Scaunele din piele scârțâiau când pacientul și doctorul s-au așezat. Pacientul își frângea mâinile, dându-și câteva clipe să respire adânc. S-a uitat prin cameră, evitând ochii doctorului, familiarizându-se cu încăperea caldă și primitoare, exact ca la prima lui vizită. În sfârșit, s-a lăsat puțin pe spate, mai relaxat. Doctorița a sesizat schimbarea și a spart tăcerea.
“Ei, spune-mi, de ce ai revenit azi?”
Cuvintele au plutit în aerul închis, pacientul alegându-și răspunsul cu grijă.
“Cred… cred că am nevoie de medicație, ceva,” a șoptit el, fixându-și privirea pe un tablou de pe perete.
Doctorița s-a înclinat un pic pe spate, pielea scârțâind în urma mișcării. “Știu, mi-ai mai spus asta,” a luat un dosar de pe birou, răsfoind hârtii. “Evident, suferi de anxietate, posibil și paranoia, Ryan, dar aceasta e abia a doua noastră întâlnire. Am nevoie de mai multe detalii despre ce se întâmplă cu tine ca să te pot ajuta,” a explicat ea cu blândețe. Ryan a studiat tablourile, unul după altul.
Realizând că nu va auzi nimic direct, doctorița a continuat, “Hai să începem cu ceva ce-ai menționat destul de des data trecută. Povestește-mi mai multe despre ce te-a speriat atât de tare în pădure?”
Ryan a înghițit în sec la auzul cuvântului “pădure”. Și-a frânt mâinile din nou, uitându-se la picioare în timp ce-și formula povestea.
“Aveam șaptesprezece ani… ți-am spus că am copilărit în Carolina de Nord, nu?” A căutat confirmarea, pe care a primit-o printr-o simplă încuviințare. “Da, locuiam în munți. Nu prea aveam trasee montane aproape de casă, dar eu și prietenii ieșeam când aveam timp. De când am mai crescut, părinții ne lăsau și la camping. Așa că într-un weekend, eu și patru prieteni am ieșit peste noapte într-un loc numit Defileul. Unul din ei, nu era chiar prietenul meu – cred că-l chema Cameron, sau ceva de genul, era acolo că făcuse rost de niște bere.
Și sincer, a fost dezgustător. Nici măcar nu m-a îmbătat.”
Doctorița a chicotit, iar Ryan aproape că a făcut contact vizual cu ea.
“Dar oricum,” a continuat el, “toată lumea a adormit la un moment dat. Cortul nostru era de două persoane, așa că mai devreme trăsesem la sorți cine doarme afară. Norocul meu, eu am tras paiul scurt. Era vară, deci n-a fost chiar rău, dar tot a fost nasol.
Mi-am derulat sacul de dormit și mă pregăteam de culcare. Ceilalți dormeau sau se chinuiau, de la berea aia ieftină. Dar oricum, eram înconjurat, dar singur. Ceea ce în mod normal ar fi fost ok. Adică, o noapte de vară, greieri, râu aproape, un loc de camping sigur, dar… se simțea ciudat.”
Scărpinându-se în ceafă, Ryan rememorează amintirile, încercând să-și organizeze povestea. S-a uitat la doctor, făcând pentru prima dată contact vizual în acea sesiune. A durat doar câteva secunde, dar în momentul când Ryan și-a întors privirea, a auzit-o cum notează repede ceva pe dosar.
“Era ciudat pentru că de obicei când mă simt singur în pădure, mă simt singur pentru că sunt efectiv singur. Mai fac drumeții și de unul singur, e calmant, te simți ca acasă când ești doar tu cu tine? Ei, pădurea e genul ăsta de loc pentru mine. Dar atunci nu era.
Greierii cântau, dar mai încet decât normal. Auzeam apa, dar slab și distonant, parcă eram mult mai departe de râu decât în realitate. Erau și alți oameni în camping, și de obicei îi auzeam, dar acum nu. Nu era liniște totală, dar se simțea așa. Ca și cum toată pădurea își ține respirația, așteptând ceva. M-am ridicat în capul oaselor și m-am uitat în jur. Cum te aștepți, n-am văzut nimic. Focul nostru de tabără se stinsese, și nu puteam să mă ridic să-l reaprind.”
“De ce nu, Ryan?”
Ochii lui s-au îndreptat către ea pentru o clipă, întrerupt în mijlocul poveștii. S-a scărpina în ceafă și a continuat. “Pentru că am auzit ceva. Nu vedeam nimic, așa că am stat nemișcat, concentrat pe ce auzeam. Și în timp ce stăteam așa, am început să disting niște sunete. La început nu știam ce aud, dar după aia, când s-au făcut mai puternice, mi-am dat seama că seamănă cu un cântec. Mai degrabă ca un ritual, pentru că nu era o singură persoană, erau mai multe. Atunci am realizat și de ce greierii erau tăcuți… ascultau și ei.
M-am culcat la loc, fiindcă vorba aia, ritualul părea să se apropie, și știam că trebuie să mă asigur că nu mă văd.”
“Dar ai zis că nu vedeai nimic, de ce te-ar fi văzut ei?” doctorița l-a întrerupt din nou.
“Nu știu, eram speriat,” i-a răspuns el brusc, apoi s-a tras înapoi în scaun. S-a uitat la ea o secundă, cu o figură anxioasă, apoi și-a întors privirea. A reînceput cu vocea joasă, “Am auzit pași.”
“Veneau spre mine. Și n-aveam ce să fac. Nu puteam să mă ridic, așa că nu puteam să-i trezesc pe ceilalți sau să fug. Doar mi-am închis sacul de dormit încet-încet, să nu facă zgomot fermoarul… și m-am întors cu fața înspre interiorul taberei, ca să nu mai fiu cu spatele la pădure. Apoi, doar i-am ascultat mergând și cântând toată noaptea.” Când Ryan s-a uitat la doctor, aceasta părea puțin dezamăgită.
“S-a mai întâmplat ceva în afară de asta?” a întrebat ea.
Ryan a dat din cap că nu, doctorița încuviințând și notând ceva în dosar.
“Ei, Ryan, timpul nostru s-a scurs, dar vreau să programezi o altă sesiune săptămâna viitoare, ok?
“Da,” a răspuns Ryan în șoaptă, pe când ea l-a condus afară din birou și către recepționistă pentru programare. Ryan s-a mai uitat o dată la doctorița lui, când ieșea, surprinzând-o dând ochii peste cap și zâmbind șiret în timp ce vorbea cu asistenta.
“Ei, cum te-ai simțit de la ultima noastră întâlnire, Ryan?” doctorița a întrebat, așezându-se în scăunele zgomotoase de piele.
Ryan a ridicat din umeri, “Bine, cred.” S-a relaxat în scaun, aruncând încă o privire prin cameră înainte de a-și fixa ochii pe propriile mâini.
“Aș vrea să mai discutăm despre povestea ta de săptămâna trecută,” a spus doctorița, apropiindu-și scaunul, aproape ca un copil care voia sa asculte mai mult.
“Da?” spuse el.
“Da, voiam sa stiu daca te-a afectat povestea pe care mi-ai spus-o data trecuta.”
Ryan a privit-o, cântărind răspunsurile în minte, apoi și-a fixat iar ochii în mâinile sale, jucându-se absent cu unghiile. Auzea foșnetul hârtiei și scrisul stiloului. “Da, cred că m-a făcut mult mai atent.”
“Da?”
“Da. Adică, sunt mult mai conștient de ce mă înconjoară, mai ales când sunt singur. Uneori cred că asta nu-i tocmai bine.”
“De ce, Ryan?”
“Păi, mi-a arătat câtă viață duc pe tavă. Adică, trăiam ca într-o vitrină pentru toată lumea. E de ajuns să te uiți un pic pe geam și poți vedea enorm. Am făcut-o și eu. Nu-ți dai seama câte poți deduce despre cineva doar cu câteva frânturi din viața lor printr-un geam.”
Doctorița s-a agitat puțin în scaun, incomodă, iar Ryan s-a uitat la ea, gândindu-se cum să continue. “Am… am vrut să văd cât de ușor e. M-am apropiat de casa unui vecin și m-am uitat pe geam. A fost aiurea rău, pentru că am văzut că aveau un copil, probabil vreo șase-șapte ani. O fetiță, cam tot ce era în cameră era roz sau mov. Și, a fost cam… palpitant. Făceam ceva interzis, și nimeni nu mă oprea.”
“Când s-a întâmplat asta, Ryan?”
Ryan și-a mușcat buza, iritat, dar a continuat, “Probabil… cu vreun an în urmă.”
“Și îți amintești evenimentul foarte clar?”
“Păi, da. De ce atâtea întrebări?”
Doctorița s-a înclinat un pic pe spate, privirea ei ușor nedumerită. Ryan s-a retras la loc când au făcut contact vizual, dar de data asta privirea i s-a fixat mai mult. Ea a notat scurt încă ceva.
I-a dres glasul și-a privit din nou spre el. “Ryan, înțelegi că ce-ai făcut nu e în regulă, nu?”
Ryan și-a mușcat buza, pieptul ridicându-i-se în timp ce-și fixa privirea pe podea.
“Bineînțeles,” a răspuns el.
“Bine. Mă bucur să aud.”
“Pot să continui acum?”
Doctorița i-a aruncat o privire curioasă, dar a fost de acord.
“Desigur, ședința asta e oricum pentru ce vrei tu să discutăm, Ryan.”
“Ok. Păi, mă gândeam… dacă eu am putut să fac asta – să privesc pe ferestre și chestii – ce ar opri pe altcineva să-mi facă același lucru? Nimic. Ți-am zis în prima ședință că trăiesc singur. Și cum probabil ți-ai dat seama, sunt cam singuratic. Dar nu-i nimic, mă descurc.
Sunt ok pentru că mă am pe mine,” Ryan s-a ridicat un pic mai drept în scaun, privind direct la doctorița. “Și dacă mă am pe mine, mi-am zis că o să fiu ok dacă mă mut. Așa că m-am mutat aici, în Cincinnati, am luat un apartament, și problema cu privitul pe geam e rezolvată. Adică, am apartament la etajul trei, nu pot ajunge la mine.”
“Și îți place in Cincinnati?”
Ryan a încuviințat încet, “Da, e cam scârbos ca oraș daca ma intrebi pe mine, dar mi se potrivește la fix. Oricum, am vrut mereu să locuiesc într-un oraș mare.”
“Nu te simți singur?”
“Nu,” a răspuns Ryan fără să clipească, “Te am pe tine, cu care să vorbesc.”
Doctorița și-a strâns buzele, iar Ryan s-a uitat la ea, apoi s-a concentrat pe ceas. “Cred că e timpul să plec.”
Ea a privit către ceas, apoi din nou la el.
“Da, cred că ai dreptate.”
“Mă conduc singur afară.”
Ryan s-a așezat pe scaunul de piele – trecuseră trei săptămâni de la ultima vizită la doctoriță. Ea s-a așezat vizavi, arătând ca și cum ar fi avut câteva lucruri importante de spus. El s-a asigurat să înceapă primul, vorbind despre subiectele care-l preocupau.
“Jennifer, am descoperit ceva nou care mă sperie rău.”
Doctorița, Jennifer, părea luată puțin pe nepregătite de felul direct în care i se adresase Ryan. Abia dacă a apucat să ia dosarul și stiloul în mână până el a început să-și povestească îngrijorarea.
“Vezi tu, am stat într-un hotel. Am cunoscut un tip, și n-am vrut să-l aduc la mine în spațiu, înțelegi? Așa că l-am dus la hotel. Unul chiar luxos. Mai întâi m-am cam speriat că ar putea avea vreo boală nasoală sau că o fi vreun ciudat, dar din fericire nu era. Apoi, am început să mă gândesc la saltele… adică, te-ai oprit vreodată să te gândești la saltelele din hoteluri? Nu doar cele infecte de pe marginea drumului, ci și cele de lux.
M-a speriat atât de tare, că am luat camera cu o zi mai devreme și m-am dus-o acolo, să verific să n-am vreo surpriză, înțelegi? Ei bine, n-aveam, slavă Domnului, deci a mers totul bine cu mine și tipul.
Dar după aia, când m-am întors acasă, chiar am început să mă gândesc. Am vorbit despre asta în mintea mea, și părea să aibă tot sensul din lume. Știi lifturile? Dacă te prinde cineva acolo, în momentul potrivit, când ești singur, te poate omorî și n-ar ști nimeni.”
Jennifer părea că nu prea îl urmărește, aruncându-i o privire analizatoare înainte de a începe iar să ia notițe.
“Ryan, știi că asta ți se poate întâmpla și altundeva, nu doar într-un lift?”
“Da, știu, ai putea te rog să taci?” Ryan a izbucnit, cu ochii blocați pe doctoriță. Ea a fost șocată, dar n-a spus nimic, doar a redeschis dosarul și a început să scrie.
“Și poți să încetezi cu scrisul? Mă distrage al naibii de rau.”
Ryan a așteptat, urmărindu-i mișcările în timp ce Jennifer a lăsat încet stiloul și dosarul pe birou, privindu-l din nou. “Mulțumesc. Uite, nu-s prost. Știu că mă pot omorî și în alte locuri, dar adică, într-un lift, dacă acoperi camera, și iei liftul gol de la parter la ultimul etaj, aștepți persoana perfectă să intre, poți… știi tu, s-o omori. Chestia asta mă sperie.
Și știu ce vrei să mă întrebi, că ești doctor. ‘Păi Ryan, și de ce te sperie chestia asta?’ ceva de genu’, nu? Ei bine, o să-ți spun, că m-am gândit deja și la asta. Vezi tu, mă tot gândeam la perioada aia în Carolina de Nord. Și am realizat că pe cât mă gândeam la asta, n-auzisem nimic. Nu auzisem nimic suspect în pădurea aia în noaptea aia. Dar eram speriat de moarte. Aproape că am făcut pe mine în noaptea aia. Și totuși, doar pentru că am crezut că am auzit ceva. Dar am greșit.
Apoi m-am gândit la cum m-am mutat aici ca să scap de privit pe geam. M-am mutat naibii din Carolina de Nord în hăul ăsta de oraș ca să nu mai trebuiască să-mi fac griji că mă spionează oamenii. Și m-am gândit iar, și știi ce? Probabil că nici nu mă spionează nimeni. Casa mea era goală, n-aveam aproape deloc decorațiuni sau mobilă, n-aveau de ce să vrea să se uite înăuntru. Dar ce m-a speriat, ce m-a afectat cu adevărat, e că n-am știut dacă a făcut-o cineva, vreodată. Dar m-am convins singur că da. Așa că m-am mutat aici, la sute de kilometri distanță de unde am crescut.
Deci, când discutam cu mine în minte despre asta, am realizat, că nu chiar pădurea mă speria, nici oamenii, nici bolile nasoale pe care aș putea să le iau de la tipul ăla. Mă sperie ce-mi pot imagina, și ce pot face cu imaginația. Adică, e ceva înspăimântător. Și nu doar imaginatia mea mă sperie – mă omoară gândul cum îți imaginezi tu ce-ți povestesc. Probabil ai înțeles totul greșit. Dar de a mea mi-e frică cel mai tare, pentru că, uite unde am ajuns din cauza ei? Adică am discutat cu mine ore în șir ca să încerc să înțeleg asta. Nu vorbesc cu voci sau chestii de-astea, sunt foarte conștient că am discuții cu mine însumi. Sunt și destul de profunde, apropo. Am inventat o altă “voce”. Practic, mi-am creat cea mai mare parte din personalitate în ședințele astea de terapie.
Dar știu că nu te interesează partea asta. Am să-ți spun partea care știu c-o să te intereseze. Mă întorc la lifturi. Nu mă puteam opri din gândul… cum ar fi dacă intru în lift pe la zece seara într-un hotel, și e cineva acolo cu mine? Persoana aia nu spune nimic. După ce ușile se închid, observ că n-a apăsat niciun etaj, dar presupun inițial că e la același etaj cu mine și nu mai fac caz de asta. Mă uit la camera de supraveghere și văd că lentila ei e acoperit cu bandă adezivă. Asta mă face un pic nervos, că până și un hotel dubios n-ar vrea să arate clar că nu le functioneaza camerele de securitate.
Apoi, încet, tipul de lângă mine apasă butonul de urgență. Încep să zic ceva, dar el se întoarce către mine, mă apucă de gât și mă sugrumă. Pe fața lui e teroare pură, ca și cum nici el nu știe ce face. Probabil chiar nu știe,” Ryan a terminat povestea. S-a uitat la doctoriță, care părea vizibil șocată.
“Și din moment ce mi-am investit timp în crearea acestui scenariu, am realizat că trebuie să mă asigur că funcționează. Mereu am acționat cum mi-a dictat imaginația.”
Ryan i-a aruncat doctoriței sale un zâmbet superficial, pieptul umflându-i-se în timp ce râdea încet.
“Si la hotel, l-am executat perfect.”