Pe la începutul secolului I, o fată frumoasă pe nume Amanda era un pic debusolată de destinul ei. În ciuda faptului că tot satul voia să-i fie soț, ea se considera inutilă și urâtă iar nimeni nu înțelegea de ce ar face una ca asta, era deșteaptă, frumoasă și amuzantă, dar aceste aspecte nu contau pentru ea deoarece nu se încadra în proprile gânduri.
Era o zi de toamnă când cerul era înorat de niște mici nori albi și pufoși, copacii se portocalizau încet iar vântul începea să-și facă apariția, lumea începea să intre în cocioabele lor, dar Amanda căutându-și loc în lume a pierdut noțiunea timpului, s-a uitat spre pădurea colorată și avea impresia că-i strigase numele „Amanda!”
Desigur, ea nu-i dăduse importanță și își continuă obsesia sa de a-și găsii un lucru important de făcut. Trecuseră vreo 3 zile și venise din nou o zi ca aceea, cu norii albi și pufoși și pădurea portocalie, ca de fiecare dată, Amanda, stătea afară și privea cerul așteptând un răspuns, dar singurul răspuns pe care îl primește este o impresie a strigătului numelui ei din pădure, de data asta s-a enervat când a auzit vocea aceea vâșvâind numele ei și a plecat furioasă în pași apăsați și cu mâinile țepene strigând cât o țineau plămânii.
-Arată-te tu, creatură afurisită!
-Arată-te am spus!
Nu se ivise nimic, doar sunetul vocii ei cu ecou, când dintr-o dată a început să audă mai mult decât numele ei „Amanda, vrei să fi specială?”
Fata speriată, a fugit înapoi acasă și s-a închis în cocioaba ei, neștiind ce a fost acea voce a stat câteva zile pitită de împrejurimile satului, gândindu-se că auzise un demon.
După vreo o săptămână, își făcuse curaj să meargă să vadă ce este acea voce misterioasă.
„Am să merg să văd ce este acea voce, dacă era întradevăr un demon, ar fi atacat satul până acum”
Așa că a pornit spre centrul pădurii pe care-l cunoștea ea, se plimbă printre gândurile sale și copacii curbați încât a ajuns în părți necunoscute de ea, a început să se panicheze și să se gândească că o să moară singură.
„Unde sunt? Unde sunt?! Cum am ajuns aici, ce idioată sunt, m-am gândit prea mult și nu m-am uitat pe unde merg!”
Deodată aude din nou vocea aceea misterioasă, spunându-i să meargă tot înainte. Nu știa de ce o ascultă, dar nu avea o idee mai bună.
După vreo 2 ore de mers și înjurat, a ajuns într-un cerc sinistru, copacii dispăruse pe o porțiune rotunjută de 10 metrii, iar Amandei nu-i plăcea ceea ce vedea, era prea frumos și pustiu pentru un centru de pădure cu o voce sinistră.
Dintr-un copac coborâse un șeprișor, avea cam 30 de centimetrii lungime, o culoare verde fosforeșcentă și un sâsâit destul de ieșit din comun, dar Amanda era într-un fel atrasă de acea creatură mistică, nu își explica nevoia de a o atinge. Ajunse foarte aproape de șarpe, ea se uită în ochii lui, îi avea negrii, și întrebă șarpele.
-Tu m-ai strigat sau am înnebunit de tot și vorbesc cu un șarpe în mijlocul pădurii?
Șarpele sâsâie într-un mod diferit de până acum, ca și cum ar vrea să-i spună ceva, dar nu prea reușește așa că se aproprie mai mult de ea, iar Amanda începe să se simtă incomodă.
-Nu te teme copilă, nu am să te rănesc îi spuse șarpele fosforeșcent când văzuse că Amanda devenise stresată de situație.
-Bun, și atunci în ce ocazie mă atragi în mijlocul pădurii? îl înrebase Amanda.
-Ți-am auzit gândul tău îngrijorat că nu o să faci nimic cu viața ta, am puterea să schimb asta! Spuse șarpele cu ochii lui negrii închiși
-Și cum ar putea un licurici de pământ ca tine să facă așa ceva, mă rog? Îi răspunse Amanda bulversată de situație.
-Detaliile nu sunt importante copilă, dar am puterea să te fac foarte puternică, rapidă, și frumoasă pentru o eternitate. Îi rostise șarpele cu limba lui deja salivând la idee.
-Să zicem că m-ai făcut curioasă, cum ai să faci o astfel de minune dacă eu sunt fragilă, lentă și urătă?
-Dacă aflii, dispare magia, am nevoie de aprobarea ta pentru a începe procedura! îi strigase șarpele.
-OF, ce am de pierdut, dă-i drumul! Strigase Amanda la el de asemenea.
Șarpele devenise și mai strălucitor și avea ochii roșii, își șerpuiește culoar spre Amanda și o mușcă de picior, după aceea dispare. Venele ei devin o culoare neagră spre verzuie, ochii se înnecau în negru iar părul începuse să se scurteze singur.
-Ce ai făcut șobolan mutant !! strigase ea în zadar în timp ce se lăsa încet în jos de la amețeala pe care începuse să o aibe.
Dintr-o dată se trezește la marginea pădurii, cu hainele rupte și cu un păr blond imaculat, piele netedă ca in-ul și ochii căprui ca scoarța de copac.
Ea nu credea că fusese un vis, nu știa ce se întâmplase și avea de gând să afle.
Sper că v-a plăcut introducerea, am să postez și continuarea cel târziu poimâine dimineață.
