Junghiul care m-a lovit din nou, mi-a adus aminte că nu trebuie să renunț …
O priveam și iar o priveam . Trupu-i ghemuit, pe lespedea rece și murdară, tresărea de suspine, din glasu-i stins, când și când, se auzeau gemete de durere . ” Dar ce o putea durea atât de tare când încă nu îi mai făcusem nimic ? “, mă întrebam, în gând, ușor intrigată . Nu o mai înțepasem, nu o mai tăiasem, de ceva timp . Și totuși, ceva o durea, se pare .
Dar ce ? Ce anume ar putea să o doară pe o ființă care nenorocise atâtea vieți nu numai pe-a mea ? Odioșii ar putea avea și o fărâmă de suflet, undeva, acolo, în adâncurile lor ? Nu, cu siguranță nu ! Așa ceva nu poate exista, la ei .
- Pe moment, am vrut să mă aplec înspre ea și să o întreb de ce plânge . Dar, neputând să iert răul pe care mi-l făcuse, am început sa mă gândesc la cum să îi provoc suferință lentă . ” Lentă și foarte dureroasă ! ” exclamam în gând uitându-mă înspre ea. Ceva parcă se întâmplase . Nu mai tresărea, nu mai ofta, nu mai suspina . Parca murise în mod subit . Am atins-o cu piciorul și i-am strigat poruncitor :
– Intinde-te !
Nici o reacție nu a avut. Părea că nu m-a auzit . Din nou am atins-o , un pic mai tare, si am strigat la ea . Era inerta . ” Oare a murit deja ? Nu, așa ceva nu se poate ! Creatura asta încă trebuie sa trăiască ! “, îmi spuneam în gând, în timp îmi agitam degetele . Am calcat-o pe mână, destul cât să simtă, cu bocancul . Nimic, nimic și iar nimic . Pt.câteva momente chiar am început să o cred moartă de-a binelea . Dacă nu reacționa deloc, sigur a pățit ceva . Riscul de a muri, intr-un loc ca acela unde o adusesem , era destul de mare : dacă nu te omora vreun nebun care poate încă mai rătăcea dincolo de zidurile unde altădată fuseseră camere cu uși masive închise cu zăvoare grele, cu siguranță te omorau microbii care pluteau peste tot chiar dacă azilul era acum o ruină . Dar nu, nu putea să moară, nu voiam eu să se întâmple asta ! Cum mă mai puteam răzbuna pe ea daca nu mai trăia, cum îi mai puteam provoca suferință prelungită ?
Gândul că ajunsesem acolo fără rost, până la urmă, mă umplea din nou de furie . ” NU, NU SE POATE ! DE MÂNA MEA TREBUIA SĂ MOARĂ ! “, îmi ziceam scrâșnind și strângân pumnii . Simțeam nevoia să fumez o țigară pentru a mă mai calma, dar nu mai aveam nici una, ceea ce mă înfuria și mai tare. Atât de tare, la un moment dat, încât m-am apropiat din nou de forma umană ce nu mai mișca, am lovit-o cu toată puterea și am urlat la ea :
– Întinde-te, creatură mizerabilă ! Nu încerca să te ascunzi în vreun fel, nu ai nici o șansă de scăpare ! Acum tu ești la mâna mea, acum eu pot face cu tine absolut tot ce vreau ! Hai, ți-am spus sa te întinzi ! A venit vremea agoniei de dinaintea morții !
Și tot nu voia să se miște deloc . Într-un fel sau altul trebuia să o fac să reacționeze . Aveam niște lucruri de care mă puteam ajuta, dar totuși trebuiau manevrate cu grijă chiar dacă în buzunar le pusesem fără a avea vreo teamă de microbii care încă existau pe ele . Una era numai să le pun undeva, alta era sa mă folosesc de ele fără a avea pe mâini ceva care să apere . Numai cu bucăți de haine sau cârpe puteam să mi le acopăr . Mi-am rupt, în bucăți mari, tricoul pe care îl purtam și mi-am înfășurat palmele în ele . Acum puteam să încep ceea ce aveam de făcut .
Am mers din nou lângă ea, cu gândul să o fac să miște . I-am dat o lovitură atât de puternică încât, corpul ei, din poziție ghemuita a devenit drept. Drept ca o scândură …
Pe moment amuțise din cauza șocului puternic, dar în scurt timp a început să prindă glas.
– Te rog, ai milă de mine și eliberează-mă ! Nu am vrut să îți fac rău intenționat ! Așa mi se ordona, să te chinui în fiecare zi ! Vei afla și motivul pentru care te rog sa mă lași în viață ! Mă implora, cu ochii înecați în lacrimi de sânge, ființa din fața ochilor mei . Dar nu, nu puteam face asta . Trebuia să plătească, prin propria viață, răul pe care mi-l făcuse .
Cu sângele fierbând în vene și dorind să îi curm viața acelei ființe, am scos din buzunar, seringa și bucățile de fier ruginit și m-am apropiat de ea. O priveam în ochi dar nu mai vedeam nimic. Filmul zilelor mele petrecute în azil se oprise, dispăruse burusc . Tot ceea ce mai rămăsese , erau doi ochi goi, ca doua sticle, doi ochi însângerați , care mă priveau rugător . Priveau în zadar . Libertatea și viața ei erau în mâinile mele și nu voiam să i le redau .
Încet, încet, apropiam de ea seringa cu lichidul acela ciudat . ” O plimbam din ce în ce mai aproape de acel corp care emana din nou duhoare cadaverică . În mintea mea începuseră sa reapară voci . Unele spuneau ceva, altele altceva . Furia era și ea din ce în ce mai accentuata, încât îmi provoca din nou dureri . Era ceva greu de suportat, mult prea greu . Fără să mai stau pe gânduri, i-am injectat lichidul din seringă. Nici nu am scos bine acul din mâna ei, că a și intrat în convulsii : din gură îi curgea o spumă alb-gălbuie amestecată cu sânge, iar corpul i se zbătea spasmodic . Agonia ei deja începea . O priveam fără a face vreun gest de ajutor și zâmbeam . Începeam să mă simt … răzbunată .
Tremurul corpului ei nu a mai durat prea mult, dar abia acum începea, pentru ea, adevăratul chin . Cu bucata de fier ruginit, ce o țineam cu mânile înfășurate în bucățile rupte din tricou, am început să îi zgârii pielea de pe palme . Zgâriam tot mai mult si tot mai adânc . Sângele începea să iasă la suprafață prin acele zgârieturi . O auzeam cum geme de durere . Acele gemete nu făceau decât să îmi alimenteze dorința de a o chinui mai mult . Continuam să o zgârii și să o crestez cu acel fier ruginit .
Mâinile erau deja pline de sânge . În nări simțeam mirosul agoniei de dinaintea morții .Va urma …