La sfarsitul anilor 1940, cercetătorii ruși au ținut cinci oameni treji timp de cincisprezece zile, folosind un gaz experimental. Au fost păstrați într-un mediu inchis pentru a le monitoriza cu atenție aportul de oxigen, astfel încât gazul să nu-i omoare, fiind toxic în concentrații mari. Camera era aprovizionată cu cărți, paturi pentru a dormi, dar fără așternuturi, apă curentă, toaletă și suficientă mâncare uscată pentru a rezista toti cinci timp de peste o lună.
Subiecții testului erau prizonieri politici considerați dușmani ai statului în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial.
Totul a mers bine în primele cinci zile. Conversațiile și activitățile lor erau monitorizate și s-a observat că incepusera să vorbească despre incidente din ce în ce mai traumatice din trecutul lor, iar tonul general al conversațiilor lor luase un aspect mai întunecat după doar patru zile.
După cinci zile, au început să se plângă de circumstanțele și evenimentele care ii condusesera acolo unde se aflau și au început să dezvolte paranoia severă. Au încetat să mai vorbească între ei și au început să șoptească alternativ la microfoane. În mod ciudat, toți păreau să creadă că pot câștiga încrederea experimentatorilor. La început, cercetătorii au suspectat că acesta era un efect al gazului în sine …
După nouă zile, primul dintre ei a început să țipe. A parcurs lungimea camerei țipând în mod repetat timp de trei ore consecutive. Dupa cele trei ore, a continuat să încerce să țipe, dar era capabil să producă doar scârțâituri ocazionale. Cercetătorii au postulat că și-a rupt fizic corzile vocale. Cel mai surprinzător lucru despre acest comportament este modul în care ceilalți captivi au reacționat la el… sau mai bine zis nu au reacționat la el. Au continuat să șoptească la microfoane până când al doilea dintre captivi a început să țipe. Cei trei prizonieri care nu țipau, au desfacut cărțile, au manjit pagină cu pagină cu fecalele lor și le-au lipit calm peste hublourile de sticlă. Urletele s-au oprit.
In urmatoarele trei zile, nemaiauzindu-se nicium sunet, cercetătorii verificau microfoanele la fiecare oră pentru a se asigura că funcționează. În dimineața zilei a 14-a, cercetătorii au făcut ceva ce au spus că nu vor face initial, au folosit interfonul din interiorul camerei, sperând să provoace orice răspuns din partea captivilor si temandu-se ca acestia sa nu fi murit.
Aceștia au anunțat: “Deschidem camera pentru a testa microfoanele; îndepărtati-va de ușă și stati întinsi pe podea sau veti fi împușcati. Conformitatea va va câștiga libertatea imediată.”
Spre surprinderea lor, au auzit o singură frază cu un răspuns calm: „Nu mai vrem să fim eliberați”.
Dezbateri au izbucnit în rândul cercetătorilor și al forțelor militare care finanțau cercetarea. În imposibilitatea de a mai provoca un răspuns folosind interfonul, s-a decis în cele din urmă să se deschidă camera la miezul nopții în ziua a cincisprezecea.
Camera a fost spălată de gazul stimulant și umplută cu aer proaspăt și imediat vocile din microfoane au început să obiecteze. Trei voci diferite au început să implore să se repornească gazul. Soldații au fost trimisi să recupereze subiecții testați. Au început să țipe mai tare ca niciodată, la fel și soldații când au văzut ce era înăuntru. Patru dintre cei cinci subiecți erau încă în viață.
Rațiile alimentare nu mai fusesera atinse din ziua a cincea. Erau bucăți de carne din coapsele și pieptul subiectului mort înfundate în canalul de scurgere din centrul camerei, blocând canalul și lăsând să se acumuleze patru centimetri de apă pe podea. Cei patru subiecți „supraviețuitori” aveau, de asemenea, porțiuni mari de mușchi și piele rupte de pe corp. Distrugerea cărnii de pe vârfurile degetelor si osul expus au indicat faptul că rănile fusesera provocate manual, nu cu dinții, așa cum au crezut inițial cercetătorii. Examinarea mai atentă a poziției și a unghiurilor rănilor a indicat faptul că majoritatea, dacă nu toate, fusesera auto-provocate.
Organele abdominale de sub cutia toracică a tuturor celor patru subiecți fusesera îndepărtate. În timp ce inima, plămânii și diafragma au rămas la locul lor, pielea și majoritatea mușchilor atașați la coaste fusesera smulse, expunând plămânii prin cutia toracică. Toate vasele de sânge și organele ramasesera intacte, tocmai fuseseră scoase și așezate pe podea, în jurul corpurilor eviscerate, dar încă vii, ale subiecților. Se putea observa că tractul digestiv al tuturor celor patru funcționa, digerând mâncare. A devenit repede evident că ceea ce digerau era propria lor carne pe care o smulseseră și o mâncaseră de-a lungul zilelor.
Subiecții testului au luptat acerb în procesul de a fi îndepărtați din cameră. Unul dintre soldați a murit după ce i-a fost rupt gâtul, altul a fost grav rănit, după ce o arteră din picior i-a fost ruptă de catre unul dintre subiecti cu dintii. Alți 5 soldați și-au pierdut viața, dacă îi numărați si pe cei care s-au sinucis în săptămânile următoare incidentului.
În luptă, unul dintre cei patru subiecți vii si-a rupt splina și a sângerat pana la moarte.
Cei trei supraviețuitori au fost reținuți și mutați într-o unitate medicală. Cerșeau continuu gazul care le fusese administrat.
Cel mai rănit dintre cei trei a fost dus în singura sală de operații chirurgicale pe care o avea unitatea. În procesul de pregătire a subiectului pentru a-i pune organele înapoi în corpul său, s-a constatat că era imun la sedativul pe care i l-au dat pentru operație. S-a luptat furios împotriva constrângerilor pana cand inima i s-a oprit. În autopsie s-a constatat că sângele său avea de trei ori nivelul normal de oxigen.
Ceilalți doi subiecți aveau nevoie de aceeasi intervenție chirurgicala. La fel, erau imuni la sedativ, asa ca operatiile s-au desfasurat fara. Pacienții râdeau continuu si cereau din nou gazul stimulant. Repetau obsedant „Trebuie să rămân treaz”.
În pregătirea pentru a fi izolati din nou în cameră, subiecții au fost conectați la un monitor EEG. În timp ce se concentrau pe hârtia care derula din monitorul undelor cerebrale, o asistentă i-a văzut ochii unuia dintre subiecti alunecând în același moment în care capul său a lovit perna. Undele sale cerebrale s-au schimbat imediat în cele ale somnului profund, apoi s-au aplatizat pentru ultima dată când inima i s-a oprit.
Singurul subiect rămas a început să țipe acum să fie izolat.
Initiatorul experimentului își îndreptă arma spre subiectul rămas, încă îngrădit într-un pat, în timp ce ceilalți membri ai echipei medicale și de cercetare fugeau din cameră. “Nu voi fi închis aici cu astfel de lucruri! Nu cu tine!”, a țipat la bărbatul legat de masă. “Ce esti tu?”, a strigat, “Trebuie să știu!”
Subiectul a zâmbit.
“Nu-ti dai seama? Sunt tu. Sunt nebunia care se ascunde în toți, implorând să fiu liber în fiecare moment, strigand din mintea ta cea mai profundă de animal. Sunt ceea ce ascunzi în spatele usilor inchise, în fiecare seară. Sunt ceea ce sedezi spre tăcere și paralizie când te duci în paradisul nocturn unde nu pot călca “.
Cercetătorul a îndreptat spre inima subiectului și a tras. Undele cerebrale de pe monitorul EEG se aplatizau in timp ce subiectul se stingea murmurand…”Aproape liber…”
Poveste adaptata dupa “The Russian Sleep Experiment“. Povestea este adaptata pe baza licentei CC-BY-SA.
E real???