Nu-mi amintesc momentul exact în care am ajuns acolo.
Știu doar că ieșisem de la muncă după o tură de noapte și conduceam spre casă.
Eram obosit.
Îmi era sete.
Am văzut luminile unui supermarket deschis non-stop și am oprit.
Aveam nevoie doar de o sticlă cu apă și ceva de mâncare.
Atât.
Când am intrat, magazinul era aproape gol.
La intrare nu era niciun paznic.
Nicio casieră.
Niciun client.
Doar muzica ambientală care se auzea foarte încet prin difuzoare și bâzâitul constant al neoanelor.
Coșurile erau aliniate perfect.
Rafturile erau pline.
Totul părea normal.
Doar prea liniștit.
Am luat un coș și am pornit spre raionul de băuturi.
După câteva minute mi-am dat seama că nu găseam apa.
Nu era nimic ciudat în asta.
Supermarketurile mari sunt făcute parcă intenționat să te oblige să treci prin jumătate de magazin pentru un singur produs.
Am continuat.
Conserve.
Detergenți.
Hârtie igienică.
Produse congelate.
Apoi din nou:
Conserve.
Detergenți.
Hârtie igienică.
M-am oprit.
Am privit în spate.
Rafturile se întindeau până când perspectiva le înghițea.
— Foarte amuzant, am murmurat.
Eram convins că mă învârteam în cerc.
Am continuat să merg.
Zece minute.
Poate douăzeci.
Apoi am observat că muzica se oprise.
Nu scăzuse treptat.
Pur și simplu nu mai era.
Au rămas doar neoanele.
Bzzzzzz.
Am scos telefonul.
Fără semnal.
Ora arăta:
04:12
Am mers câteva minute.
Am verificat din nou.
04:12
Bateria:
83%
După încă zece minute:
04:12
83%
Atunci am început să mă sperii.
Am încercat să mă întorc spre intrare.
Am mers drept.
Apoi la stânga.
Apoi iar drept.
Nu conta.
Ajungeam mereu în același raion.
Conserve.
Detergenți.
Hârtie igienică.
Pe unul dintre rafturi am observat o etichetă de preț.
Nu scria niciun produs.
Doar:
NU LUA NIMIC DUPĂ CE MUZICA SE OPREȘTE.
Am rămas privind mesajul.
Am clipit.
Textul dispăruse.
Pe etichetă scria din nou:
4,99
Am lăsat coșul jos.
Nu mai voiam apă.
Nu mai voiam nimic.
Voiam doar să plec.
Am început să alerg.
Am ajuns într-o zonă frigorifică.
Toate vitrinele erau aprinse.
Toate erau goale.
Pe podea se afla un coș de cumpărături ruginit.
Nu semăna cu cele de la intrare.
Era mult mai vechi.
Înăuntru se aflau o sticlă desfăcută și un telefon cu ecranul crăpat.
L-am ridicat.
Spre surprinderea mea, s-a aprins.
Nu avea semnal.
Nu avea cartelă.
În galerie exista un singur videoclip.
00:07
L-am deschis.
Un bărbat filma un culoar identic cu cel în care mă aflam.
Respira greu.
— Dacă găsește cineva asta…
Camera s-a mișcat.
La capătul culoarului, ceva a traversat imaginea.
Doar pentru o fracțiune de secundă.
O siluetă.
Prea departe ca să-i văd fața.
Videoclipul s-a terminat.
Am verificat restul telefonului.
În aplicația de notițe exista un singur document.
Titlul:
NIVELUL GRI
L-am deschis.
Dacă ai găsit telefonul, încă îți dai seama că e ceva în neregulă.
E bine.
Nu știu ce este locul ăsta.
Nu știu unde este.
Dar am învățat trei lucruri.
Nu lua nimic de pe raft după ce se oprește muzica.
Nu răspunde când te cheamă cineva prin difuzoare.
Și dacă începi să uiți de ce vrei să pleci…
aleargă.
Ultima propoziție fusese scrisă de mai multe ori.
ALEARGĂ.
ALEARGĂ.
ALEARGĂ.
Am luat telefonul cu mine.
Nu știu cât timp am mers.
Acolo nu exista foame.
Nu exista sete.
Nu trebuia să merg la baie.
Dar oboseala rămânea.
Și cu fiecare oră devenea tot mai greu să-mi amintesc cât timp trecuse.
La un moment dat, difuzoarele au trosnit.
Apoi o voce de femeie a spus:
— Alex, te așteaptă mama la casa trei.
Am încremenit.
Vocea era a mamei mele.
Nu semăna cu ea.
Era ea.
Aceeași intonație.
Același fel în care îmi pronunța numele.
Mama murise cu trei ani înainte.
— Alex, te rog. Vino la casa trei.
Am strâns telefonul vechi în mână.
Mi-am amintit notița.
Nu răspunde.
Am continuat să merg.
Vocea a devenit mai apropiată.
— Alex?
Apoi, mult mai încet:
— M-ai uitat?
Am alergat.
După un timp am început să văd alți oameni.
Prima a fost o femeie în vârstă.
Împingea un coș pe culoarul din fața mea.
Am vrut să-i vorbesc.
Apoi am observat ce făcea.
Lua o cutie de cereale de pe raft.
O punea în coș.
Mergea până la capătul culoarului.
Se întorcea.
Punea cutia exact în același loc.
Apoi revenea la început.
Ridica aceeași cutie.
Din nou.
Am urmărit-o de patru ori.
Exact aceleași mișcări.
Exact aceeași viteză.
Mai târziu am întâlnit un bărbat.
Lua o sticlă de detergent.
O citea.
O punea în coș.
Mergea șase pași.
Se oprea.
Se întorcea.
O punea înapoi.
Repeta.
Niciunul nu părea să mă observe.
Apoi am trecut pe lângă un adolescent cu un hanorac gri.
Pentru o secundă, ochii ni s-au întâlnit.
A încetat să mai împingă coșul.
— De cât timp ești aici? am întrebat.
Buzele i s-au mișcat.
— Nu știu.
A privit în coș.
Era gol.
— De ce faci cumpărături?
A părut confuz.
— Pentru că trebuie.
— Trebuie să plecăm.
Când am spus asta, chipul i s-a schimbat.
Nu de frică.
De parcă nu înțelegea cuvântul.
— Să… plecăm?
În spatele nostru, muzica a pornit pentru câteva secunde.
Adolescentul a zâmbit.
A luat un pachet de biscuiți.
L-a pus în coș.
Și a plecat.
Am încercat să-l opresc.
Nu s-a mai uitat la mine.
După aceea am început să-mi verific constant mâinile.
De ce?
Pentru că mă surprindeam ținând produse pe care nu-mi aminteam să le fi luat.
O conservă.
Un detergent.
O cutie de ceai.
De fiecare dată le aruncam.
Apoi, câteva minute mai târziu, aveam altceva în mână.
Odată m-am trezit împingând un coș.
Nu știam de unde îl luasem.
Înăuntru erau șapte produse.
Toate aranjate perfect.
Am abandonat coșul și am fugit.
În telefonul vechi apăruse o notiță nouă.
Eu nu o scrisesem.
ÎNCEPE.
După aceea am găsit prima casă de marcat.
Toate celelalte fuseseră pustii.
Aceasta era aprinsă.
Pe bandă se afla un singur produs.
O sticlă cu apă.
Aceeași marcă pe care venisem să o cumpăr.
În spatele casei stătea un bărbat.
Purta uniforma supermarketului.
— Ați găsit tot ce căutați? m-a întrebat.
Am făcut un pas înapoi.
Avea o voce complet normală.
— Unde e ieșirea?
Bărbatul a zâmbit politicos.
— După ce terminați cumpărăturile.
— Nu vreau să cumpăr nimic.
Zâmbetul a rămas.
— Toată lumea cumpără ceva.
Difuzoarele au trosnit.
Muzica a pornit.
Aceeași melodie banală de când intrasem.
Pentru prima dată după ceea ce puteau fi ore sau zile, am simțit o ușurare atât de puternică încât aproape am plâns.
Apoi telefonul vechi a vibrat.
Un mesaj nou:
NU E MUZICA TA.
Muzica s-a oprit.
Casierul nu mai zâmbea.
— Luați sticla, a spus.
Am fugit.
Am găsit ieșirea mult mai târziu.
Sau poate după câteva minute.
Nu mai știu.
Două uși automate.
Deasupra lor:
IEȘIRE
Am început să alerg.
Ușile s-au deschis.
Am trecut prin ele.
Aerul s-a schimbat.
Pentru o secundă am crezut că reușisem.
Apoi luminile s-au aprins.
Eram într-un alt supermarket.
Aceleași neoane.
Aceleași rafturi.
Aceleași produse.
Dar podeaua era diferită.
Gri deschis.
La intrare exista un panou.
BINE AȚI VENIT – SECTORUL B
M-am întors.
Ușile prin care venisem dispăruseră.
În locul lor era un raft cu conserve.
Atunci am înțeles de ce omul de dinainte îl numise Nivelul Gri.
Nu era un singur magazin.
Existau sectoare.
Poate zeci.
Poate sute.
Poate mai multe.
Telefonul vechi s-a stins în Sectorul B.
Nu l-am mai putut porni.
Dar găsisem deja altceva.
Mesaje.
Scrise pe ambalaje.
Pe spatele reclamelor.
Sub rafturi.
Unele erau aproape șterse.
NU DORMI ÎN RAIONUL DE MOBILĂ.
DACĂ ÎȚI AUZI NUMELE, CONTINUĂ SĂ MERGI.
NU-ȚI AMINTI CE VOIAI SĂ CUMPERI.
Ultimul mesaj m-a speriat cel mai tare.
Pentru că nu mai știam ce venisem să cumpăr.
A trebuit să mă gândesc mult.
Apă.
Venisem după apă.
Și ceva de mâncare.
Mi-am repetat asta cu voce tare.
— Apă. Am venit după apă.
Un bărbat care trecea cu un coș s-a oprit.
M-a privit.
— Și eu.
Apoi a continuat să meargă.
Nu știu cât timp am rezistat.
Încep să uit lucruri.
Numele colegilor.
Strada pe care locuiam.
Culoarea mașinii mele.
Uneori mă trezesc împingând un coș.
Astăzi am numărat douăzeci și trei de produse în el.
Nu-mi amintesc să fi luat niciunul.
Am început să scriu povestea asta pe spatele unei reclame.
Poate cineva o va găsi.
Poate eu am găsit-o deja.
Nu mai sunt sigur.
Dar încă îmi amintesc un lucru.
La început, când am intrat în supermarket, se auzea muzică.
S-a oprit chiar înainte să-mi dau seama că rafturile se repetau.
Cred că atunci se închide ieșirea.
Poate există câteva secunde.
Poate un minut.
Nu știu.
Așa că, dacă intri vreodată noaptea într-un supermarket aproape gol…
și muzica ambientală se oprește brusc…
nu mai căuta ce ai venit să cumperi.
Lasă coșul.
Nu verifica telefonul.
Nu te întoarce după nimic.
Mergi direct spre ușă.
Și ieși.
Imediat.
Pentru că dacă rafturile încep să se repete…
ai ajuns deja în Nivelul Gri.
Iar după suficient timp aici, nu mai cauți ieșirea.
Cauți doar următorul produs.
