În decembrie 1980, într-un cartier de la marginea orașului Chicago, patru adolescenți au hotărât să petreacă o noapte într-un loc despre care adulții refuzau chiar și să vorbească.
Steward, Alex, Nick și Grace crescuseră împreună.
Și, ca aproape toți copiii din zonă, crescuseră auzind povești despre Conacul Rosenberg.
Clădirea se afla dincolo de un iaz, ascunsă între copaci bătrâni și un gard de fier aproape înghițit de rugină.
Fusese construită spre sfârșitul secolului al XIX-lea de familia Rosenberg.
Mai târziu devenise orfelinat.
Apoi venise incendiul.
Nimeni nu știa cu exactitate ce se întâmplase în noaptea aceea.
Poveștile se schimbau de la un vecin la altul.
Unii spuneau că focul izbucnise accidental.
Alții susțineau că personalul abandonase clădirea și îi încuiase pe copii înăuntru.
Cert era că, după incendiu, conacul nu mai fusese folosit.
De atunci începuseră zvonurile.
Noaptea se auzeau copii râzând în camerele goale.
Lumini apăreau la ferestre, deși clădirea nu mai avea electricitate.
Un leagăn din curte se mișca uneori fără vânt.
Iar oamenii care treceau pe lângă proprietate după miezul nopții spuneau că auzeau același cântec.
Un cântec de copii.
Nimeni nu putea însă să-și amintească melodia după ce pleca de acolo.
Vineri, 19 decembrie 1980.
Puțin înainte de miezul nopții, cei patru s-au întâlnit în fața casei lui Steward.
Aveau două lanterne, un aparat foto, baterii de rezervă și suficient curaj cât să creadă că toate poveștile erau prostii.
— Intrăm, facem câteva poze și plecăm, a spus Steward.
El fusese cel care propusese totul.
Voia dovezi.
Nick voia doar să poată spune luni la școală că intrase în Conacul Rosenberg.
Grace nu era la fel de entuziasmată.
Iar Alex regreta deja că venise.
— Dacă vedem ceva ciudat, plecăm, a spus el.
Nick a râs.
— Dacă vedem o fantomă, îi facem poză.
Au pornit.
Temperatura coborâse mult sub zero.
În depărtare nu se vedea aproape nimic.
Doar contururile copacilor și, uneori, lumina lunii reflectată de zăpada veche.
Când au ajuns în fața proprietății, toți patru s-au oprit.
Conacul era mai mare decât părea de la distanță.
Ferestrele etajului superior erau negre.
O parte din acoperiș se prăbușise.
Balcoanele înguste păreau gata să cadă.
Porțile de fier erau întredeschise.
— Ultima șansă să ne întoarcem, a spus Grace.
Nick a împins poarta.
Metalul a scos un scârțâit lung.
Au intrat.
Atunci leagănul a început să se miște.
Era prins de creanga unui copac din partea stângă a curții.
Înainte.
Înapoi.
Încet.
Alex a îndreptat lanterna spre el.
— E cineva acolo?
Nu era nimeni.
— Vântul, a spus Nick.
Grace s-a uitat la copaci.
Crengile nu se mișcau.
Leagănul continua.
Înainte.
Înapoi.
Apoi s-a oprit.
Brusc.
Ca și cum cineva tocmai coborâse din el.
Ușa principală era descuiată.
Steward a împins-o.
Aerul din interior mirosea a praf, lemn umed și ceva ars.
Holul principal era uriaș.
Geamurile sparte lăsau frigul să intre.
Într-un colț se afla un pian acoperit de praf.
Pe pereți mai atârnau câteva rame goale.
— Vedeți? a spus Nick. Nimic.
Grace și-a apropiat lanterna de unul dintre pereți.
Sub stratul de murdărie se vedeau linii negre.
Urme de fum.
— Incendiul a ajuns până aici.
Steward a făcut câteva fotografii.
Blitzul a luminat camera.
Pentru o fracțiune de secundă, Alex a avut impresia că văzuse un copil stând lângă pian.
Când lumina a dispărut, locul era gol.
— Ați văzut?
— Ce?
Alex a dat din cap.
— Nimic.
Au mers mai departe.
În clipa în care au ajuns la scări, pianul a scos o singură notă.
Niciunul nu s-a mai prefăcut că nu-i era frică.
La etaj, frigul părea mai intens.
Coridorul se despărțea în două direcții.
Din partea stângă s-a auzit o voce.
Foarte slabă.
— Ajută-mă…
Nick a ridicat lanterna.
Din partea dreaptă s-a auzit aceeași voce.
— Ajută-mă…
Grace s-a apropiat de Steward.
Apoi, din ambele coridoare, s-au auzit pași mici alergând.
Cei patru au întors lanternele în toate direcțiile.
Nimeni.
— Nu ne despărțim, a spus Grace.
În acel moment, o ușă din stânga s-a trântit.
Alta s-a deschis în dreapta.
Din interior s-a auzit plânsul unui copil.
Nick a pornit spre el.
— Stai!
Grace s-a dus după el.
Steward și Alex au încercat să-i urmeze, dar ușa dintre ei s-a închis violent.
Steward a tras de clanță.
Blocată.
— Nick!
Niciun răspuns.
Doar o voce de copil.
Foarte aproape.
— Bun venit.
Steward și Alex au continuat pe coridorul din stânga.
După câteva camere goale, au ajuns într-o încăpere mai mică.
Într-un colț se afla o oglindă veche.
Era acoperită de un strat gros de praf.
— Nu-mi place asta, a spus Alex.
Steward și-a trecut mâneca peste sticlă.
Reflexia lor a apărut treptat.
Steward.
Alex.
Camera din spatele lor.
Și o femeie.
Alex a încremenit.
Femeia stătea între ei.
Purta o rochie lungă, întunecată.
Părul îi era prins la spate.
Nu părea rănită.
Nu părea un monstru.
Doar foarte tristă.
Steward s-a întors.
Camera era goală.
S-a uitat din nou în oglindă.
Femeia rămăsese acolo.
Acum privea direct spre Alex.
Buzele i s-au mișcat.
Un singur cuvânt.
Podul.
Oglinda s-a crăpat dintr-o dată.
Alex s-a retras.
— Ai văzut-o?
Steward a dat din cap.
Nu mai avea nevoie de fotografii pentru a demonstra nimic.
— Îi găsim pe ceilalți și plecăm.
În cealaltă parte a etajului, Nick și Grace găsiseră un fost dormitor.
Pe podea erau rânduri de cadre metalice de pat.
Mici.
Pentru copii.
Pe peretele din capăt se mai vedeau desene făcute cu creionul.
Case.
Copaci.
Figuri cu mâinile unite.
Grace a luminat unul dintre ele.
Sub desen, un copil scrisese:
NU NE LASĂ SĂ IEȘIM.
Nick nu mai râdea.
De undeva, deasupra lor, a început un cântec.
Mai multe voci de copii.
Foarte încet.
Aceeași melodie repetată.
Grace și-a ridicat privirea spre tavan.
— Vine din pod.
În acel moment, un scaun din spatele lor s-a răsturnat.
Au fugit.
Cele două grupuri s-au întâlnit la capătul scărilor spre pod.
Nick a fost primul care a vorbit.
— Plecăm.
— Exact asta încercăm să facem, a spus Steward.
Au coborât spre parter.
Ușa principală nu s-a deschis.
Au încercat ferestrele.
Blocate.
Ușa din spate.
La fel.
— Nu se poate, a spus Alex.
Steward a lovit una dintre ferestre cu un scaun.
Sticla nu s-a spart.
Nici măcar nu s-a fisurat.
Din etaj s-a auzit din nou cântecul copiilor.
Grace a privit spre scări.
— Vrea să mergem sus.
— Cine?
Grace nu a răspuns.
— Într-o cameră am găsit un mesaj. Copiii spuneau că nu erau lăsați să plece.
Alex s-a uitat la Steward.
— Femeia din oglindă a spus „podul”.
Nick a înjurat încet.
— Atunci mergem în pod.
Scara îngustă trosnea sub greutatea lor.
Cu fiecare treaptă, cântecul devenea mai clar.
La ultima treaptă s-a oprit.
Podul era mult mai mare decât se așteptaseră.
Cutii.
Mobilă acoperită.
Jucării vechi.
Un căluț de lemn.
Mai multe păpuși.
Grace a găsit o masă.
Pe ea se afla un registru gros, legat în piele.
A deschis prima pagină.
ORFELINATUL ROSENBERG
Sub titlu:
Registrul rezidenților
Pagini întregi cu nume.
Date de naștere.
Date de intrare.
Unele aveau o linie trasă peste ele.
Altele aveau scris:
DECEDAT
Steward a răsfoit spre final.
Ultimele pagini erau deteriorate de apă și fum.
Grace s-a apropiat.
— Aici.
Era o însemnare făcută cu cerneală aproape ștearsă.
17 decembrie 1921
Sub ea:
Copiii au fost închiși în dormitoare după stingere.
Alta:
Incendiul a început la parter.
Și ultima:
Cheile nu au fost găsite.
Nick s-a uitat la ceilalți.
— Deci au rămas blocați.
Grace a întors pagina.
O fotografie căzuse dintre foi.
Arăta personalul orfelinatului.
În mijloc se afla aceeași femeie pe care Steward și Alex o văzuseră în oglindă.
Sub fotografie era scris:
Eleanor Rosenberg — administratoare.
Pe spatele fotografiei exista un mesaj.
Scrisul tremura.
Am încercat să deschid ușile. Nu eu le-am încuiat.
Atunci s-a auzit primul strigăt.
Un copil.
Apoi altul.
Apoi zeci.
Podul a început să se umple de miros de fum.
— Plecăm! a strigat Steward.
Au fugit spre scară.
În partea de jos a holului se vedea o lumină portocalie.
Pentru câteva secunde au crezut că era foc.
Dar pereții nu ardeau.
Clădirea repeta ceva.
O noapte care se întâmplase cu aproape șaizeci de ani în urmă.
Ușile camerelor au început să se zguduie.
Din spatele lor se auzeau copii.
— Deschideți!
— Vă rog!
— Nu putem ieși!
Grace a început să plângă.
Nick a tras de prima clanță.
Blocată.
Steward a încercat alta.
La fel.
Atunci Alex a văzut-o.
Eleanor stătea la capătul coridorului.
Nu îi privea pe ei.
Privea ușile.
În mână ținea un inel cu chei.
Și plângea.
A ridicat brațul.
A arătat spre scările principale.
— Fugiți! a strigat Grace.
Au coborât.
De data aceasta, ușa principală s-a deschis.
Cei patru au ieșit în curte.
Aerul rece i-a lovit în față.
Nu s-au oprit.
Au trecut de leagăn.
De copaci.
De poartă.
Nick a ajuns primul în drum.
S-a întors.
— Grace?
Cei trei s-au oprit.
Grace nu mai era cu ei.
— Grace!
Au alergat înapoi spre poartă.
Conacul era întunecat.
Într-o fereastră de la etaj se vedea o siluetă.
O fată.
Grace.
Lovea cu palmele în geam.
— Ajutați-mă!
Steward s-a repezit spre poartă.
Porțile s-au trântit.
Nick și Alex au încercat să-l ajute.
Nu s-au mișcat.
Din spatele lor s-a auzit cântecul copiilor.
De data aceasta venea din curte.
Nu din casă.
Alex și-a ridicat lanterna.
Printre copaci se vedeau siluete mici.
Zeci.
Stăteau nemișcate.
Priveau spre ei.
Apoi luminile lanternelor s-au stins.
În dimineața următoare, familiile celor patru au anunțat dispariția lor.
Poliția a cercetat zona.
Conacul era gol.
Nu au găsit urme de luptă.
Nu au găsit corpurile adolescenților.
Aparatul foto al lui Steward a fost găsit în curte, lângă leagăn.
Filmul fusese aproape complet distrus.
O singură fotografie a putut fi developată.
Îi arăta pe Steward, Alex, Nick și Grace în fața intrării.
În spatele lor, la ferestre, se vedeau mai mulți copii.
Poliția a considerat imaginea o problemă de expunere.
Conacul Rosenberg a fost închis definitiv.
Câțiva ani mai târziu, înainte ca autoritățile să demoleze ceea ce mai rămăsese din clădire, un muncitor a găsit în pod un registru vechi.
Ultima pagină nu semăna cu restul.
Cerneala părea mult mai nouă.
Sub lista copiilor dispăruți în incendiul din 1921 fuseseră adăugate patru nume:
Steward
Alex
Nick
Grace
Lângă fiecare era aceeași dată.
19 decembrie 1980
Sub nume exista o singură propoziție:
ACUM SUNT TOȚI AICI.
Muncitorul a dus registrul afară.
Când s-a întors după celelalte obiecte, podul era gol.
Registrul nu a mai fost găsit niciodată.
Conacul a fost demolat câteva luni mai târziu.
Astăzi, pe locul unde se afla clădirea nu mai există decât un teren gol, lângă iaz.
Dar oamenii care locuiesc în apropiere spun că, în nopțile foarte reci din decembrie, încă se poate auzi un leagăn scârțâind.
Și, dacă rămâi suficient de mult…
începe cântecul.
Super