Nici nu știu cum să încep povestea asta.
Mi-e greu să mă gândesc la ce s-a întâmplat.
Dar simt că trebuie să o spun.
La vremea aceea lucram ca agent de pază la o firmă destul de mare din oraș.
Era o slujbă banală.
Ture lungi.
Nopți liniștite.
Nimic ieșit din comun.
Până într-o noapte.
Eram la muncă atunci când am primit un mesaj de la fratele meu.
„Vino urgent. A murit.”
Am înțeles imediat despre cine vorbea.
Soția lui.
L-am sunat, dar abia reușea să vorbească.
Mi-am chemat un coleg și l-am rugat să-mi țină locul.
În mai puțin de o oră eram la apartamentul fratelui meu.
L-am găsit pe canapea.
Plângea.
Când m-a văzut, s-a ridicat și a venit direct spre mine.
— Nu știu ce să cred, mi-a spus.
— Ce s-a întâmplat?
A ezitat.
— Au găsit-o în baie.
M-am așezat lângă el.
— Poliția ce spune?
— Nu asta e partea ciudată.
A scos telefonul.
— Înainte să moară a primit un mesaj de la un număr necunoscut.
Mi-a arătat ecranul.
Mesajul conținea doar două cuvinte.
NUMĂRUL 11
— Atât? am întrebat.
Fratele meu a dat din cap.
Apoi mi-a spus că, în ultimele săptămâni, comportamentul ei se schimbase.
Totul începuse după moartea celei mai bune prietene.
— Ce s-a schimbat?
— Zâmbea.
— Cum adică?
— Tot timpul.
Mi-a arătat câteva fotografii.
În fiecare, soția lui privea direct spre cameră.
Zâmbea.
Nu părea fericită.
Era genul acela de zâmbet în care doar gura se mișcă.
Ochii rămân goi.
— Nu mai vorbea aproape deloc cu mine, a continuat el. Îmi trimitea poze. Mereu zâmbea.
A derulat conversația.
Ultimul mesaj pe care îl primise de la ea spunea:
„A venit. Este aici.”
Am încercat să-l liniștesc.
I-am spus că era în șoc.
Că mesajele puteau fi o coincidență.
Că nu trebuia să caute o explicație paranormală într-o tragedie.
Nu știam atunci cât de greșit eram.
La trei zile după înmormântare am mers din nou la el.
Am bătut la ușă.
Mi-a deschis aproape imediat.
Și zâmbea.
Același zâmbet.
Prea larg.
Prea fix.
— Te simți mai bine? am întrebat.
Nu mi-a răspuns.
A scos telefonul și mi l-a întins.
Pe ecran era un mesaj primit cu câteva minute înainte.
NUMĂRUL 12
Am simțit cum mi se răcește stomacul.
— Cine ți-a trimis asta?
Fratele meu continua să zâmbească.
— Spune ceva.
Nicio reacție.
Apoi mi-a închis ușa în față.
Am rămas câteva secunde pe palier.
Am vrut să bat din nou.
N-am făcut-o.
În următoarea săptămână a început să-mi trimită fotografii.
În fiecare era singur.
În fiecare zâmbea.
Uneori era în bucătărie.
Alteori în dormitor.
O fotografie fusese făcută în întuneric.
Singurul lucru luminat era fața lui.
Sub fiecare imagine scria același lucru:
„Fii fericit.”
Apoi:
„Ea o să vină.”
Am încercat să-l sun.
Nu răspundea.
Am mers de două ori la apartament.
Nu mi-a deschis.
Începusem să mă întreb dacă ar trebui să chem poliția.
Apoi am găsit ceva în telefonul vechi al soției lui.
Fratele meu îl păstrase într-un sertar.
În conversațiile ei exista un mesaj primit înainte de NUMĂRUL 11.
Era de la prietena ei.
Ultimul mesaj trimis înainte să moară.
O fotografie.
Prietena zâmbea.
Sub ea scria:
„Eu am fost 10.”
Atunci am înțeles.
Nu știam ce însemnau numerele.
Dar nu începuseră cu ei.
În următoarea mea tură de noapte nu m-am putut concentra deloc.
Mă gândeam la 10.
La 11.
La 12.
La „Ea”.
Puțin după miezul nopții am auzit pași în afara clădirii.
Am ieșit din cabina de pază.
— Cine e acolo?
Nimeni nu a răspuns.
Am mers câțiva metri.
Atunci am simțit ceva rece atingându-mi ceafa.
Am înghețat.
O voce de femeie a șoptit chiar lângă urechea mea:
— Treisprezece.
M-am întors.
Nu era nimeni.
Telefonul a vibrat.
Mesaj de la fratele meu.
„A venit.”
Încă unul.
„Este aici.”
Am plecat imediat.
Când am ajuns la apartamentul lui, ușa era descuiată.
Am intrat.
— Ești aici?
Niciun răspuns.
L-am găsit în sufragerie.
Zăcea nemișcat lângă canapea.
Nu m-am apropiat imediat.
Pentru că lângă el stătea o femeie.
La prima vedere părea complet normală.
Purta o rochie închisă la culoare.
Părul îi cădea peste umeri.
Stătea cu spatele la mine.
— Hei!
Femeia s-a întors.
Și zâmbea.
Exact ca soția fratelui meu.
Exact ca el.
Același zâmbet gol.
Mi-am simțit genunchii slăbind.
Ea m-a privit câteva secunde.
Apoi a spus:
— Treisprezece.
Atât.
A făcut un pas spre mine.
Am fugit.
Fratele meu locuia la primul etaj.
Am intrat în dormitor, am deschis geamul și am sărit.
Am căzut prost, dar m-am ridicat imediat și am continuat să alerg.
M-am oprit abia când am ajuns la secția de poliție.
Le-am spus că fratele meu era mort.
Le-am spus că cineva fusese în apartament.
Nu le-am povestit despre femeie.
Nu le-am spus despre numere.
Nu le-am spus că mă alesese pe mine.
După aceea mi-am dat demisia.
Am schimbat apartamentul.
Numărul de telefon.
Am evitat să mai vorbesc despre ce se întâmplase.
A trecut aproape un an.
Nu am mai primit mesaje.
Nu am mai văzut femeia.
Nu am mai auzit vocea.
Am început să cred că poate scăpasem.
Poate numărul 13 fusese ultimul.
Poate seria se terminase cu mine.
Sau poate nu funcționa dacă refuzai să participi.
Așa îmi spuneam.
Până în seara asta.
Acum câteva minute cineva a bătut la ușă.
De trei ori.
M-am ridicat.
Nu știu de ce.
Nu aștept pe nimeni.
M-am apropiat de vizor.
Înainte să mă uit, mi-am văzut reflexia slabă în sticla ușii.
Zâmbeam.
Nu-mi amintesc să fi început.
Am încercat să-mi relaxez fața.
Nu pot.
Cineva bate din nou.
Știu cine este.
Și, pentru prima dată după un an, nu mai simt frică.
Doar o bucurie ciudată.
A venit.
