Ființa mea cerea răzbunare, strigătul mut voia sa se facă auzit . Stigmatul ce îmi brăzda, nemilos, jumătate din trup, si care, după atâția ani înca durea, voia din nou să sângereze … dar a ELIBERARE . Prin ochii înrosiți si înecați in lacrimi, ce mă priveau fix, revedeam, ca într-o oglindă, filmul zilelor mele scurse în azilul ororilor . Zilele care, una câte una, ma transformaseră într-un om mai mult mort decât viu : puținele momente când mintea si ochii încă mă mai ascultau dispăruseră de mult . Mai știam doar că purtam o cămașă care, cândva, fusese albă, fusese curată . Acum era subțiată de trecerea timpului, ruptă, și pe-alocuri murdară de sânge .
Cu ochii pe jumătate stinși, cu mintea care nu mai voia sa mă asculte, si pipaindu-mi corpul cu degetele reci, încercam sa îmi dau seama ce se mai întâmpla cu mine .
Și da, prin acei ochi revedeam filmul macabru, filmul cu ticăloși in halate murdare de sânge si cu chipurile acoperite, ticăloși care știau un singur lucru : tortura ca tratament de ” revenire la normalitate ” . Așa credeau ei, că prin tortură fizică dar si psihică, ne vor ” corecta ” pe toți cei închiși acolo . Ore întregi zăceam, pe masa rece, îndurând înțepături, tăieturi si suturi, iar apoi băi reci ca gheața . De ce toate acestea ? PENTRU CĂ NU AM VRUT SĂ FIU ÎN RÂND CU CEILALȚI . M-am revoltat împotriva asa-zisei normalități . Aceea care, fără să îți dai seama, îți șterge personalitatea proprie, îți șterge cumva și o parte din identitate .Pentru o astfel de ” sfidare ” , mi-au găsit locul ” perfect ” . La început, toate tratamentele erau superficiale, cumva ușor de suportat . Însă, la scurt timp, au devenit din ce în ce mai grele . În fiecare zi, plângeam când deschideam ochii : știam ce urmează .
Cât de clar vedeam, în acei ochi, abia acum, povestea de dincolo de zidurile si ușile a ceea ce a fost pentru mine AZILUL ORORILOR … Ceva, din mine, îmi spunea că, ființa ce era acum în fața mea cerând îndurare, a fost printre cei cu halatele murdare de sânge. Ea m-a tăiat, m-a cusut, ea mi-a lăsat acel stigmat ce încă arăta ca un rânjet grotesc si avea să îmi aducă aminte, toată viața, că, la un moment dat, am fost acolo . Fără îndoială, da, ea a fost cea care m-a însemnat pentru tot restul zilelor . Altfel nu îmi puteam explica de unde ura profunda pe care o simțeam .Ceva ca un fier încins mă ardea,amplificând tot mai tare sentimentul pe care îl aveam. Acea formă umană trebuia să dispară . Ii uram până si respirația . Ma uitam, mai departe, la filmul din ochii ei, când, am simțit nevoia sa ii cuprind din nou tâmplele si sa urlu ” Nu am să te eliberez niciodată ! Ai sa agonizezi, iar in final ai sa mori ! “
Va urma …