Îmi amintesc de poveștile pe care le auzeam când eram copil, povestite la lumina unui felinar slab sau în jurul unui foc de tabără, șoptite ca să nu deranjeze liniștea înspăimântătoare a nopții. Povești despre vampiri care se ospătau cu sângele din gâturile victimelor naive, vârcolaci fioroși cu colți lungi și ochi strălucitori sau creaturi nenumite care se ascundeau în umbre, așteptând să-și ademenească prada.
Dar niciuna dintre aceste povești nu m-a pregătit pentru adevărata groază pe care urma să o descopăr. Aceasta este povestea mea, povestea lui “The Rake” și a modului în care a distrus viața familiei mele.
Povestea începe într-un orășel liniștit din Ohio, unde m-am născut și am crescut. Trăiam într-o căsuță veche cu acoperiș roșu, înconjurată de câmpuri de porumb și păduri întunecate. Bunicul meu era vânător, un om robust ce cunoștea secretele sălbăticiei. Iar tatăl meu, deși fusese crescut în oraș, a moștenit acea pasiune pentru natură care s-a împletit atât de strâns cu destinul său.
Când eram doar un băiețel de vreo 13 ani, tragedia a lovit pentru prima dată – se pare că destinul plănuise cu mult timp înainte ororile ce aveau să se abată asupra noastră. Într-o noapte înghețată de toamnă, bunica mea s-a plâns de un junghi dureros în piept. Părea nimic mai mult decât o indigestie sau poate un mușchi întins, însă în câteva ore, viața a părăsit-o în cel mai neașteptat mod. Eram prea tânăr atunci pentru a înțelege cu adevărat moartea, însă durerea și lipsa ei mi-au schimbat lumea, mi-au răpit inocența și mi-au semănat un soi neliniştitor de teamă.
Moartea bunicii mele a deschis o rană adâncă în sufletul tatălui meu. Se schimbase, iar zilele însorite din copilăria mea s-au transformat în lungi întinderi de nori gri deasupra casei noastre. Era un bărbat tăcut, ținându-și gândurile pentru el, iar eu, prea tânăr și naiv, nu știam cum să-mi ajut tatăl.
Într-o încercare de a-l scăpa de umbrele întunecate, l-am convins într-o noapte rece de noiembrie să mă ia cu el la “muncă”. La urma urmei, eram un adolescent puternic, gata să-l ajut pe tatăl meu. Iar el, deși reticent la început, a cedat în cele din urmă rugăminților mele. Era o activitate obișnuită pentru el: îi prindea în capcană pe coioții care hărțuiau o mică fermă în afara orașului, vânzându-le blănurile contra cost. Un pic de bani în plus pentru a pune mâncare pe masă nu strica niciodată.
Am luat pușca de calibru 22 a bunicului, un cuțit de vânătoare și câteva lanterne, apoi ne-am urcat în vechea camionetă Ford, pornind spre dealurile împădurite. Îmi aduc aminte de farurile galbene strălucind slab pe drumul de pământ, luminând praful care se ridica în aer ca niște fantome în depărtare. În cele din urmă, am ajuns la fermă, un conglomerat de hambare vechi și o căsuță mică, singuratică în întuneric.`
Fermierul, un om pe nume Tom, ne-a întâmpinat cu un zâmbet timid și o strângere de mână. Ne-a explicat că văzuse coioții ucigându-i vițeii și găinile, iar situația devenea insuportabilă. “Trebuie să punem capăt acestei nebunii!” a răbufnit el, ducându-ne spre perimetrul proprietății sale.
Am lăsat camioneta în spatele unui hambar care părea să se prăbușească și am intrat în pădure. Înarmați cu armele și lanternele, am început să facem cercuri din ce în ce mai largi în jurul fermei. Era beznă totală în afara fasciculelor subțiri de lumină, iar zgomotele normale ale nopții se amplificaseră, transformând orice trosnet de creangă sau foșnet de frunze într-o potențială amenințare.
Câteva ore mai târziu, când răbdarea noastră începea să se epuizeze, am dat peste ceva cu adevărat sumbru. Nu era o haită de coioți, așa cum ne așteptam. Mai degrabă, a fost începutul unui coșmar care îmi răscolește sufletul chiar și în acest moment.
În fața noastră se afla o poiană însângerată. Arborii aveau urme lungi de gheare în coajă, iar mirosul metalic de sânge aproape mă făcea să vomit. Dar ceea ce m-a îngrozit cu adevărat au fost cadavrele de cerb împrăștiate prin micul luminiș. Trei corpuri, sfâșiate și contorsionate într-un mod imposibil din punct de vedere anatomic. Nu exista niciun semn de luptă sau de urmărire, pur și simplu păreau aruncați ca niște jucării în descompunere.
Tatăl meu a pus o mână pe umărul meu, spunându-mi să stau în spatele lui. Înțelepciunea de pe chipul lui trădat era evidentă, am simțit că se pregătea pentru ceva cu totul nefiresc. Mi-a făcut semn să-mi încarc pistolul, o armă slabă în cel mai bun caz, dar era tot ce aveam.
Am început să urmărim urmele de sânge. Nu erau greu de depistat, pete de roșu profund pe un pământ moale. Tata mergea în față, pușca ridicată, atent la fiecare sunet, iar eu îl urmam, cu ochii țintiți în jur, încercând să străpung întunericul cu fascicolul slab al lanternei mele.
În mod ciudat, părea să nu existe animale nocturne în acea parte a pădurii. Nu se auzea niciun greier, nicio bufniță – de fapt, era o tăcere aproape asurzitoare. Brusc, mi-a fost teamă că orice zgomote făceam atrăgea spre noi prădătorul, că deveneam prada la rândul nostru.
Când am ajuns pe un deal mic, am descoperit sursa ororii. În vârful dealului stătea o clădire dărăpănată: o școală veche, abandonată, jumătate din ea distrusă de un incendiu sau o tornadă. Iedera crescuse pe zidurile de cărămidă ciobite, ferestrele crăpate se deschideau spre întuneric. O priveliște care putea să inspire doar groază și teamă.
Ne-am apropiat în liniște, sunetul pașilor noștri înăbușit de frunzele căzute. Cu cât ne apropiam, cu atât mai rău era mirosul de sânge și descompunere. Tata s-a uitat la mine, fața lui era palidă sub lumina lunii. “Fii pe fază”, a șoptit el, vocea lui aspră și tensionată.
Din interiorul școlii abandonate a ieșit un zgomot ciudat. Era un sunet ascuțit, metalic, urmat de un mormăit adânc și gutural – o combinație de țipăt sfâșietor și mârâit animalic. Nu mai auzisem așa ceva până atunci și, sper din tot sufletul, nu voi mai auzi niciodată până mor.
Am apucat brațul tatălui meu, dar el nu m-a băgat în seamă. S-a furișat încet spre o fereastră spartă, ridicându-și arma. Curiozitatea – sau poate frica – m-a impulsionat și pe mine. M-am strecurat în spatele lui, aruncând o privire prin geamul murdar.
Nu voi uita niciodată ceea ce am văzut. Aș vrea din toată inima să fi putut să nu o văd.
În interiorul școlii, în puțina lumină care se strecura prin orificiile din acoperișul sfărâmat, am văzut o figură ghemuită deasupra unui cadavru. Era palidă – aproape albă – și în mod grotesc emaciată, de parcă nu mâncase de săptămâni. Pielea lui întinsă prea strâns peste fiecare os se părea de o subțirime hârtie. Dar mai îngrozitor decât carnea care-i lipsea era ceea ce nu era chiar uman.
Această creatură avea membre lungi și subțiri, terminate în gheare lungi și curbate care păreau făcute pentru a sfâșia și zgaria. Capul îi era mare și disproporționat, cu o gură plină de dinți mici și ascuțiți. Nu avea păr, și ceea ce mai devastaor era lipsa totală a ochilor. Doar pielea întinsă acolo unde ar fi trebuit să existe organele vederii.
Creatura se mișca rapid, sfâșiind carnea de pe cadavru cu ghearele sale. Se hrănea cu un fel de poftă înfiorătoare, lăsând în urmă un șuvoi de sânge și resturi.
Tatăl meu a încremenit, ținându-și respirația. Îmi amintesc că aveam senzația că inima o să-mi sară din piept. Oricât de silențios am încercat să fiu, am călcat pe o creangă ruptă, producând un pocnet puternic care a străpuns aerul.
Creatura a țâșnit în sus, ochii ei inexistenți părând să ne țintească, chiar prin peretele de cărămidă. A scos un strigăt care mi-a înghețat sângele în vene, un țipăt ascuțit și de nestăvilit care părea să vină din iadul însuși.
Apoi, s-a aruncat spre noi. Am văzut cum i se zvâcnește trupul, membrele contorsionându-se într-un spasm de viteză inumană, iar în secunda următoare a fost afară din școală, năpustindu-se direct spre tatăl meu.
Tatăl meu a tras un foc, apoi încă unul. Dar gloanțele au părut că trec direct prin creatură sau ricoșează din pielea ei într-un mod imposibil. Acolo unde ar fi trebuit să existe răni, să curgă sânge, nu era nimic. Fiara părea de neoprit.
Era pe tata, mușcându-l și zgâriindu-l cu ferocitate. Tata striga, dar glasul i se pierdea pe fondul țipetelor bestiei. Din instinct, am tras toate cele 5 gloanțe din pușca mea mică înainte să mă arunc asupra fiarei, bătând frenetic în ea cu patul armei. Loveam în gol, cu o disperare care m-a consumat. Țipetele s-au intensificat, atât ale ființei cât și ale tatălui meu, care deveneau încet guturale, amestecate cu un hârâit sfâșietor.
Nu-mi amintesc clar ce s-a întâmplat după aceea. Totul e o ceață amestecată cu sânge și teroare. Știu doar că am alergat. Nu m-am uitat înapoi. Am alergat prin pădure până când picioarele au cedat sub mine, plămânii ardeau, iar plânsul îmi smulgea aerul din piept. Am ajuns cumva înapoi la fermă, plin de sânge și vânătăi, dar de data asta era sângele tatălui meu ce se scurgea pe trupul meu.
Poliția a fost chemată, iar cu ei au venit inevitabil întrebările. Am încercat să explic ce am văzut, dar povestea mea părea delirantă. Polițiștii au găsit școala, au găsit și cadavrele de cerb, dar niciun semn de tata… sau de ființa aceea. Unul dintre polițiști a încercat să-i liniștească pe fermier și pe mama mea, spunând că tatăl meu a fugit probabil pe jos după fiara de care vorbeam, s-a pierdut în pădure sau a căzut victimă altui animal periculos.
Asta a fost povestea oficială: un vânător care a făcut o greșeală fatală. Nimeni nu m-a crezut. Nimeni în afară de Tom, fermierul. În ochii lui am văzut teroarea. Nu pentru că credea că eram nebun, ci pentru că știa că ceea ce am spus era adevărat. Îmi imaginam că nu eram primul care a întâlnit acea creatură, doar primul care a supraviețuit pentru a povesti întâmplarea.
Viața mea a fost ruinată din acel moment. Mama m-a dus la o grămadă de terapeuți, încercând să obțină ajutor, dar niciunul dintre ei nu m-a putut vindeca cu adevărat. Aveam coșmaruri teribile în fiecare noapte, reluând mereu scena cu tatăl meu fiind distrus de acea creatură. Am rămas în Ohio câțiva ani, dar amintirile nu au dispărut. Până la urmă, m-am alăturat armatei, sperând că disciplina și rigorile serviciului militar îmi vor înăbuși demonii interiori. Nu a funcționat.
Anii au trecut, iar eu încă aud țipetele tatălui meu, încă miros mirosul de carne în descompunere. Uneori, cred chiar că văd creatura trecând prin periferia vederii mele, mișcându-se nenatural de repede, dispărând înainte să-mi pot da seama dacă a fost real sau o iluzie născută din trauma mea.
Când mi s-a terminat contractul cu armata, m-am întors la ferma lui Tom. Nu l-am întrebat de ce era încă acolo, și nici el nu a întrebat despre creatura aceea, nu cu voce tare cel puțin. Dar am știut amândoi. Aveam nevoie să fim aproape de locul unde s-a întâmplat totul, trebuia să ne confruntăm cu demonii care ne așteptau.
Într-o noapte, Tom a venit la mine, cu o expresie hotărâtă în ochii săi înfundați. “Hai să mergem să terminăm asta,” a spus el, ridicând o pușcă veche și uzată.
Știam ce vrea să spună, iar în adâncul inimii mele zăcut, știam că nu are nicio șansă. Dar ce era alternativa? Să-i lași pe ceilalți inocenți să aibă parte de aceeași soartă oribilă ca și tatăl meu?
Am mers în acea pădure, urmând calea sângerată pe care am fugit în urmă cu atâția ani. Ajunși la școala veche, lumina lunii a căzut pe ceva neașteptat: mâna tăiată a creaturii. Era aceeași mână pe care am văzut-o când eram copil, aceeași mână care a dispărut din mașina polițistului.
Iar pe ușă, era scris un singur cuvânt, cu litere roșii de sânge: “Rake”.
Nu știam ce însemna acest cuvânt. Dar nu conta. Am știut în momentul acela că creatura, oricare ar fi fost ea, era conștientă de noi. Ne juca un joc bolnav, târându-ne înapoi în coșmarul nostru.
Am auzit un zgomot în spatele nostru, un foșnet de frunze uscate. Ne-am întors pentru a vedea creatura în toată oroarea ei. Își pierduse brațul, dar părea furioasă. Furia i se revărsa în fâșii de salivă infectă prin fiecare țipăt pe care-l scotea.
Tom și-a ridicat pușca și a tras. Dar creatura era prea rapidă. S-a strecurat deoparte, mișcându-se cu o viteză care putea fi doar descrisă ca supranaturală. Înainte ca Tom să tragă al doilea foc, creatura era deja pe el. L-a pus la pământ, dinții i-au găsit drumul către gâtul lui, sfâșiindu-i artera jugulară.
Sângele lui Tom a ieșit în valuri, stropindu-mi fața. Am strigat, încercând să-l ajut, dar a fost prea târziu. Creatura a continuat mutilându-l, bucurându-se oarecum de teroare și agonie. Țipetele lui se transformau, înăbușindu-se sub greutatea fiarei. Și apoi, tăcere.
Nu-mi amintesc cu adevărat cum am scăpat din nou. Îmi amintesc că am alergat orbește, simțind cum urletele creaturii se apropie. Mă așteptam în orice clipă ca dinții și ghearele ei să-mi străpungă pielea. Dar miraculos, n-a mai urmat.
Am ajuns din nou la ferma lui Tom, prăbușindu-mă lângă patul meu de camionetă. Abia puteam să respir, fiecare gură de aer mi se părea o bătălie. Știam că nu pot merge la poliție. Vor crede că am fost complicele crimei lui Tom, sau mai rău, că am înnebunit complet.
A doua zi dimineață, am părăsit ferma. Am condus fără oprire, fără destinație, până când am ajuns într-un oraș mic din Colorado. Mi-am găsit o slujbă proastă, m-am chinuit să supraviețuiesc cu un salariu mizer, încercând să uit trecutul. Dar cum poți uita asemenea groază, asemenea rău?
Nu am vorbit despre asta. Nimănui. Până acum. Povestea aceasta este mărturia mea, avertismentul meu pentru lumea întreagă. “The Rake” nu este doar un mit, nu este doar o legendă urbană care sperie copiii. Este real. Și este acolo, în întuneric, așteaptând.
Am căutat pe internet ani de zile, încercând să îmi dau seama ce întâlnisem. Sunt povești similare cu ale mele, datând încă din secolul al XII-lea, înregistrate în jurnale și cronici vechi. Fiecare descriere detaliază aceeași creatură, cu aceeași violență insațiabilă, cu aceeași dorință de a tortura și a distruge.
Nu știu de ce sunt încă în viață. De ce m-a cruțat creatura după ce l-a omorât pe tata, și de ce m-a lăsat să scap din nou de a doua întâlnire. Poate că există un plan mai mare, poate că sunt destinat să avertizez lumea despre ceea ce se ascunde în umbră. Sau poate că, într-o zi, “The Rake” se va întoarce pentru a-și termina treaba.
Nu mai am familie, nici prieteni. Am fost marcat pentru totdeauna, bântuit de imagini și sunete care ar înnebuni un om mai slab. Dar mă agăț de un fir de speranță. Speranța că, într-o zi, voi găsi o modalitate de a opri acea ființă. Cred că trebuie să existe o slăbiciune, o vulnerabilitate undeva ascunse în întunericul existenței sale. Până atunci, trăiesc cu teama că fiecare umbră ar putea ascunde creatura, că fiecare zgomot nocturn ar putea prevesti revenirea sa.
Poate că prin această relatare a poveștii mele vă avertizez. Poate că prin aceste cuvinte vă pregătesc. Poate că sunteți în pericol chiar și citind acest avertisment. Pentru că dacă “The Rake” există, poate fi oriunde. Și ar putea veni după tine.
Poveste inspirata de Skinwalker scrisa de Max Minton, pe baza licentei CC-BY-SA.