Fenomene Stranii: in prima noapte in care am ramas singur la tura, un client ud pana la genunchi a intrat in benzinarie si a platit o apa cu monede atat de reci, incat mi-au amortit degetele cand le-am luat din palma. La inceput am crezut ca e doar un om ciudat, dar dupa ce a plecat, sertarul casei a ramas rece, camerele au inceput sa pice fix cand revenea, iar pe drum au inceput sa se intample lucruri pe care nu le mai puteam pune pe seama oboselii.
Aveam 22 de ani și lucram de noapte la o benzinărie de la marginea Buzăului, pe drumul spre Râmnicu Sărat. Era genul de loc pe lângă care trec mulți oameni, dar puțini își amintesc exact unde era. Aveam patru pompe, un magazin mic, cafea, țigări, sandvișuri, câteva rafturi cu ulei și lichid de parbriz, plus o parcare lungă unde trăgeau tirurile când voiau să mănânce ceva sau să doarmă puțin.
Programul meu era de noapte. De la zece seara până la șase dimineața. Nu era un job frumos, dar era simplu și plătea la timp. În majoritatea nopților, primele ore erau mai aglomerate, apoi venea un gol lung după miezul nopții, iar spre dimineață începeau iar să apară dube, șoferi grăbiți, oameni care voiau cafea și țigări.
Îmi plăcea partea asta liniștită. Îmi luam căștile din urechi doar când intra cineva, îmi făceam cafea din aparat și stăteam cu ochii pe monitoare. Aveam trei camere: una spre pompe, una spre parcare și una în magazin, spre uşa de intrare și tejghea. Totul era banal. Repetitiv. Aproape liniștitor.
În seara aia, colegul care trebuia să stea cu mine a sunat cu o oră înainte și a zis că nu mai ajunge. Șeful mi-a spus să rezist singur, că nu e vineri, că n-are ce să se întâmple, că dacă apare vreo problemă sun la firma de pază care patrula și pe drumul ăla.
Am zis bine. N-aveam chef de discuții. Eram obișnuit să mă descurc.
Până puțin după miezul nopții, totul a mers normal. Doi băieți cu o dubă albă au luat cafea și chipsuri, un taximetrist a pus motorină și a plecat bombănind despre trafic, iar un șofer de tir din Suceava și-a cumpărat țigări și un corn. Nimic din ce n-aș fi putut uita până dimineață.
Pe la unu fără ceva, ploua mărunt. Nu mult, dar suficient cât să facă asfaltul lucios și luminile benzinăriei să se întindă urât pe jos. În magazin era cald, cu miros de cafea veche și produse de curățat. Eu stăteam pe scaun, cu un sandviș desfăcut lângă casă, când s-a auzit clopoțelul de la ușă.
A intrat un bărbat pe care nu-l mai văzusem.
Nici acum nu știu să-l descriu cum trebuie, și chestia asta mă enervează mai mult decât orice. Nu pentru că ar fi avut ceva deformat sau imposibil. Ci pentru că părea genul de om pe lângă care treci și uiți imediat. Înălțime medie. Geacă închisă. Pantaloni negri. Încălțăminte murdară de noroi uscat. Doar că era ud de la brâu în jos, ca și cum mersese prin apă adâncă, nu prin ploaie.
A intrat fără grabă, a luat o sticlă mică de apă și un pachet de gumă, apoi le-a pus pe tejghea.
N-a spus bună seara. A zis doar:
Atât.
I-am bătut suma pe casă și i-am spus cât face.
A băgat mâna în buzunarul gecii și a scos un săculeț mic, din pânză, din acelea în care ții mărunțiș sau șuruburi. L-a deschis și a vărsat câteva monede în palmă. Le-a întins spre mine.
Am pus mâna pe ele și am tras-o înapoi imediat.
Erau reci.
Nu reci cum sunt banii ținuți în mașină iarna. Nu reci cum e metalul când afară bate vântul. Reci într-un mod care îți taie pielea, ca atunci când pui degetele pe ceva scos din congelator.
El nu a avut nicio reacție. Doar m-a privit.
Am luat monedele din nou, de data asta mai repede, le-am numărat și le-am pus în sertar. Mi-au rămas degetele amorțite câteva secunde. Chiar m-am uitat la ele, ca un prost, și mi le-am frecat de pantaloni.
I-am dat apa și guma.
A luat sticla, a băgat pachetul de gumă în buzunar și, înainte să plece, a zis:
Nu-mi da niciodată rest.
Am crezut că nu aud bine.
I-am spus că nici nu era cazul, că mi-a dat fix.
A înclinat capul puțin, ca și cum asta voia să audă, și a ieșit.
M-am uitat imediat pe monitorul de la pompe, convins că o să văd vreo mașină trasă aproape de uşa magazinului. Nu era nimic. Nicio mașină în dreptul lui. Nici în parcare. Nici pe laterala unde mai opreau unii care voiau doar țigări.
Mi-am spus că probabil lăsase mașina în afara cadrului, mai în spate, pe întuneric.
Numai că, fix atunci, camera de la pompe a făcut un mic puricel și s-a oprit o secundă. S-a întors singură, dar cadrul nu mai era la fel. Bătea puțin mai spre șosea.
Am închis ochii o clipă și mi-am zis să termin cu prostiile. Era o noapte lungă, eram obosit și un client ciudat nu înseamnă nimic. Mai ales pe drumul ăla.
La câteva minute după ce a plecat, am deschis sertarul casei să scot niște bonuri. M-a lovit un val rece dinăuntru.
Am rămas cu mâna pe margine.
În colțul unde căzuseră monedele lui era o urmă albicioasă, foarte fină, ca o brumă subțire pe metalul compartimentului.
Am atins-o cu vârful degetului.
Rece.
Mi-am retras mâna imediat și am închis sertarul.
În mod normal, aici ar trebui să-ți spun că am sunat pe cineva, că am făcut ceva deștept, că am notat numărul unei mașini. N-am făcut nimic din toate astea. Am stat acolo și am încercat să mă conving că e un efect idiot al imaginației. Că, poate, sertarul era din metal și eu deja mă așteptam să fie rece, deci l-am simțit mai rău decât era.
M-am agățat de explicația asta aproape o oră.
Puțin după două, clopoțelul a sunat din nou.
Același bărbat.
Aceeași geacă.
Aceeași umezeală pe pantaloni.
De data asta a luat doar un sandviș ambalat și o cafea mică.
I-am pus cafeaua, i-am spus suma și el a scos același săculeț.
Când monedele au atins tejgheaua, am văzut clar ceva ce prima dată abia bănuisem: un fir de abur alb s-a ridicat pentru o clipă deasupra metalului. Foarte puțin. Dar suficient încât să știu că nu mi s-a părut.
Am luat monedele foarte repede, doar cât să le număr. Mi-au amorțit iar degetele.
I-am dat sandvișul și cafeaua.
Înainte să plece, s-a uitat la mine și a spus:
Drumul ia.
Doar atât.
Am zis ce?
Dar el deja ieșea pe ușă.
M-am uitat iar pe camere.
Nimic.
Atunci mi-a vibrat telefonul. Era un mesaj de la unul dintre băieții de la pază, cu care mă știam din vedere.
Mai sus pe DN, accident mare. Daca opreste cineva agitat, sa stii de ce.
Mi s-a strâns stomacul. Pentru că exact asta spusese bărbatul, doar altfel.
Drumul ia.
Nu mi-a mai plăcut deloc cum suna propoziția.
La trei și ceva a intrat un șofer de tir cu fața albă la propriu. Mi-a cerut două cafele și a zis că mai sus a fost urât, că o mașină a ieșit în decor și că traficul încă se mișca greu.
N-am pomenit nimic de clientul meu. I-am dat cafelele și am tăcut.
Când a plecat tiristul, am deschis iar sertarul casei. Bruma era acolo. Mai întinsă. Și monedele reci erau exact unde le pusesem, ca și cum tot restul banilor se ținuse departe de ele.
Mi-am scos mâna din sertar și am luat un pahar de carton de la cafea. Cu el am împins monedele într-un colț separat, doar să nu mai stea amestecate cu restul.
Sună ridicol, dar în momentul ăla exact așa gândeam: să nu se atingă.
Următoarea noapte a fost și mai rea.
Deja plecasem la muncă cu monedele în cap, ceea ce mă enerva. Nu suport să plec speriat din start. Îmi dă o senzație de slăbiciune pe care o urăsc. Totuși, exact asta eram. Încordat și atent la fiecare mașină care oprea.
A venit iar. Puțin după miezul nopții.
De data asta n-a luat apă. A luat doar un pachet de țigări și a zis, foarte calm, că vrea și un foc.
I-am dat bricheta de pe tejghea și, când i-am spus suma, a zâmbit pentru prima dată. Nu larg. Nu prietenos. Doar suficient cât să văd că știe ce efect are asupra mea.
A pus monedele pe tejghea.
Am făcut ceva ce mă jenam și atunci: mi-am pus mănuși subțiri, din alea de unică folosință, pe care le foloseam uneori la raft.
Le-am luat așa.
Și tot am simțit recele prin ele.
Mi-am ținut vocea cât am putut de normală și i-am zis:
Nu mai aveți și bancnote?
A rămas cu bricheta în mână și a răspuns imediat:
Bancnotele țin căldură.
Nu știu de ce, dar felul în care a spus-o m-a făcut să nu mai vreau să continui deloc conversația.
I-am dat țigările.
N-a plecat imediat. S-a uitat spre uşa de la depozit, apoi spre camere, apoi iar spre mine.
A zis:
Să nu stai singur cu uşa din spate descuiată.
După care a ieșit.
În secunda în care uşa s-a închis după el, becul de deasupra raftului cu ulei a pâlpâit de două ori și s-a stins.
Am rămas nemișcat câteva secunde, apoi m-am dus imediat în spate.
Uşa de la depozit era întredeschisă.
Eu eram sigur că o închisesem.
Și nu doar închisă. Încuiată.
Am pus mâna pe clanță și am simțit iar frigul. Nu pe metal. Pe aerul care venea din spatele ei.
Am împins uşa și am aprins lumina din depozit.
Nimic ieșit din comun. Cutii, baxuri de apă, navete, miros de carton și detergent. Nicio persoană. Nicio umbră. Doar geamul mic din spate, cel spre curte, era aburit pe interior, de parcă cineva ar fi stat foarte aproape de el.
Acolo mi s-a făcut cu adevărat frică.
N-am mai dormit deloc după tura aia.
A doua zi am ajuns mai devreme și l-am prins pe colegul meu, Sorin, care lucra și el de noapte din când în când. I-am spus tot. Cât am putut de simplu. Clientul. Monedele reci. Accidentele. Uşa din spate.
Nu m-a luat în râs.
Doar s-a uitat la mine lung și a întrebat:
I-ai dat vreodată rest?
Am zis că nu.
A dat din cap, de parcă asta era important.
Apoi a zis:
Să nu-i dai.
I-am spus că deja mi-a zis și el asta.
Sorin s-a lăsat puțin pe spate, a oftat și mi-a povestit ceva ce nu mi-aș fi dorit să aud.
Cu câțiva ani înainte, pe benzinăria aia lucrase un alt băiat, tot tânăr, tot de noapte. Într-o perioadă cu multe accidente pe drumul ăla, începuse și el să vorbească despre un client ciudat care plătea numai cu monede foarte reci. La început nu l-a crezut nimeni. Apoi, într-o noapte, băiatul dispăruse pentru vreo două ore din benzinărie. Îl găsiseră mai târziu pe marginea drumului, mergând de unul singur spre câmp, ca și cum nu știa unde e. N-a vrut să spună niciodată clar ce s-a întâmplat. Doar că făcuse greșeala să-i dea rest.
M-am uitat la Sorin și i-am spus să termine.
N-a terminat.
A zis:
După aia n-a mai stat mult. Și-a dat demisia. Și, din câte știu, n-a mai lucrat noaptea nicăieri.
M-am enervat. Nu pe el. Pe situație.
L-am întrebat de ce nu mi-a spus din prima.
A ridicat din umeri și a zis că sperase să nu mai apară iar.
Noaptea următoare am mers la muncă cu senzația clară că fac ceva prost. Dar aveam nevoie de job și, mai ales, aveam orgoliul prost al omului care nu vrea să fugă înainte să vadă cu ochii lui până unde merge.
Puțin după miezul nopții a venit iar.
De data asta fără grabă, fără să ia nimic de pe raft. A intrat, s-a oprit direct în fața casei și s-a uitat la mine.
A zis:
Azi doar plătesc.
Am simțit cum mă ia recele înainte să scot vreun cuvânt.
A băgat mâna în buzunar și a pus pe tejghea cinci monede.
Doar atât.
N-am pus mâna pe ele.
I-am spus că nu a luat nimic.
A zis:
Încă nu.
Și a rămas acolo.
Nu știu cât a durat exact. Poate zece secunde. Poate mai mult. Mie mi s-a părut mult prea mult. M-am uitat la mâinile lui, la geacă, la uşa din spate din reflex, apoi iar la monede.
Fără să vreau, am spus:
Nu vă dau rest.
El a zâmbit puțin și a răspuns:
Știu.
Apoi a întins un deget spre monede.
Ia-le.
N-am vrut. Dar ceva în felul în care a spus-o m-a împins să fac exact asta, doar ca să termin odată. Am pus mănușile, am luat monedele și le-am mutat în paharul de carton pregătit de data trecută.
În clipa aia, camera de la pompe a început să piardă semnal, iar radio-ul din magazin s-a schimbat singur pe un post local unde cineva vorbea despre un accident produs cu puțin înainte la câțiva kilometri mai sus.
Am ridicat privirea.
Clientul nu mai era în fața mea.
Uşa se legăna încă ușor după el.
M-am uitat imediat pe camere.
Nicio mașină.
Nici în dreptul ușii, nici în parcare, nici pe latura dinspre curte.
Atunci am făcut prima și singura chestie cu adevărat inteligentă din toată povestea.
Am luat paharul cu monedele și l-am băgat în congelatorul mic de la înghețată, acolo unde țineam și pungi de gheață pentru vitrină. M-am gândit absurd că, dacă tot sunt reci, măcar să stea într-un loc rece și să nu mai “lucreze” prin casă sau prin sertar.
Nu știu dacă a fost o decizie bună sau doar o coincidență, dar în noaptea aia nu s-a mai întâmplat nimic. Nici clientul, nici uşa, nici curentul, nimic.
Dimineața, când am deschis congelatorul, paharul era crăpat.
Nu înghețat. Crăpat.
Ca și cum metalul dinăuntru se dilatase invers.
Am dus paharul direct la Sorin. I l-am pus în palmă și i-am zis că eu nu mai stau.
Sorin nici n-a încercat să mă convingă. A luat paharul, l-a pus jos, s-a uitat la mine și a zis:
Pleacă. Azi. Fără ultima tură.
Mi-am dat demisia în aceeași zi.
Șeful a fost nervos. I-am spus că nu mai pot de noapte. N-am intrat în detalii. N-ar fi folosit la nimic.
Am crezut că s-a terminat.
A trecut aproape o lună.
Mi-am găsit altceva, într-un magazin normal, în oraș. Program de zi. Oameni normali. Fără șosea, fără ploaie pe asfalt, fără camere care se uită în întuneric.
Într-o seară, după muncă, am intrat într-un minimarket de cartier să iau apă și o pâine. Casiera mi-a dat restul în palmă.
Una dintre monede era rece.
Nu foarte rece la început. Doar suficient cât să-mi oprească respirația pentru o clipă.
Am ridicat capul spre geamul magazinului.
Afară, pe trotuar, era o mașină oprită la avarii. Nu o recunoșteam. În geamul ei lateral se vedea doar reflexia magazinului și, foarte slab, silueta unui om care stătea nemișcat la volan.
N-am rămas să aflu mai mult.
Am lăsat restul pe tejghea și am ieșit pe uşa din spate a magazinului, pe aleea pentru marfă. Am mers pe jos până acasă pe alt drum, uitându-mă de câteva ori peste umăr, deși știam că, dacă era cine cred eu că era, nu așa scăpai.
De atunci, n-am mai luat niciodată mărunțiș fără să mă uit direct la el.
Și încă ceva.
Dacă un om intră noaptea într-un loc deschis non-stop, nu ia mare lucru, plătește exact, iar banii sunt mai reci decât ar trebui să fie, nu încerca să fii politicos, nu încerca să pari calm și, mai ales, nu-i da rest.
Poate e doar un nebun.
Poate e doar un truc prost.
Dar, dacă nu e, nu vrei să fii omul care închide schimbul cu el.
