— Tot aici.
Cele două cuvinte continuau să-mi răsune în minte.
O priveam și încercam să-mi dau seama dacă mințea.
Părea prea slăbită ca să mai joace vreun rol.
— Ce înseamnă „tot aici”?
— Lasă-mă.
— Răspunde.
Tăcere.
M-am apropiat.
— Ai lucrat în azil?
A închis ochii.
— Nu știu ce am fost.
Răspunsul m-a înfuriat.
— Cum să nu știi?
— Tu știi?
Am rămas nemișcată.
— Îți amintești cum ai ajuns aici prima dată?
Am vrut să răspund.
Nu am putut.
Aveam sirena.
Targa.
Lumina.
Dar înainte?
Nimic.
— Îți amintești cine te-a adus?
Nu.
— Îți amintești numele medicilor?
Nu.
— Îți amintești chipurile lor?
Mi-am strâns pumnii.
— Taci.
— Îți amintești măcar numele meu?
Am deschis gura.
Nici asta nu știam.
O adusesem acolo.
O ținusem captivă.
Eram convinsă că îmi distrusese viața.
Dar nu-i știam numele.
Furia mi-a revenit ca un val.
Era mai simplu să fiu furioasă decât să mă întreb dacă greșeam.
Am scos seringa veche pe care o găsisem.
Femeia a văzut-o.
Pentru prima dată, groaza de pe chipul ei s-a transformat în altceva.
Recunoaștere.
— De unde ai luat-o?
— De aici.
— Arunc-o.
— De ce?
— Arunc-o!
Am ezitat.
Vocea ei se schimbase complet.
— Știi ce e în ea?
Nu știam.
Dar nu voiam să recunosc.
— Exact, a spus ea. Nici tu nu știi.
Apoi a început să murmure ceva.
Un număr.
— Ce spui?
A repetat.
Era un număr de cameră.
Și îl recunoșteam.
Camera mea.
Din azil.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— De unde îl știi?
Femeia a început să plângă.
— Pentru că am stat lângă tine.
În mintea mea s-a auzit un urlet.
Nu al ei.
Al meu.
Sau poate al unei amintiri.
Am strâns seringa.
Furia îmi spunea să nu cred nimic.
Să termin.
Să mă răzbun.
Dar altă parte din mine începea să se teamă de răspunsuri.
În cele din urmă, am făcut ceva ce nu plănuisem.
Am aruncat seringa pe podea.
Femeia a ridicat privirea.
— Spune-mi tot.
Ea a respirat greu.
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că dacă îți spun ce-mi amintesc… s-ar putea să descoperi că nu eu sunt persoana pe care o cauți.
Va urma…
Citeste partea a 6-a aici.
