— Nu te voi elibera.
Cuvintele mi-au ieșit aproape automat.
De câte ori le spusesem deja?
Nu mai știam.
Femeia stătea în genunchi, cu capul plecat.
Eu continuam să o privesc și să încerc să recuperez fragmente din trecut.
Îmi aminteam o masă.
Îmi aminteam lumina.
Îmi aminteam frica.
Și îmi aminteam de ea.
Sau de cineva care îi semăna.
În mintea mea, chipurile din azil nu erau niciodată clare.
Măști.
Umbre.
Ochi.
Voci.
Totul se amesteca.
Dar de fiecare dată când o priveam pe femeia din fața mea, eram convinsă că o recunosc.
Ea mă mutilase.
Ea mă însemnase.
Ea trebuia să răspundă.
Mi-am dus din nou mâna la cicatrice.
Durerea a revenit aproape imediat.
— Uită-te la mine.
Femeia și-a ridicat privirea.
— Ai făcut asta?
Tăcere.
— Răspunde!
— Nu știu.
— Cum să nu știi?
— Pentru că nici eu nu-mi amintesc tot.
Replica m-a oprit.
— Ce?
A început să tremure.
— Crezi că numai tu ai coșmaruri?
Nu am spus nimic.
— Crezi că numai tu ai uitat ani întregi?
Am simțit cum stomacul mi se strânge.
Nu.
Nu trebuia să o ascult.
Era doar o încercare de a mă manipula.
— Minți.
— Poate.
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Sau poate amândouă ne amintim doar ce ne-au lăsat ei să ne amintim.
Pentru prima dată de când o adusesem acolo, nu am știut ce să spun.
În jurul nostru era liniște.
Doar vântul pătrundea prin ferestrele sparte ale vechiului azil.
Apoi, foarte slab, am auzit altceva.
O voce.
Nu a ei.
Nu a mea.
Venea din mintea mea.
Nu o asculta.
Alta i-a răspuns.
Ascult-o.
Am închis ochii.
Vocile au început să se suprapună.
Nu știam care dintre ele era a mea.
Când am deschis din nou ochii, femeia încă mă privea.
Și pentru prima dată nu am mai văzut în fața mea un călău.
Am văzut pe cineva la fel de speriat ca mine.
Imaginea a durat doar o secundă.
Apoi furia s-a întors.
Va urma…
Citeste partea a 4-a aici.
