Mă strecor pe aleea întunecată, cu inima strânsă. Silueta tăcută a cavoului de piatră se profilează în fața mea, în lumina lunii pline. Un fior îmi străbate şira spinării, ca o presimțire rea. Mă opresc. În curând voi fi între pereții ăia reci. Şi acolo, ce groaznic! Va trebui să stau lângă lespedea grea, sculptată, a mormântului, singur în acel întuneric, aşteptând… ce?
Moarta?
Moartea?
-Hai odată, mă smulge din visare o voce, mişcă-te, că imediat e miezul nopții!
Îmi scot telefonul din buzunar şi verific ora. E 23:54.
Aud râsetele băieților în spatele meu. E aşa de simplu să faci pe grozavul, dincolo de zidul cimitirului, sprijinit de bicicletă, cu căştile în urechi şi cu sticla de Cola în mână!
De ce, de ce a trebuit să pun pariul ăla?
N-am ce face, trebuie să intru în cavou şi să stau acolo 15 minute, pe ceas. Altfel, ar râde de mine băieții. Şi mi s-ar duce vorba în tot liceul, ca sunt un fricos. Doar am aproape 18 ani, ce naiba! Şi am strigat în gura mare că nu cred în toate superstițiile astea.
Şi nici nu cred. Da, e o legendă care circulă prin sat. Despre un moşier francez, care a trăit aici acum vreo 200 de ani. Un neam blestemat, se spunea. Bătrânul, rămas văduv din tinerețe, cu cinci copii plăpânzi, urâți şi bolnavicioşi, toți morți înainte de a ajunge la vârsta maturității. Toți, în afară de fiica cea mare, Yvonne.
Slabă, palidă, cu ochii bulbucați, părul rar şi roşcat şi un picior mai scurt decât celălalt, Yvonne s-a agățat de viață şi a supraviețuit în timp ce frații şi surorile ei urmau rând pe rând drumul spre cavoul familiei. Ducea însă o viață nespus de tristă, fără prieteni, fără admiratori. La 28 de ani încă nu cunoscuse iubirea. În acea epocă, era considerată deja bătrână, căci cele mai multe dintre fete se măritau pe la 15-16 ani.
Până la urmă, un băiat din sat s-a încumetat să o ceară de soție, amețit de bogăția imensă a tatălui ei. A fost cea mai fericită perioadă din viața Yvonnei. Era adesea văzută zâmbind, ceea ce nu i se mai întâmplase din copilărie. Cu mersul ei şchiopătat, se plimba de colo-colo prin odăile conacului, rugându-se să treacă timpul cât mai repede.
În sfârşit, ziua multaşteptată sosi. Încă de dimineață începuseră să sosească musafirii, veniți în trăsuri bogat împodobite, din toate colțurile țării. Mireasa, într-o superbă rochie albă, adusă tocmai de la Paris, tremura de nerăbdare şi fericire, aşteptându-şi iubitul. Dar, în curând, aşteptarea deveni penibilă. Mirele întârzia.
Moşierul trimise oamenii să-l caute. Şi atunci află groaznicul adevăr. Cu o seară înaintea nunții, băiatul fugise împreună cu o fată din sat.
Distrusă de durere, Yvonne a ieşit din biserică în rochia ei de un alb strălucitor, cu fața acoperită de voalul fin, de dantelă. Şchiopătând, a străbătut ulița satului şi a intrat în pădure. Au lăsat-o, crezând că vrea doar să fie puțin singură.
Peste câteva ore au găsit-o fără viață. Se spânzurase de crengile unui copac cu voalul de mireasă. Fiind vorba de o sinucidere, preotul satului a refuzat să îi facă slujba de înmormântare. Au ingropat-o într-un colț al cimitirului, departe de celelalte morminte, într-un mic mausoleu ridicat de tatăl ei.
Şi aşa s-a născut legenda. Lumea a început să spună despre ea că e un spirit care nu îşi poate găsi liniştea, că bântuie noaptea printre morminte şi alte prostii de felul ăsta. Iar acum câteva seri, George observase că uşa cavoului era întredeschisă. Se strecurase înăuntru, doar pentru o clipă. Şi pe urmă se jurase că a auzit zgomote şi vaiete venind din mormânt.
Cu era şi normal, am râs de tâmpeniile astea.
-Băi, faci vreun tratament? Ai uitat să-ți iei pastilele, sau ce?
-Eşti prost, mi-a retezat-o el, supărat. Dacă te crezi aşa şmecher, du-te tu în cavou, la miezul nopții, să vedem, ai curaj?
-Normal! Şi stau acolo cât vrei tu!
Aşa am ajuns în situația asta. Îi şi văd, după gardul de fier forjat, rânjind la mine. Toți cred că n-am curaj.
Ce-i drept, e o mare diferență între cum arată cavoul ăla ziua, în plin soare, şi noaptea. Ieri nu părea mare lucru să intru acolo. Acum însă…
Îmi fac curaj şi merg înainte. Simt privirile lui George ațintite asupra mea, împingându-mă de la spate. Nu, n-o să fiu bătaia lui de joc!
Uşa cavoului e într-adevăr întredeschisă. Pun mâna pe ea şi simt un fior străbătându-mă. E atât de rece! Piatra sculptată cu ornamente florale, străbătută de crăpături fine, e acoperită ici şi colo cu licheni uscați.
Deasupra uşii, acele litere săpate în marmură, umplute cu vopsea neagră, pe care le ştiu aşa de bine: Yvonne d’Arly. 1882-1910. Endormie en attendant ses noces.
Nu crezusem zvonurile până în clasa a cincea, când începusem să studiem franceza şi o întrebasem pe profă. Asta însemna inscriptia: Adormită în aşteptarea nunții.
Nu moartă, doar adormită. Brrrr!
De ce ai pune aşa o inscripție pe un mormânt?
Probabil tatăl ei nu suportase ideea că şi ultimul lui copil a murit. De la inscripția asta or fi pornit şi legendele că spiritul ei bântuie în jurul mormântului.
Totuşi, e bine să intru? Într-un cavou unde moarta nu e moartă, ci doar adormită?
Prostii!
Arunc o ultimă privire în urmă. Dincolo de grilajul de fier, băieții râd şi se uită la mine cu neîncredere. Au pariat că nu am curaj să intru şi să stau înăuntru un sfert de oră.
Dar eu am curaj. Cel puțin aşa trebuie să creadă ei. De acolo, de după gard, nu îmi pot vedea tremurul mâinilor şi nici teama din privire.
Împing uşa de intrare în criptă. E înțepenită, nu se poate mişca. Aşa că trebuie să mă strecor prin crăpătura îngustă. Corpul îmi e aproape strivit între uşă şi cadrul ei. Răceala pietrei îmi pătrunde adânc prin haine, prin piele, îmi ajunge până la oase. Mă smulg cu greu din acea îmbrățişare de gheață şi păşesc înăuntru.
Primul lucru care mă izbeşte e mirosul. Un aer îmbâcsit, greu, cu iz de lumânări, flori uscate şi încă ceva, ceva ce nu pot identifica, mucegai, umezeală, lucruri în descompunere, chestii de-astea. De altfel, habar n-am ce e în jurul meu, nu văd nimic. Îmi ia câteva secunde să îmi dau seama ce am de făcut. Am uitat complet că țin strâns în mână telefonul.
Deblochez ecranul şi aprind lanterna.
Mai bine nu aş fi făcut-o! Căci imaginea care îmi apare în fața ochilor e într-adevăr înspăimântătoare.
În mijlocul cămăruței mici şi reci e un cavou de piatră, pe a cărei lespede grea e sculptat chipul tânăr dar schimonosit de durere al unei femei. Mireasa spânzurată, desigur. Atâta tristețe, dar şi atâta mânie e în acele priviri, încât aproape simt un suflu înghețat străbătând încăperea. Câteva cioturi de lumânări stinse, topite aproape de tot, zac în dezordine pe piatra de mormânt, alături de un buchet de flori uscate.
E linişte, mult prea linişte. Mi se pare că oricine mi-ar putea auzi bătăile inimii.
Mă uit la ecranul telefonului. E 23:58. Mai sunt doar două minute până la miezul nopții. Şi mai mult de zece până să pot ieşi de aici. Simt cum mi se strânge stomacul, în ciuda hotărârii mele de a fi calm şi nepăsător. Aşa îmi vine să ies! Dar prietenii mei sunt cu ochii pe uşă, asta ar însemna să pierd pariul.
O umbră neagră a tremurat pe un perete. Normal, a fost din cauză că am mişcat eu telefonul, şi razele de lumină au venit din alt unghi, dar tot aproape că mi-a stat inima.
Dar ia stai, ce se aude?
Un zgomot surd, în depărtare, ca un fel de huruit. Ca şi cum cineva ar muta mobilă.
Au găsit derbedeii ăia afară ceva cu care să facă zgomot şi să mă sperie, vor neapărat să mă scoată afară de acolo şi să câştige pariul. Dar ce poate să facă sunetele astea?
Parcă se aud din ce în ce mai tare.
La fel şi bătăile inimii mele.
Umbre ciudate dansează pe pereți. Nu e decât tremurul mâinilor mele, care miscă lanterna, încerc să mă încurajez. Totul e normal, totul e ok…
Sunt enervante bufniturile astea. Mă duc mai aproape de uşă, mă uit prin crăpătură. Nu se vede nimic. Dar ia stai, nici nu se aude nimic!
O bănuială cumplită mă fulgeră, ca lama unui cuțit. E posibil ca sursa zgomotelor să nu fie afară, la prietenii mei? Ciulesc urechile. Acum cred că sunt paranoic, dar mi se pare că bubuiturile vin dinspre mormânt.
Ce gând îngrozitor! Într-adevăr, o bufnitură se aude, mai puternică decât până acum, făcându-mă să scap telefonul din mână de groază. Aş vrea să mă aplec după el, dar tot corpul parcă îmi e paralizat. Nu mai pot nici măcar să mă mişc, atât de tare m-a speriat ceea ce am văzut.
Căci, de data asta, chiar am văzut cu ochii mei! Nu mai e vorba despre mişcarea lanternei, despre umbre înşelătoare pe pereți! E ceva îngrozitor de adevărat!
Să fug! Să mă salvez de aici! Nu mai contează pariul, nu mai contează nimic. Trebuie doar să îmi scap viața!
Şi totuşi, nu mă pot mişca, imaginea înfiorătoare din fața ochilor mei mă ține captiv, mă atrage ca un magnet malefic. Încet, nespus de încet, lespedea grea de pe mormânt se dă la o parte, cu un zgomot surd. Trebuie să fug, urlă toate gândurile mele, în afară de unul singur, care stăruie, neclintit: ce o fi acolo? Cine o să iasă din cavou?
Imaginea fascinantă a mormântului care se deschide m-a țintuit pe loc pentru câteva clipe. Şi deodată, prin crăpătura care s-a format se strecoară o mână neagră, mumificată, cu nişte unghii tot negre ce se curbează scârbos acolo unde se termină degetele descărnate.
Asta a fost! Teroarea îmi dă aripi. Am văzut destul, nu mă interesează mai mult. Ca trezit din vis, mă întorc pe călcâie şi o rup la fugă spre ieşire. În urma mea, aud cum lespedea e împinsă cu forță, cum se mişcă. Dar nu am curajul să întorc privirea. Nu am ochi decât pentru deschizătura uşii, prin care se vede cerul înstelat, luna plină, copacii, iarba…
Libertatea!
Apuc de mânerul uşii şi trag din toate puterile. Şi simt că îmi vine să leşin.
Am uitat că uşa e înțepenită, că nu se poate trece decât prin acea crăpătură super îngustă.
Îmi fac loc şi îmi strecor brațul drept. Apoi şi piciorul.
În spatele meu aud o nouă bufnitură, mai puternică decât toate. Se aude lespedea grea căzând cu totul într-o parte, lângă mormânt.
Îmi împing cu disperare şi umărul prin uşă. Dar abdomenul mi s-a blocat acolo. N-am fost niciodată un copil gras, dar nici din cale afară de slab. Dacă aş fi mâncat mai puține porcării, dacă aş fi făcut mai mult sport, cu siguranță aş fi ieşit deja, îmi trece prin cap.
Cu disperarea omului care se luptă pentru viața lui, mă zbat şi reuşesc să mai alunec un pic în afară. Îmi eliberez şi al doilea umăr. Acum mai am doar puțin şi am scăpat.
-Unde pleci?
O voce subțire, răguşită, care nu mai are nimic uman. Cu un accent ciudat.
Am crezut că o să leşin de spaimă, chiar în clipa aia.
Ceva îmi atinge mâna şi mi-o prinde ca într-un cleşte. O strânsoare dureroasă, înghețată, încât o simt chiar şi prin mâneca bluzei de trening.
Mă simt smucit, tras de o forță uriaşă, şi tot efortul meu de până atunci devine zadarnic. Ca o frunză purtată de vânt, sunt aruncat până în mijlocul camerei, lângă telefonul meu cu lanterna tot aprinsă.
Să am curaj oare să privesc? Nu o să încremenesc de groază, nu o să mi se oprească inima la vederea acelui spectru teribil?
N-am încotro. Trebuie să ştiu cu ce mă confrunt.
Ridic ochii. În fața mea stă o arătare înaltă, îmbrăcată într-o rochie ce a fost odată albă, dar acum are o nuanță gălbuie, de lucru vechi. Dantela e ruptă în câteva locuri. Dintre mânecile de satin îi ies nişte mâini cu pielea înnegrită, de parcă ar fi fost arsă. Din vârful creştetului îi atârnă câteva şuvițe de păr încâlcit, ce abia se mai țin, prinse sub o cununiță de flori artificiale, de care e prins un voal subțire, sfâşiat la mijloc. Chiar şi aşa, tot îi văd prin el fața pământie, cu pomeți ascuțiți şi buze subțiri.
E un spectacol cu adevărat înfiorător. Clar, asta e mireasa de care povestesc toți, şi e reală. Şi mă priveşte fix, cu nişte ochi în care luceşte ceva straniu, de neînțeles.
-Unde vroiai să pleci? repetă, cu un zâmbet crud.
Ochii mei se desprind cu greu de pe acea apariție care mă atrage cu o forță irezistibilă. Mă uit din nou spre uşă, nu mai văd altceva decât uşa. Cum să fac să mă strecor pe acolo repede, fără să mă mai blochez?
Parcă ghicindu-mi gândul, arătarea îmi taie calea, aşezându-se între mine şi ieşire. Înnebunit, încerc să găsesc un răspuns la întrebarea cea mai chinuitoare. Cine sau ce e? Fantomă? Zombie? Vampir? Toate chestiile pe care le-am văzut în filmele de groază mi se învârt în cap.
Mireasa groazei face un pas spre mine. Îi simt mirosul oribil, de mucegai, de corp în putrefacție.
-De ce-ai întârziat atât? De când te aştept!
Pe mine? Cum adică?
-N-n-n-nuuuu, sigur nu pe mine, eu nu te cunosc, jur, abia reuşesc să articulez, căci de spaimă dinții îmi sunt aproape încleştați.
-Iubitule, de ce m-ai părăsit?
E o voce inumană, fără nicio căldură, fără nicio inflexiune. Şi totuşi, în ochii ei arde o flacără teribilă, acolo clocoteşte atâta dragoste şi atâta ură… Nici nu ştiu care mă sperie mai tare.
-N-ar fi trebuit să mă părăseşti, şuieră cu furie.
Şi, ca şi cum această convorbire ar fi obosit-o peste măsură, lasă să îi cadă dintre degetele înnegrite o fotografie veche, în tonuri de sepia.
Fără să vreau, privirea îmi fuge într-acolo. Şi ceea ce văd e oribil, mă înspăimântă mai mult decât noaptea, cavoul, mai mult chiar decât mireasa-fantomă.
In poză e ea. Împreună cu…
Cu….
Cu mine!
Cum adică?
Amețit de spaimă, mai privesc o dată. E mutra mea, dar òmbrăcat într-un costum de epocă, cu părul pieptănat pe spate, lipit de cap, cu cărare la mijloc, cu o mustață subțire deasupra buzei.
Imposibil!
Încerc să mă calmez, să înțeleg ce se întâmplă. E o poză veche, cu ea şi logodnicul ei. Iar eu arăt exact ca el. Ce înseamnă asta? Nimic, o simplă coincidență.
-Te aştept de atâta timp, iubitule, continuă ea. Patul nostru ne aşteaptă, a fost gol atâta vreme…
Şi spunând asta, arată spre cavoul de piatră.
Disperarea îmi dă curaj, mă face să îmi regăsesc vocea.
-Stai, țip aproape plângând, nu sunt logodnicul tău, sunt un băiat de liceu, mă numesc Alex! Nu vezi? Nu sunt îmbrăcat ca el, sunt din altă epocă…
Mireasa nu pare să mă audă. Privirile ei mă urmăresc obsesiv, pline de o pasiune înspăimântătoare. Cred că nici măcar nu a observat că vorbeam.
-Hai acasă, iubitule, şopteşte printre dinți.
Se apropie, cu un mers şchiopătat, de jucărie stricată. Întinde o mână spre mine. Mă târăsc spre un colț al criptei, fiindcă sunt total incapabil să mă ridic în picioare. Dar degeaba. Mă urmăreşte, vine spre mine fără grabă, cu ochii strălucind de poftă. Ce vrea? Să mă târască după ea în mormânt?
Nu, e prea groaznic!
Degetele ei înghețate îmi ating obrazul. Sunt la perete, nu mai am unde să mă feresc.
Îi simt unghiile lungi zgâriindu-mi pielea.
Mă apucă şi mă trage in sus, spre ea.
-Hai, iubitule!
Îi simt mirosul greu, de putreziciune, care emană din pielea ei cenuşie, aspră. Nu am nicio putere, nu mai pot nici să mă zbat, parcă mâinile şi picioarele mi-au paralizat.
Cu forța ei fantastică mă ridică şi mă trage în sus, ca pe o cârpă. Şi-a dat voalul la o parte şi îi văd fața, cu pielea descompusă, tot mai aproape.
-Nuuuuuuuu!
Abia am reuşit să articulez sunetele.
-Hai, iubitule, dă-mi un sărut!
Mă trage tot mai sus şi ştiu că nu mai am scăpare. Sunt prizonierul ei, fără nicio putere. Nu îmi va da drumul niciodată. N-o să mai ies viu de aici.
Mă înalț, din ce în ce mai aproape de buzele ei vinete şi subțiri, cu iz de mocirlă înghețată.
*
-Hei, Alex! În sfârşit! Ce-ai făcut atâta acolo?
-Da, ai stat mai mult de 15 minute! Aproape juma’ de oră!
Ridic din umeri, cu un aer plictisit.
-Mare scofală! M-am jucat pe telefon şi nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul!
Apoi, întorcându-mă spre George, rânjesc disprețuitor:
-Fraiere, nu era nimic acolo. Te-ai speriat degeaba.
Cu asta le-am închis gura. Nu mai au ce spune. Am fost singurul care a avut curaj să intre acolo la miezul nopții. Am stat mai mult decât trebuia, aproape dublu. Sunt un adevărat erou.
Cinci mâini se întind spre mine, fiecare cu o bancnotă de 10 lei. Pariul câştigat. Bag banii în buzunar, încalec şaua bicicletei şi pornesc pe şosea, împreună cu restul găştii. Marcajele albe strălucesc la lumina lunii. Nici nu observasem până acum ce frumos străluceşte luna în noaptea asta!
Frânez în fața porții şi toți se opresc împreună cu mine.
-Bine, fra! Ai fost tare! Nu credeam că ai tupeul s-o faci!
-Da, da, acu’ cărați-vă acasă, e târziu.
Trebuie să scap de ei cât mai repede. Nu mai pot aştepta.
Strâng pe rând cele cinci mâini care s-au întins, pline de admirație.
Mă aşez pe trotuar, lângă bicicletă, şi îi aştept să dispară la capătul străzii, înghițiți de noapte. În sfârşit, am reuşit să scap de ei!
Sar în picioare şi mă urc grăbit pe bicicletă. Şi încep să pedalez înapoi, pe drumul care duce spre cimitir. Acolo, în patul nostru moale, între aşternuturile de satin, mă aşteaptă mireasa mea.
Poveste de groaza scrisa de: A. T. Each