O priveam cu dispreț , nu merita să mai fie în viață … …
Priveam acea formă umană ce stătea, ghemuită, în fața mea . Îi ascultam oftatul si gemetele dureroase și îi urmăream corpul cum tresare la fiecare suspin . ” Oare cum a putut să îmi facă atât de mult rău ? Si, cel mai dureros, cu bună știință . „, gândeam în sinea mea în timp ce continuam să îi urmăresc zbuciumul . Nu, chiar nu o mai puteam lăsa să trăiască . Dar nu merita nici moarte rapidă . Voiam să o văd cum agonizează și nu își poate da sufletul, cum urlă cerându-mi iertare și îndurare .
Iertare și îndurare cu siguranță NU avea să primească . În schimb, o moarte lentă și dureroasă DA . Deja simțeam cum acel sfârșit cu chinuri îi este tot mai aproape . Un zâmbet rece, ca de gheață, am simțit cum răsărea pe chipu-mi împietrit de furia mută, de furia ce mă ardea pe dinăuntru ca un fier încins și care mă îndemna să nu renunț la a-i lua viața acelei ființe care mă chinuise zile în șir împreună cu alți ticăloși îmbrăcați în halate veșnic murdare de sânge .
Și din nou stigmatul ce îl purtam pe jumătate din trup începea să doară tot mai tare . O durere surdă punea din nou stăpânire pe toată ființa mea . Bucăți de carne parcă voiau să se rupă, sânge voia să curgă . În mintea mea începeau să se audă voci contradictorii : țipau unele către celelalte, vuiau, fiecare voia să se facă auzită . Numai că, eu, nu pe toate voiam să le ascult . O parte dintre ele mă îndemnau, mai mult a rugăminte, să renunț, celelalte strigau, poruncitor, să merg mai departe cu ceea ce aveam de făcut. În mintea mea era … DELIR .
Un delir ce îmi amintea de momentul în care, aflându-mă închisă în cameră, am descoperit adevărul durerii ce îmi străbătea întreg corpul, de momentul în care, am rămas nemișcată și având în mână ciobul de oglindă ce îmi arătase oroarea care avea să mă marcheze pentru toată viața . Din nou simțeam nevoia să urlu împreună cu acele voci contradictorii . Am închis ochii, mi-am acoperit urechile si am urlat cât am putut de tare. Urletul durerii sfâșia liniștea locului, voia din nou să se facă auzit .
Și dintr-odată totul s-a cufundat din nou in liniște, vocile au tăcut, urletul meu s-a oprit . Numai șuierul vântului mai pătrundea prin ferestrele sparte de mâna timpului .
Priveam din nou către ființa ce stătea ghemuită . Ura pe care i-o purtam întrecuse de mult limita suportabilă, îmi amplifica tot mai tare durerea pe care o simțeam . Trebuia să o văd murind . Murind de mâna mea …
M-am aplecat înspre ea și i-am atins spatele încovoiat . Fără să îmi dau seama, am început să îmi plimb degetele pe spatele ei, când, am simțit ceva asemănător cu o mâzgă unsuroasă . Am îndepărtat mâna de pe acel corp și am dus-o înspre nări : mirosea a hoit putrezit . ” Ți se apropie sfârșitul ! Nici nu ai murit, încă, și deja începi să te descompui . „, am gândit zambind ușor diabolic în timp ce inspiram acel iz cadaveric . Poate că așa și era : i se apropia sfârșitul . Insă, voiam să fiu eu cea care o conducea spre asta . Agonia se apropia și ea cu pași mărunți dar siguri . Trebuia să îi încep chinurile . Nu aveam la îndemână nimic, dar fiind în locul unde tortura mi-a ținut loc de tratament, ceva trebuia să mai existe pe undeva : o lamă, un bisturiu, clești de smuls ochii, ace, orice i-ar putea provoca suferință prelungită . M-am îndepărtat de ea, nu foarte mult, și am început să caut . Câteva bucăți de tablă ruginită, și o seringă ce încă mai păstra în ea un lichid uleios, au fost singurele lucruri găsite . Erau suficiente pentru a-i provoca suferință lentă . Fără a avea vreo teamă, le-am pus in buzunarul hainei și m-am întors la locul unde zăcea ghemuită acea creatură cândva odioasă : acum era la mâna mea, acum EU puteam face cu ea ce voiam . Dar, în mintea mea, începusera, din nou, să răsune vocile : ” Renunță și iart-o ! „, strigau, rugător, unele . ” Nu, să nu te oprești ! Termină ceea ce ai de făcut ! Nu mai merită viață ! Ea te-a transformat în monstru uman, ea te-a însemnat pentru totdeauna ! Omoar-o, i-ai ceea ce are mai scump ! „, strigau, poruncitor, celelalte . Pe moment, simțindu-mă strânsă ca într-o menghină, am avut o clipă de ezitare . Dar, junghiul tăios ce m-a lovit din nou, mi-adus aminte că nu trebuie să renunț .
Va urma …
