Strada care nu mai ducea acasă

Carl ajunse la capătul aleii din fața casei și o luă la stânga.

Era puțin nedumerit că nu mersese niciodată în direcția aceea. Se mutase acolo de aproape două săptămâni, dar plimbările lui de seară nu-l purtaseră până atunci spre desișul crescut sălbatic de la capătul străzii.

Copacii strâmbi și contorsionați erau acoperiți de iederă care îi sufoca. Tufișuri de spini uscați ascundeau putreziciunea de dedesubt.

În fața potecii care intra în desiș se afla un indicator vechi și îndoit, pe care scria foarte potrivit:

DRUM ÎNCHIS.

„Ei bine”, își spuse Carl, „seara asta e la fel de bună ca oricare alta ca să văd ce e în direcția asta.”

Își bătu ușor buzunarul din spate.

Simți două obiecte ciudate sub palmă.

Băgă mâna în buzunar și scoase două baterii tip C.

Uitucul luase baterii noi cu el, dar uitase lanterna.

Hotărî că nu conta prea mult. În fața fiecărei case era câte un felinar și oricum trebuiau să se aprindă în curând.

Totuși, situația îl neliniștea puțin.

Tatăl lui îl învățase mereu cât de important era să fii pregătit înainte să pleci de acasă.

Carl se întoarse și privi în direcția din care venise.

O curbă ușoară a drumului îi ascundea căsuța cochetă.

Decizia de a nu se mai întoarce după lanternă fu luată în momentul în care se împiedică de o porțiune ridicată a trotuarului.

Își recăpătă rapid echilibrul și încetini pasul.

I se păru ciudat că ajunsese deja atât de departe după numai câteva minute.

Estimarea lui despre cât timp trecuse se schimbă însă când Soarele dispăru în spatele copacilor.

Felinarele încă nu se aprinseseră.

Atunci Carl auzi un zgomot ciudat.

Se întoarse brusc, dar nu putea distinge nimic la mai mult de câțiva metri.

Ceva trecu în fugă prin stânga lui.

Se răsuci imediat spre acel loc.

Din nou, nu văzu nimic.

Briza ușoară începu să bată mai puternic și aduse cu ea același sunet.

Carl rămase nemișcat, atent.

Acum îl putea desluși mai bine.

Un geamăt slab, aproape ca un scâncet.

— Iisuse, Marie și Iosif… murmură el.

Dintr-odată se simți ridicol.

Era un bărbat adult, prins afară după lăsarea întunericului, șoptind ca un copil speriat care avea nevoie de o veioză aprinsă.

Tot ce trebuia să facă era să pășească atent și să urmeze trotuarul înapoi spre casă.

Se întoarse să plece.

Și rămase pe loc.

Privi înainte.

Apoi se întoarse în cealaltă direcție.

Aceeași problemă.

Se scărpină în cap.

„Hmm… M-am întors spre direcția din care venisem când am auzit zgomotul prima dată. Apoi m-am întors iar, dar după aia… nu. Nu, ceva nu se leagă.”

Carl privi când într-o parte, când în cealaltă.

Nu mai putea spune care dintre cele două direcții îl ducea acasă.

Geamătul misterios se auzi din nou.

De data asta părea mult mai aproape.

Acum Carl era înconjurat de întuneric complet.

Nu-și putea vedea nici măcar mâna în fața ochilor.

După atâția ani, în sfârșit putea să-l înțeleagă pe fratele lui mai mic, care în copilărie fusese îngrozit de întuneric.

Carl nu-și amintea să fi fost vreodată într-un întuneric atât de deplin.

Și i se părea foarte ciudat că niciuna dintre casele de pe stradă nu avea vreo lumină aprinsă.

Nici măcar strălucirea albăstruie a unui televizor nu se vedea prin ferestrele vecinilor.

Gândurile îi deveniseră un amestec de frustrare și teamă.

„Unde naiba e Luna? Și de ce nu s-au aprins nenorocitele astea de felinare?”

Carl se deplasă încet spre stânga până când simți iarba sub talpă.

Inspiră adânc.

Expiră lent.

Apoi se întoarse.

Începu să meargă cu grijă, ținând un picior pe iarbă și unul pe marginea trotuarului.

Hotărî să urmeze linia invizibilă dintre cele două suprafețe până când Luna sau felinarele aveau să-i lumineze drumul.

Geamătul se auzi din nou.

Mult mai puternic.

„Da… cu siguranță nu e vântul.”

Mintea lui nesigură căuta orice explicație care să-i liniștească nervii.

Mergea practic orb, așa că nu putea înainta mai repede decât un copil mic.

„Poate e un elan? Sigur. Sunt poze cu elani peste tot prin oraș. Chiar ieri am văzut un indicator pentru traversarea elanilor. Când ajung acasă, caut pe internet cum sună un elan. Da. Doar ajung acasă și stau liniștit la calculator tot restul serii.”

Încordarea din maxilar și mușchii strânși ai gâtului se relaxară puțin după ce hotărî că era doar un elan nenorocit.

Niciun elan nu putea concura cu creaturile pe care imaginația lui începuse deja să le inventeze.

În clipa aceea, un felinar se aprinse.

Carl fu atât de fericit că putea vedea din nou, încât îi luă o secundă să realizeze unde se afla.

Era chiar în fața casei lui.

Își miji ochii din cauza luminii puternice.

Păși în curte și privi în stânga și în dreapta.

Niciun alt felinar nu era aprins.

Dar era acasă.

Și după excursia aceea ciudată, Carl hotărî să nu se mai gândească prea mult la asta.

Se grăbi spre verandă.

La baza treptelor se aflau trei ziare.

Carl își amintea foarte clar că luase ziarul de duminică în dimineața aceea.

Acum era mai mult decât nedumerit.

Ridică ziarul cel mai apropiat, îi scoase elasticul și îl desfăcu.

Pe prima pagină, cu litere negre și groase, scria:

„CRIMĂ PE MAY STREET”

Fotografia de dedesubt arăta un polițist păzind poteca ce ducea în desiș.

Carl privi partea de sus a paginii.

— Marți? Nu înțeleg…

Începu să parcurgă rapid articolul, în timp ce o senzație îngrozitoare îi creștea în stomac.

„Trupul unui bărbat neidentificat a fost găsit în stare gravă de—”

Carl scăpă ziarul.

Se împletici înapoi pe gazon și se prăbuși la pământ, în stare de șoc.

Se rostogoli pe spate.

Acum putea vedea Luna chiar deasupra lui, întinsă enormă pe cerul nopții.

Părea uriașă.

Apăsătoare.

În acel moment, felinarul se stinse.

Iar Luna nu-i oferi nicio scăpare din întuneric.

De undeva, de-a lungul străzii May Street, răsună un geamăt puternic.