Ed Wilson era doar un adolescent obișnuit dintr-un orășel liniștit numit New Storm. Avea părul castaniu, ochi căprui sclipitori și un zâmbet contagios. Era un elev model, popular printre colegi, iubit de familie. Dar, într-o noapte îngrozitoare, viața lui avea să se transforme într-un coșmar din care nu exista trezire.
Era o vineri seara ca oricare alta. Cerul își schimba nuanța, de la un albastru palid la un portocaliu aprins, iar cartierul lui Ed părea să adoarmă încet–încet. Casele cu grădini îngrijite își aruncau umbrele lungi pe trotuar, iar singurele sunete care se mai auzeau erau ciripitul îndepărtat al păsărilor și câte un lătrat de câine. Ed, în camera lui, își făcea temele de matematică, fredonând o melodie cunoscută.
Deodată, liniștea a fost spartă de un țipăt ascuțit, venit dinspre parter. Ed s-a încruntat, recunoscând clar vocea mamei sale. Zgomotul brusc l-a făcut să tresară, iar creionul i-a alunecat din mână. S-a ridicat, neștiind ce să facă. Ar trebui să coboare? Dar ce se întâmpla oare? Frica îi pulsa în vene.
Țipătul s-a transformat într-un geamăt înfundat, apoi a tăcut brusc. Ed a stat câteva secunde ca paralizat, apoi și-a luat inima în dinți și a ieșit din cameră. Pe holul întunecat, inima îl bătea să-i spargă pieptul. Ezitând, a coborât scările, picioarele goale călcând pe treptele de lemn. A aprins veioza din sufragerie, dar nu era nimeni acolo. Neliniștea a crescut, aducându-i furnicături în vârfurile degetelor.
“Mamă?” a strigat cu voce tremurată. “Tata?”
Niciun răspuns. A căutat prin casă, dar părinții lui erau de negăsit. Unde s-ar fi putut duce în toiul nopții? Un val de panică amenința să-l copleșească. Tocmai când era gata să iasă pe ușă, a auzit un sunet straniu. Venea dinspre curtea din spate. Era un foșnet ritmic, însoțit de un fel de zgomot umed, înfiorător.
Cu pași nesiguri, a deschis ușa glisantă și s-a uitat afară. Întunericul îi îngreuna vederea, dar putea distinge ceva în depărtare. A înaintat câțiva pași, și-a mijit ochii, și a simțit că i se taie răsuflarea. Nu mai putea nega ce văzuse. Înainte să se întoarcă și să fugă înapoi în casă, a mai zărit încă o dată silueta întunecată… a mamei sale.
A doua zi dimineață, New Storm zumzăia de agitație. Zvonurile se răspândiseră ca focul. Crima înfăptuită în casa familiei Wilson a șocat întreaga comunitate. Vecinii ieșiseră pe la porți, șușotind și arătând cu degetul spre casa cu pricina, care acum era înconjurată de bandă galbenă “Poliția – nu treceți”.
Ed se învârtea fără țintă prin dormitorul lui, incapabil să proceseze cele întâmplate. Încă vedea imaginea oribilă a mamei sale. Își dorea să se trezească, să realizeze că a fost doar un coșmar îngrozitor. Dar realitatea era sfâșietoare. Părinții lui fuseseră uciși în mod brutal, iar cadavrele lor mutilase. Amănuntul macabru: ochii le fuseseră îndepărtați cu o forță inimaginabilă. O crimă fără sens, care a lăsat oamenii legii fără nicio pistă clară.
Suspiciunea a căzut imediat pe Ed. Adolescentul era de negăsit. Casa era perfect intactă, fără vreun semn de intrare forțată sau luptă. Poliția a lansat o căutare intensă, alertând media și distribuind fotografii cu băiatul pe toate căile posibile. Imaginea lui Ed a apărut la știri, la radio, pe internet. Din adolescentul mereu cu zâmbetul pe buze, el se transformase în fugarul numărul unu.
Ed, ascuns într-o cabină abandonată la marginea pădurii, urmărea încremenit știrile de la un televizor vechi. Nu își putea crede ochii. El, ucigașul părinților săi? El, monstrul despre care se vorbea la televizor? Nu avea sens. Nu putea fi. Dar dovezile erau împotriva lui. Dispăruse. Nu avea niciun alibi. Iar ochii… imaginea acelor găuri goale în locul unde odată străluceau ochii părinților săi îl făcea să vomite.
Zilele au trecut într-un ritm amețitor. Ed se ascundea pe timp de zi și ieșea doar noaptea să caute mâncare prin gunoaie sau să fure din magazine. Trăia într-o teroare perpetuă, imaginându-și polițiști înarmați după fiecare colț, auzind ecoul sirenelor chiar și când nu existau. Dormea iepurește, tresărind la cel mai mic zgomot, coșmarurile bântuindu-i somnul puțin pe care și-l permitea. Oboseala și frica făceau din fiecare zi o tortură greu de îndurat.
Știa că nu putea continua așa la nesfârșit. Trebuia să găsească o cale să-și dovedească nevinovăția. Dar cum? Erau toți împotriva lui, nimeni nu l-ar fi crezut. Și, mai presus de toate, cine era adevăratul ucigaș? Cine putea să comită o crimă atât de îngrozitoare?
Într-o noapte, în timp ce căuta hrană printr-un cartier rău famat, Ed a simțit o prezență în spatele lui. Un fior rece i-a străbătut șira spinării. Știa că e urmărit. Fără să se întoarcă, a luat-o la fugă, străbătând alei întunecate și garduri, cu inima bubuindu-i frenetic. A simțit că urmăritorul se apropie, respirația lui gâfâită răsunând în noapte.
Tocmai când credea că a fost prins, a zărit o clădire părăsită. A intrat în fugă, a baricadat ușa, și s-a pitit în întuneric. Urmăritorul lui a ajuns câteva momente mai târziu. Ed și-a ținut respirația, încercând să înțeleagă unde se afla individul. Apoi, a auzit un zgomot distinct—un fel de zgomot umed, ritmic, același zgomot pe care-l auzise în noaptea crimei. Sudoarea rece l-a podidit. Știa exact cine stătea dincolo de ușă.
Ed a făcut cel mai nebunesc lucru pe care și l-ar fi putut imagina. A descuiat ușa. În lumina palidă a lunii, și-a văzut urmăritorul. Era vecinul lor, domnul Smith, un bărbat liniștit, care se pensionase de curând și stătea mai mult în curtea lui, îngrijindu-și florile. Dar acum nu mai era nimic liniștit la domnul Smith. Ed a înghețat când a văzut… a văzut lipsa ochilor, găurile goale în mijlocul feței lui. Iar în mâini, domnul Smith ținea ceva care sclipea în bezna nopții. Erau ochii părinților lui Ed.
“Îmi pare rău, Ed,” a spus o voce șoptită, aproape neauzită. “Dar am avut nevoie de ei.”
Ed nu știa ce să facă, ce să spună. Creierul lui refuza să accepte realitatea. În timp ce domnul Smith înainta spre el, un singur gând i-a străbătut mintea: trebuia să fugă, să fugă cât de departe putea.
Dar n-a mai apucat. O durere ascuțită l-a străpuns în piept, urmată de căldură și apoi… neant. Întunericul l-a înghițit, iar Ed și-a pierdut cunoștința.
S-a trezit în propria lui casă, legat de un scaun în mijlocul sufrageriei. Domnul Smith stătea în fața lui, cu un zâmbet straniu pe față.
“Te-ai întrebat vreodată de ce te-am ales pe tine, Ed? De ce ți-am ucis părinții?” a întrebat bătrânul, cu o voce calmă ce contrasta cu priveliștea oribilă. “Am făcut-o pentru ochi. Ochii tăi, Ed.”
Ed a încercat să se elibereze din legături, dar nu era nicio șansă. “Sunteți nebun!” a reușit să articuleze printre dinții încleștați.
Domnul Smith a clătinat din cap trist. “Nu, Ed. Sunt doar… singur. Bătrân. Iar ochii mei nu mai văd bine. Aveam nevoie de o pereche nouă. Și ochii tăi sunt atât de frumoși, de plini de viață.”
Bătrânul a făcut câțiva pași spre el, iar Ed a văzut clar bisturiul ascuțit din mâna lui. Durerea pe care avea să o simtă era inimaginabilă. Oare așa se terminase totul? Oare era sortit să moară aici, pe podeaua casei în care crescuse, ucis de propriul vecin?
Tocmai când își pierduse orice speranță, a auzit un zgomot la ușă. Poliția. Auziseră țipătul lui Ed sau îi văzuseră lumina aprinsă în casă. Domnul Smith a înghețat. Nu se aștepta la asta. A privit o clipă disperat în jur, a înjurat printre dinți, apoi a scos un pistol din buzunar.
“Spune adio vieții tale, Ed,” a șuierat bătrânul, ridicând arma.
Dar Ed n-a mai așteptat. A reușit, printr-un efort supraomenesc, să-și rupă legăturile de pe picioare. S-a aruncat înainte, chiar în clipa când un glonț trecea pe lângă el. A prins scaunul cu ambele mâini și a izbit cu toată forța în picioarele domnului Smith. Bătrânul a scăpat țipăt, pierzându-și echilibrul. Ed a profitat de moment și i-a smuls pistolul din mână. Acum, el era cel care ținea arma îndreptată spre criminal.
Poliția a dat buzna înăuntru, imobilizându-l rapid pe domnul Smith și eliberându-l pe Ed. Adolescentul era în stare de șoc. În numai câteva zile, viața lui se transformase radical, iar inocența lui se năruise. O echipă de paramedici i-a acordat primul ajutor, încercând să-i potolească tremurul. Un polițist i-a pus o pătură pe umeri și i-a adus un pahar cu apă.
“Vrei să ne spui ce s-a întâmplat aici?” a întrebat ofițerul, blând.
Ed a inspirat adânc, încercând să-și adune gândurile. Știa că va fi greu de crezut, dar nu avea de ales. Așa că a povestit tot. Despre vizitele repetate ale domnului Smith, fascinația lui ciudată pentru ochii băiatului, crima îngrozitoare, urmărirea, și cum a aflat până la urmă că ucigașul era chiar vecinul lui, cel pe care îl considera un bătrânel inofensiv.
Povestea lui Ed a fost confirmată de probele găsite la percheziția casei domnului Smith. Pe lângă ochii îngropați în grădină, polițiștii au descoperit și alte perechi de ochi, ascunși în cutii de carton, încuiate într-un sertar secret. Se pare că domnul Smith fusese un criminal în serie, un vânător de ochi, călătorind prin țară și alegându-și victimele cu mare atenție. Ed fusese, în mod tragic, doar ultimul de pe o listă lungă și secretă.
Numele lui Ed a fost curățat în cele din urmă. Era privit ca un erou, ca băiatul care și-a prins singur criminalul. Dar el nu se simțea ca un erou. Se simțea gol, traumatizat, încă bântuit de imaginea mamei sale mutilate. Știa că va purta cu el povara acelor clipe de teroare toata viața.
Procesul domnului Smith a stârnit fascinația publicului, fiind unul dintre cele mai macabre cazuri din istoria orășelului. Avocații au încercat să pledeze nebunia, dar faptele erau de necontestat. Bătrânul a fost condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată. A murit câțiva ani mai târziu în celula sa, fără să-și explice crimele îngrozitoare.
Ed a încercat să se întoarcă la viața de dinainte, să-și continue studiile, să-și refacă prieteniile. Dar nimic nu mai era la fel. Se simțea diferit, marcat, ca și cum o parte din el murise în acea noapte fatidică. Râsul nu îi mai venea la fel de ușor, zâmbetul îi părea forțat. Și mai presus de toate, nu mai suporta să se privească în oglindă. Ochii lui, odată sclipitori și plini de viață, i se păreau acum goi, lipsiți de lumină, oglindind doar ororile prin care trecuse.
În nopțile cele mai dificile, Ed se gândea că ar fi trebuit să-l împuște pe domnul Smith. Ar fi trebuit să-l vadă murind, sângele lui împroșcând pereții. Poate doar atunci ar fi simțit că justiția a fost cu adevărat înfăptuită. Poate doar atunci s-ar fi putut elibera cu adevărat de trecutul care îi bântuia coșmarurile. Dar nu o făcuse. Și acum, fantoma criminalului îl urmărea la tot pasul, șoptindu-i în ureche: “Îți datorez viața, Ed. Și, într-o zi, voi veni să mi-o recuperez.”