Nu-mi amintesc momentul exact în care am ajuns acolo.
Știu doar că ieșisem de la muncă după o tură de noapte și mă oprisem la un supermarket deschis non-stop. Aveam nevoie doar de o sticlă cu apă și ceva de mâncare.
Magazinul era aproape gol.
La intrare nu era niciun paznic, iar singurul sunet era bâzâitul constant al neoanelor. Coșurile erau aliniate perfect, rafturile erau pline, însă nu vedeam niciun client.
Am luat un coș și am început să merg spre raionul de băuturi.
După câteva minute mi-am dat seama că nu mai găseam drumul înapoi.
Rafturile păreau să se repete la nesfârșit.
Conserve.
Detergenți.
Hârtie igienică.
Aceleași produse.
Aceleași etichete.
Din nou și din nou.
Am râs. Mi s-a părut amuzant. Probabil mă învârteam în cerc.
Am continuat să merg.
Zece minute.
Douăzeci.
O oră.
Nu mai eram atât de sigur.
Am scos telefonul.
Fără semnal.
Ora nu se mai schimba.
Bateria rămăsese blocată la 83%.
Atunci am observat primul lucru imposibil.
Pe o etichetă de preț scria:
„Nu continua după ora închiderii.”
Am ridicat privirea.
Raftul era gol.
Când m-am uitat din nou la etichetă, textul dispăruse.
Am început să alerg.
După câteva minute am ajuns într-o zonă frigorifică.
Toate vitrinele erau aprinse.
Toate goale.
Pe podea am găsit un coș de cumpărături ruginit.
Înăuntru era o sticlă de apă desfăcută și un telefon vechi.
L-am pornit.
Ultimul videoclip dura doar șapte secunde.
Un bărbat filma un culoar identic cu al meu.
Respira greu.
La final, camera surprinde pentru o fracțiune de secundă ceva înalt și complet negru care traversa capătul culoarului.
Videoclipul se termina înainte să poată focaliza.
Nu eram singur.
Am continuat să merg ore întregi.
Sau poate zile.
Nu exista foame.
Nu exista sete.
Doar oboseală.
La un moment dat am început să văd afișe lipite pe pereți.
„Nu răspunde dacă auzi că te strigă pe nume.”
„Dacă luminile se sting, închide ochii.”
„Nu urma urmele de pași.”
Nu știam cine le scrisese.
Dar le-am ascultat.
Prima dată când am auzit vocea, era vocea mamei mele.
Mă striga de la capătul unui culoar.
Știam că era imposibil.
Murise cu trei ani înainte.
Am fugit fără să mă uit înapoi.
După încă mult timp am început să întâlnesc alte persoane.
Sau cel puțin așa credeam.
Toți aveau aceeași expresie.
Mergeau încet.
Împingeau coșuri goale.
Nu clipeau niciodată.
Când treceam pe lângă ei, întorceau capul în același timp și mă urmăreau cu privirea până dispăream după rafturi.
Niciunul nu vorbea.
Într-o zi am găsit ieșirea.
Sau cel puțin așa părea.
O ușă automată.
Deasupra ei scria simplu:
IEȘIRE.
Am alergat.
Ușile s-au deschis.
Am pășit afară.
M-am trezit într-un alt supermarket.
Identic.
Atunci am înțeles.
Nu exista ieșire.
Existau doar alte magazine.
Acum scriu asta pe spatele unei reclame găsite într-un raft.
Nu știu dacă cineva o va citi vreodată.
Dar dacă intri într-un supermarket aproape gol și observi că muzica de fundal se oprește brusc…
Lasă coșul.
Întoarce-te.
Și ieși imediat.
Dacă încă mai poți.
