușa nu mai era. Peretele era normal.
Colegii mei erau ca înainte, ocupați cu viața lor. Nimeni nu vorbea despre Matei. Administratorul își vedea de treabă.
Am reușit să obțin mutarea, dar nu în aceeași clădire. Am schimbat căminul complet. Am plătit mai mult, am făcut naveta mai lungă, nu m-a interesat.
Preferam un drum în plus, decât un hol în care o ușă poate să apară lângă tine.
Un an mai târziu, în septembrie, am trecut pe lângă căminul vechi. Era iar agitație, iar părinți, iar bagaje.
Prin geamul de la intrare am văzut un boboc stând în hol și uitându-se fix la un perete, confuz, de parcă tocmai încerca să înțeleagă ceva ce nu se potrivea.
Și am știut, fără să fiu acolo, că ușa apăruse iar.
Impulsul meu a fost să intru și să-l avertizez. Să-i spun măcar să nu se apropie, să nu întrebe, să nu se joace cu ideea.
N-am făcut-o.
Nu pentru că nu mi-a păsat, ci pentru că am înțeles cum funcționează locul ăla: nu e doar o ușă. E o rutină. Un obicei care revine anual, iar oamenii din jur au învățat să trăiască pe lângă el.
Dacă ești la cămin și vezi o ușă fără număr, cu rezervată pe ea, nu te apropia.
Dacă auzi o voce care spune următorul, nu răspunde.
Și dacă administrația îți spune că ai o cameră rezervată pentru tine, cere totul pe hârtie și nu accepta goluri unde ar trebui să fie un număr.
Pentru că, într-un cămin, cel mai ușor lucru este să dispari din liste.
Iar dacă cineva a găsit o metodă să facă asta în fiecare an, cu o ușă care apare și dispare, atunci nu e o legendă de boboci. E un mecanism.
Și tu nu vrei să afli ce se întâmplă după ce intri.
