Nu merita să mai fie în viață.
Asta îmi repetam.
Din nou.
Și din nou.
Dar cu cât o priveam mai mult, cu atât certitudinea începea să se fisureze.
Femeia stătea ghemuită pe podeaua rece.
Respira greu.
Eu mă plimbam prin beci fără să-mi găsesc locul.
Vocile reveniseră.
Unele îmi spuneau să termin ceea ce începusem.
Altele îmi șopteau să mă opresc.
Iart-o.
Nu o lăsa să plece.
Întreab-o.
Nu o asculta.
Mi-am acoperit urechile.
Nu ajuta.
Vocile nu veneau din încăpere.
Veneau din mine.
Brusc, imaginea beciului a dispărut.
Eram din nou în camera din azil.
Cu ani în urmă.
Aveam în mână un ciob de oglindă.
Îmi priveam trupul.
Și vedeam pentru prima dată rana care avea să-mi rămână pe viață.
Am simțit exact aceeași durere.
M-am sprijinit de perete.
Când am revenit în prezent, femeia se uita la mine.
— Ce ți-au făcut? a întrebat.
Am râs scurt.
— Acum te interesează?
— Nu-mi amintesc tot.
— Convenabil.
— Dar îmi amintesc durerea.
Am înghețat.
Ea și-a tras genunchii mai aproape de piept.
— Uneori mă trezesc și încă simt mirosul locului ăstuia.
Nu voiam să aud.
Am început să caut prin încăpere.
Printre resturile ruginite ale fostului azil mai rămăseseră obiecte imposibil de identificat.
Fiare.
Sticlă.
Instrumente distruse de timp.
Am găsit o seringă veche și câteva bucăți de metal ruginit.
Le-am privit.
Ani în urmă, asemenea obiecte mă făcuseră să tremur.
Acum le țineam eu.
Și pentru câteva secunde m-am simțit puternică.
Apoi am realizat ceva.
Femeia nu încerca să fugă.
Nu striga.
Nu mă implora.
Stătea doar acolo.
— De ce nu încerci să scapi?
A ridicat încet privirea.
— Pentru că am mai încercat o dată.
Am simțit cum mâna mi se răcește în jurul seringii.
— Când?
Nu a răspuns.
M-am apropiat.
— Când ai mai încercat?
Femeia a privit spre zidurile beciului.
— Tot aici.
Va urma…
Citeste partea a 5-a aici.
