Bunica mea a fost întotdeauna foarte atașată de noi. Ne vizita des și aproape de fiecare dată venea cu mici cadouri care îmi puneau imediat zâmbetul pe buze.
Aseară însă s-a întâmplat ceva ce nu voi putea uita niciodată.
Am auzit o bătaie puternică în ușă.
Sunetul a răsunat prin toată casa.
Pentru câteva secunde am rămas în pat, ascultând.
Apoi am auzit pași.
La început am crezut că unul dintre părinții mei se întorsese acasă mai devreme. M-am gândit chiar că putea fi pisica vecinului, care obișnuia să intre în curtea noastră în speranța că va primi ceva de mâncare.
Abia după câteva clipe mi-am amintit.
Eram singur acasă.
M-am dat încet jos din pat.
Scările scârțâiau la fiecare pas și, pentru prima dată, casa în care locuisem atâția ani mi se părea complet străină.
Am coborât cu grijă.
Atunci am auzit vocea.
— Deschide…
Venea din dreptul ferestrei din față.
Am tresărit atât de tare încât aproape am țipat.
Vocea îmi era cunoscută.
Dar ceva nu era în regulă cu ea.
M-am apropiat încet de perdea. Mintea îmi spunea să mă opresc, dar picioarele continuau să mă poarte înainte.
Respirația îmi devenea tot mai rapidă.
Am tras perdeaua doar puțin.
Era bunica.
Stătea în ploaie, lipită aproape de geam.
Părul îi era ud și îi cădea pe lângă față. Zâmbea exact așa cum zâmbea de fiecare dată când venea să mă vadă.
Doar ochii erau diferiți.
Erau roșii.
— Bunico? am șoptit.
Ea continua să zâmbească.
— Deschide.
Vocea aceea nu era a bunicii mele.
— De ce nu intri? Ai cheia de rezervă.
Zâmbetul i se lărgi.
Prea mult.
Pentru o clipă am văzut în gura ei niște dinți mult prea ascuțiți pentru a fi omenești.
Degetele îi erau lipite de geam, iar unghiile păreau neobișnuit de lungi.
— Deschide!
De data aceasta vocea ei fu mult mai puternică.
Am făcut un pas înapoi.
În casă era aproape întuneric. Singura lumină venea din bucătărie și abia ajungea până la fereastră.
Bunica mă privea fără să clipească.
— Nu vrei să-i deschizi bunicii tale?
Își lăsă capul puțin într-o parte și, pentru o clipă, păru tristă.
Am vrut să-mi iau telefonul.
Să-i sun pe părinți.
Să fug în camera mea și să încui ușa.
Dar nu puteam.
Privirea ei mă ținea pe loc.
— Ba da… am șoptit.
Nu știu dacă m-a auzit.
Zâmbetul îi reveni imediat.
— Atunci deschide. Nu-ți fac nimic.
În clipa aceea am simțit ceva foarte ciudat.
Știam că nu trebuia să mă apropii de ușă.
Știam că femeia de afară nu era bunica mea.
Și totuși corpul meu începu să se miște.
Un pas.
Apoi încă unul.
Încercam să mă opresc, dar picioarele nu mă ascultau.
Am ajuns în fața ușii.
Mâna mi s-a ridicat spre cheie.
Am răsucit-o.
Ușa s-a deschis cu un scârțâit lung.
Ploaia cădea în fața casei.
Bunica nu mai era acolo.
Am rămas nemișcat.
M-am uitat spre locul unde o văzusem la fereastră.
Nu existau urme în noroi.
Nici măcar o urmă de pași.
— Hai aici, dragul meu.
Vocea veni din spatele casei.
De data aceasta suna aproape normal.
Am ieșit încet.
— Bunico?
Nimeni nu răspunse.
Am mers până în spatele casei.
Acolo am încremenit.
În iarba udă se aflau două trupuri.
M-am apropiat suficient cât să le recunosc.
Erau părinții mei.
Cu câteva ore înainte îmi spuseseră că plecau să o aducă pe bunica în vizită.
Nu-mi mai amintesc exact ce s-a întâmplat după aceea.
Îmi amintesc doar că am ridicat privirea.
Bunica stătea la câțiva metri de mine.
Ținea un topor în mână.
Zâmbea din nou.
Acel zâmbet imposibil.
S-a apropiat încet.
Ultimele cuvinte pe care mi le amintesc au fost rostite cu vocea blândă pe care o folosea când eram mic:
— Acum poți să dormi.
Ține minte un singur lucru.
Dacă cineva drag îți cere să-i deschizi ușa, deși ar trebui să aibă deja cheia…
nu deschide.
