Locuiesc într-o casă stricta.
Da-mi voie sa-ti explic.
M-am mutat aici acum trei luni. Apartamentul numărul 27. Am cumparat locuinta printr-un intermediar, asa ca nu l-am cunoscut niciodată pe proprietarul anterior. Aș putea să inventez povești despre el, cum ca a dispărut sau ca țipetele sale se aud în întuneric noaptea… Aș putea face afirmații exagerate despre toate acestea, dar aceasta nu este o operă de ficțiune.
Tocmai primisem un nou loc de muncă – o promoție pe care o așteptam ani de zile. Acesta trebuia să fie următorul pas către lucruri mai mari, asa ca am cautat imediat si o alta locuinta. Când am găsit acest loc, am fost bucuros. Era bine amplasat, în intervalul meu de preț și, pe langa faptul că era extrem de degradat și murdar, avea mult potențial. Este un apartament duplex, cu o cameră de oaspeți, o baie de serviciu la parter și mai multe camere de depozitare la ultimul etaj.
Achiziția a fost una complicată – datorată pierderii actelor casei. Ceea ce ar fi trebuit să dureze o lună de la început până la sfârșit, a durat de patru ori mai mult. Din cauza duratei de timp, am facut mai multe vizionări și de fiecare dată eram uimit de ferestre și dulapuri pe care nu mi le mai aminteam din vizitele anterioare. Camerele păreau mai mari și mai luminoase, mai primitoare. Chiar și agentul imobiliar era nedumerit de faptul ca documentele sale de listare a bunurilor erau în mod constant greșite.
Vecinii sunt foarte mulți. Nu vorbesc. Când m-am mutat prima dată, am încercat să-i invit la cina, atât de disperat eram să întâlnesc oameni noi. Niciunul dintre ei nu a venit. Au mereu aceeasi rutina, intră si ies din casa în fiecare zi la aceeași oră. Nu-i aud niciodată iesind noaptea.
Unul dintre ei, un om nervos de la etaj, care se agită constant și se uită în jur, și-a cerut scuze după aceea. El a explicat că lipsa sa de prezență a fost pur și simplu pentru că „nu i s-a permis sa vina”. La acea vreme, am presupus că se referă la soția sa, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Deoarece el era singurul pe care îl cunoșteam de la mutare, am făcut tot posibilul să devin prietenos… și chiar am simțit că fac progrese. Apoi am făcut o greșeala când am întrebat despre proprietarul anterior,iar el mi-a dat un răspuns incomod și scurt, înainte de a-și aduce scuzele, si de atunci nu l-am mai văzut și nu am mai auzit de el.
„Regulile”, pe măsură ce am ajuns să le înțeleg, au devenit evidente în timp. Prima regula era ca trebuia sa dorm doar în dormitorul meu. Am dormit o singură dată în living, intenționat, pe canapea, până m-am trezit cu brațul prins între canapea și perete… un perete aflat la câțiva metri distanță de canapea când închisesem ochii, câteva ore mai devreme. Am fost cuprins de un sentiment…un sentiment foarte familiar că eram undeva unde nu ar trebui să fiu.
Sentimentul acesta nu ma părăsea până nu mergeam în grabă în patul meu, unde mă simțeam cu adevărat în siguranță doar când mă ascundeam sub pături, ca un copil speriat. Am adormit încă o dată în living, după aceea, din întâmplare. M-am trezit încă o dată cu sentimentul că ar trebui să plec, că ar fi nesigur să rămân și că nu ar trebui să fiu acolo. De data aceasta, însă, un pulover pe care il lăsasem prin cameră, mi-a fost legat de gât suficient de strâns pentru a-mi lăsa o urmă dureroasa.
Regula de a dormi numai în dormitorul meu se alatura multor altele. Am aflat intre timp că trebuie să-mi curăț vasele imediat, când am ieșit din bucătărie după cina si m-am așezat pe un ac de siguranță care ieșea din spatele canapelei. Am învățat să nu fac dușuri prea lungi, când apa s-a încălzit brusc și a rămas așa, oricât as fi incercat cu disperare să o opresc… Am învățat că trebuie să păstrez locul curat, că nu trebuie să risipesc electricitatea și că, indiferent de zgomotele pe care le aud noaptea, nu trebuie să explorez NICIODATĂ.
O altă regulă este că oaspeții nu sunt bineveniți. Ultima dată când am avut oaspeti, niste prieteni din facultate, am petrecut tot timpul îngrozit pentru siguranța lor și i-am alungat involuntar cu comportamentul meu ciudat.
Dar nu au existat evenimente. Asa ca am început să mă relaxez. Am ramas treji până târziu, am cantat pana noaptea și am facut tot ce ne-am dorit. Chiar aveam sentimentul ca am triumfat, în timp ce casa a rămas blândă și liniștită. Aproape imediat după ce prietenii au plecat, am observat prima dată durerea de cap și greața, care s-au agravat din ce în ce mai mult pe măsură ce se producea o scurgere de gaz. Abia am iesit din casa, inainte de a ma sufoca.
Am atâtea lucruri pe care ți le-aș putea spune, exemplu după exemplu… Nu știu de unde să încep. Am nevoie să te uiți dincolo de scepticism și să vezi că acest lucru este real, că asta este mai mult decât coincidență; mai mult decât o simplă joacă de copii. Nu sunt bântuit. Sunt controlat . Regulile sunt doar o parte din problema, restul se intampla fără ca eu sa vad, în jurul meu.
Pereții se schimbă, ușile se deschid câteva zile, apoi raman blocate. Numărul ferestrelor din dormitorul meu creste si descreste pe parcursul nopților. Există un dulap în dormitor care se schimbă în dimensiuni in fiecare zi. Pereti dispar.
Te-ai trezit vreodată cu un scaun așezat la capătul patului? Un scaun care sta de obicei in bucatarie. Ai intrat vreodată într-o cameră și ai văzut un pat care nu era acolo înainte? Ai observat vreodată mai multe scări în timp ce cobori pe ele, fata de cate erau când ai urcat? Ai intrat vreodată într-o cameră, căutând ceva, și atunci când ai renunțat sa mai cauti și ai plecat, ți-ai dat seama că trecuse o oră și jumătate?
Am trăit toate aceste lucruri și, dacă aș fi fost un om mai științific, aș fi ținut un jurnal al tuturor. Aș fi găsit dovezi prin care să arăt lumii că nu sunt nebun, că acest lucru este real. Că este un coșmar pe care îl trăiesc.
Am inceput sa scriu despre asta azi dimineata. Au trecut cinci ore de atunci. La un moment dat, m-am ridicat sa-mi pregătesc prânzul, dar afara era intuneric. Acum duc o viață de rutină la fel ca vecinii mei. Tocmai am oprit muzica, fără zgomote puternice după lasarea intunericului este una dintre reguli. Este cea pe care o urăsc cel mai mult, pentru că mă face să mă simt atât de singur.
Becurile lăsate aprinse în încăperi goale sau prea mult într-o singură cameră sunt predispuse la spargere, așa că în prezent am doar strălucirea ecranului, a televizorului și a unei lămpi. În curând mă voi culca; ușile care se închid în spatele meu în timp ce mă îndrept spre pat, se încuie. Mă voi trezi într-o cameră diferita, cu ferestre asezate oriunde le place și uși care se pot deschide sau nu.
Televizorul din camera în care mă aflu are o conexiune prin satelit și, împreună cu el, nenumărate canale. În acest moment, niciunul nu functioneaza, cu excepția National Geographic… așa că sunt obligat să ascult un documentar despre plantele carnivore, pe măsură ce scriu. Telecomanda nu pare să funcționeze.
Aș putea să-i împing pe vecini să vorbească mai mult, m-aș putea răzvrăti împotriva regulilor, aș putea aprinde un foc și arde toată clădirea… Am senzația că până acum am fost pur și simplu antrenat, ca un câine, să fac ceea ce mi se cere. Simt că pedepsele s-ar putea agrava mult.
Demonstrația ocazională de forță, aplicarea regulilor și pedeapsa ocazională îmi provoacă rău și frică. Nu mai pot continua. Am luat decizia de a scrie acest lucru cu curajul ramas pentru a cere cel puțin ajutor. Nu o pot face la telefon. Nu pot scrie o scrisoare. Singura mea speranță este să scriu asta într-o poveste, iar cineva sa citeasca printre randuri suficient cât să-mi vadă strigătul de ajutor.
Mă tem pentru siguranța mea, pentru pedeapsa care-mi va fi aplicata din cauza încălcarii regulilor … Sunt surprins că mi se permite să ajung chiar și aici; in peste o mie de cuvinte pe care le-am scris, nu a existat nici o pana de curent sau o eroare a computerului. Poate că există încă speranță.
Dar adevărul este că mi-e frică. Sunt speriat de ceea ce mi-a atins fața în somn cu o noapte înainte, strangandu-ma pana la rana, după ce am lăsat accidental un robinet în funcțiune. Mi-e frică de puterea care mișcă ușile și pereții din ghips si din lemn. Si mai presus de toate, acum, uitandu-ma in jur, mă tem de camera in care sunt si din care au disparut toate ferestrele si usa…O camera care se micsoreaza de fiecare data cand clipesc…
Poveste adaptata dupa “House of Rules“. Povestea este preluata pe baza licentei CC-BY-SA.
superb