Pentru foarte mulți oameni, iarna și prima ninsoare sunt motive de bucurie.
Pentru mine, fiecare zi în care ninge înseamnă că trebuie să mă pregătesc pentru venirea lui.
Nu știu ce este.
Nu știu dacă este om.
Știu doar că vine atunci când ninge.
Prima dată l-am văzut acum doi ani.
Era 10 decembrie.
Începuse să ningă slab, liniștit, iar după aproximativ zece minute am observat pe stradă un bărbat.
Cel puțin, la prima vedere părea un bărbat.
Purta o geacă foarte mare și groasă, nepotrivit de voluminoasă chiar și pentru frigul de afară.
Stătea nemișcat în fața porții mele.
Nu se uita în jur.
Nu privea mașinile care treceau.
Se uita doar la casă.
Am ieșit în curte și l-am întrebat ce dorește.
Nu mi-a răspuns.
Atunci i-am văzut mai bine fața.
Era cenușie.
Nu palidă.
Cenușie.
Trăsăturile îi erau deformate într-un fel pe care nu știu cum să-l explic. Parcă cineva încercase să construiască o față omenească din memorie și greșise câteva detalii importante.
L-am întrebat din nou ce vrea.
S-a întors cu spatele.
Atât.
M-am întors în casă.
După aproximativ cinci minute, m-am uitat pe geam.
Plecase.
L-am văzut mergând încet pe stradă până când a dispărut după colț.
Am răsuflat ușurat.
Prea devreme.
După încă un sfert de oră am auzit o bătaie în ușă.
Am deschis perdeaua și am încremenit.
Era în curtea mea.
Nu știam cum intrase.
Poarta era închisă.
Stătea chiar în fața ușii.
Aceeași geacă.
Aceeași față cenușie.
Aceeași privire.
De data aceasta nu părea doar curios.
Părea furios.
A bătut din nou.
Am luat o bâtă pe care o țineam lângă ușă și am ieșit.
— Ce vrei?
Nu mi-a răspuns.
M-a privit câteva secunde, apoi s-a întors, a sărit gardul în curtea vecinului și, înainte să apuc să înțeleg ce face, a trecut din nou gardul spre stradă.
A plecat încet în vale.
Mi-am spus că este probabil un om bolnav sau un nebun care umblă prin zonă.
Am încuiat toate ușile și am încercat să mă culc.
Pe la miezul nopții eram încă treaz.
Nu puteam să scap de imaginea feței lui.
Atunci ușa dulapului din cameră s-a deschis.
Încet.
Am ridicat privirea.
El era acolo.
A ieșit din dulap fără grabă.
Am sărit din pat și am aprins lumina.
Nu s-a speriat.
Nu s-a retras.
Doar mă privea.
Am fugit.
Am ieșit din casă cât de repede am putut, am sărit gardul la vecin și am început să bat în geam până când l-am trezit.
Am sunat la poliție.
Când au ajuns, au verificat casa.
Dulapul era gol.
Ferestrele erau închise.
Nicio ușă nu fusese forțată.
Nu au găsit nicio urmă că cineva ar fi intrat.
După experiența aceea mi-am montat un sistem de alarmă și mai multe camere de supraveghere.
Pentru o vreme, nu l-am mai văzut.
Până pe 15 ianuarie.
A început un viscol puternic.
Drumurile se umpluseră de zăpadă, iar vizibilitatea era foarte slabă.
Mă întorceam de la magazin când l-am văzut din nou.
Stătea în fața porții.
De data aceasta purta un palton lung, până aproape de glezne, și o căciulă cu blană.
Fața era aceeași.
Cenușie.
Deformată.
M-am oprit la câțiva metri de el.
— Ce vrei de la mine?
Pentru prima dată, mi-a răspuns.
Vocea îi era răgușită și joasă.
— Este foarte frig. Ninsoarea mă bate în față.
Atât.
Am sunat din nou la poliție.
El nu a încercat să fugă.
A rămas acolo, calm.
Când au venit, l-au urcat în mașină.
Am crezut că, în sfârșit, totul se terminase.
A doua zi am încercat să aflu cine era.
Nu am primit niciun răspuns clar.
Mi s-a spus doar că bărbatul nu fusese identificat.
După aceea, nimeni nu a mai vrut să-mi explice nimic.
Iarna următoare a venit fără incidente.
Până pe 25 decembrie.
A început să ningă dimineața.
Când am intrat în hol, l-am găsit acolo.
Stătea lipit de calorifer.
Am rămas nemișcat.
Alarma nu pornise.
Nu auzisem ușa.
Nu primisem nicio alertă de la camere.
El și-a întors capul încet spre mine.
— Este cald și bine aici.
Am fugit afară și am sunat la poliție.
Când m-am uitat ulterior pe înregistrările camerelor, am observat ceva care m-a speriat mai mult decât apariția lui.
La 09:14 holul era gol.
La 09:15, el stătea deja lângă calorifer.
Nu exista nicio imagine cu el intrând.
Nu se deschisese nicio ușă.
Pur și simplu apăruse.
Atunci am hotărât că problema era casa.
Am vândut-o.
M-am mutat în alt județ.
Am schimbat numărul de telefon.
Nu le-am spus multor oameni unde locuiesc.
Pentru prima dată după mult timp am început să cred că scăpasem.
Apoi a venit 11 ianuarie.
A început să ningă puternic.
În acea dimineață m-am trezit cu un miros de cafea.
Am rămas câteva secunde în pat.
Eu nu făcusem cafea.
Am mers încet spre bucătărie.
El era acolo.
Stătea la masă.
În fața lui se afla una dintre cănile mele.
Aburul se ridica încet din cafea.
Nu știu cum intrase.
Nu știu de unde știa unde locuiam.
Nu știu de cât timp era acolo.
Și-a ridicat privirea spre mine.
— Cafeaua este caldă, spuse cu aceeași voce răgușită. Mă încălzește după frigul de afară.
De data aceasta nu am mai întrebat nimic.
Nu mai avea rost.
Am ieșit din casă și am sunat din nou la poliție.
Până au ajuns, dispăruse.
De atunci am înțeles.
Nu casa era problema.
Nu strada.
Nu satul.
Eu eram.
Mă găsește oriunde aș merge.
Nu vine vara.
Nu vine primăvara.
Nu apare când plouă.
Dar atunci când începe să ningă, știu că este doar o chestiune de timp.
Poate îl voi vedea la poartă.
Poate în hol.
Poate la masa din bucătărie.
De fiecare dată pare să ajungă puțin mai aproape.
De fiecare dată pare să se simtă mai mult ca acasă.
Așa că, atunci când ninge, nu mai dorm bine.
Verific ușile.
Verific camerele.
Ascult fiecare zgomot.
Și încerc să nu mă sperii când îl găsesc din nou în casă.
Dar nu reușesc.
