În familia mea, poveștile paranormale nu au fost niciodată ceva neobișnuit.
Aproape fiecare rudă avea câte o întâmplare despre o casă în care se auzeau pași fără explicație, un mort văzut în vis înainte să vină vestea sau o siluetă observată pe marginea drumului noaptea.
Eu eram sceptic.
Îmi plăcea să ascult poveștile, dar întotdeauna găseam o explicație.
O umbră.
Oboseală.
Un animal.
Imaginație.
Asta până în vara lui 2016.
După noaptea aceea, am încetat să mai caut explicații pentru orice.
Era 13 iulie.
Părinții mei hotărâseră să petrecem câteva săptămâni la casa noastră de la țară.
Nu-mi plăcea prea mult acolo.
Satul era mic, casa se afla aproape de marginea unei păduri, iar semnalul la telefon dispărea din când în când cu orele.
În jurul gospodăriei trăiau multe pisici fără stăpân.
Ziua dormeau prin iarbă sau sub mașini.
Noaptea deveneau gălăgioase.
La început mă enervau.
După câteva zile nici nu le mai auzeam.
Până în noaptea aceea.
În jurul orei 23:00, părinții mei se pregăteau să plece la niște prieteni de familie care locuiau la aproximativ cincisprezece kilometri.
Tata a intrat în camera mea înainte să plece.
— Ești sigur că nu vii?
— Da. Rămân aici.
— Închide ușa după noi.
Am dat din cap.
Nu aveam chef de vizite.
Voiam doar să stau pe YouTube și să pierd timpul până se întorceau.
La scurt timp am auzit mașina ieșind din curte.
Apoi casa a devenit liniștită.
Afara începuse să plouă.
Nu foarte tare la început.
Doar o ploaie caldă de vară, cu tunete îndepărtate.
Am pus căștile și am început să mă uit la un videoclip horror.
Nici nu mai știu despre ce era.
Țin minte doar că, aproape de miezul nopții, am auzit pisicile.
Am pus pauză.
Sunetele veneau din curte.
La început păreau aceleași țipete pe care le auzisem în alte nopți.
Apoi ceva s-a schimbat.
Nu mai suna ca o luptă între animale.
Era haos.
Miorlăituri scurte.
Lăbuțe alergând prin pietriș.
Un sunet ascuțit, aproape ca un avertisment.
Apoi toate au tăcut deodată.
Am scos căștile.
Am ascultat.
Ploaia lovea acoperișul.
Un tunet.
Nimic altceva.
Mi-am spus că probabil trecuse un câine prin curte.
Am pornit din nou videoclipul.
După câteva minute, cineva a bătut în geam.
Tac.
M-am oprit.
Camera mea era la etaj.
Geamul dădea spre curtea din spate.
Nu exista balcon.
Niciun copac nu creștea suficient de aproape încât o creangă să atingă sticla.
Am rămas cu privirea fixată asupra ferestrei.
Tac. Tac.
De data aceasta am auzit clar.
Ca și cum cineva ar fi lovit geamul cu unghia.
Mi-am dat căștile jos.
M-am ridicat.
Aș fi vrut să nu mă apropii.
Dar exact ca un idiot, am făcut-o.
Am tras încet perdeaua.
Și l-am văzut.
La început am crezut că era un om.
Era lipit de peretele exterior al casei.
Nu stătea pe ceva.
Nu se ținea de pervaz.
Pur și simplu era acolo.
Corpul îi era orientat aproape paralel cu peretele, ca și cum gravitația pentru el funcționa într-o altă direcție.
Ploaia îi curgea pe haine.
Purta ceva ce semăna cu o cămașă foarte închisă la culoare.
Fața era palidă.
Nu nefiresc de albă.
Mai degrabă culoarea cuiva care nu văzuse lumina soarelui de foarte mult timp.
Dar cel mai rău erau ochii.
Nu pentru că arătau monstruos.
Arătau normali.
Prea normali.
Și mă priveau direct.
Nu clipea.
Nici eu.
Apoi gura i s-a întins într-un zâmbet.
Nu avea colți.
Nu avea dinți imposibili.
Era doar un zâmbet omenesc.
Dar a apărut mult prea încet.
Ca și cum își amintea cum se face.
Am făcut un pas înapoi.
În aceeași clipă, silueta s-a deplasat lateral.
Nu a coborât.
Nu a sărit.
A alunecat pur și simplu pe peretele casei și a dispărut din raza ferestrei.
Am tras perdeaua.
Am rămas nemișcat.
Nu știu cât timp am stat acolo.
Poate un minut.
Poate cinci.
Apoi mi-am dat seama de ceva.
Nu auzisem nimic aterizând în curte.
Niciun pas.
Nicio mișcare prin iarbă.
Nimic.
Am luat telefonul.
Semnal zero.
Am încercat să-mi sun părinții oricum.
Apelul nici măcar nu pornea.
Am coborât până la bucătărie.
Voiam să iau ceva cu care să mă apăr și să verific dacă toate ușile erau încuiate.
Ajunsesem aproape la capătul scărilor când am auzit primul zgomot.
Scrrrr.
M-am oprit.
Venea de la ușa de la intrare.
Scrrrr.
Ca o unghie trasă foarte încet peste lemn.
M-am apropiat cât să văd ușa din hol.
Clanța nu se mișca.
Scrrrr.
Apoi zgârietura s-a oprit.
Au urmat trei bătăi.
Tac. Tac. Tac.
Exact același sunet de la geam.
Am fugit înapoi la etaj.
Am intrat în camera mea și am încuiat ușa.
Apoi am împins biroul în fața ei.
Respiram atât de tare încât aproape nu mai auzeam ploaia.
Pentru câteva minute nu s-a întâmplat nimic.
Apoi zgârieturile au început din nou.
Nu la ușa de la intrare.
La peretele de sub camera mea.
Sunetul urca încet.
Scrrrr.
Pauză.
Scrrrr.
Mai sus.
Ca și cum cineva ar fi urcat pe exteriorul casei.
M-am retras în cel mai îndepărtat colț.
Sunetul a ajuns lângă geam.
S-a oprit.
A urmat liniște.
Am refuzat să mă uit.
Apoi am auzit ceva care m-a speriat mai mult decât orice zgârietură.
Vocea tatălui meu.
De afară.
— Deschide.
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
Era vocea lui.
Tonul lui.
Felul în care pronunța cuvintele.
— Hai, deschide.
Nu m-am mișcat.
Părinții mei erau la cincisprezece kilometri distanță.
Telefonul meu arăta în continuare zero semnal.
— Sunt eu.
Vocea venea chiar din spatele geamului.
Apoi a râs.
Nu ca tata.
Râsul era slab și scurt.
Ca o copie proastă.
După aceea nu s-a mai auzit nimic.
Am rămas în cameră cu biroul lipit de ușă până după ora unu.
La un moment dat am auzit motorul unei mașini.
Lumini au trecut peste perete.
Apoi vocea reală a tatălui meu din curte:
— Ai adormit?
Nu am deschis imediat.
Am așteptat până l-am auzit intrând în casă cu cheia.
Abia atunci am împins biroul.
Părinții mei au observat instant că ceva nu era în regulă.
Le-am spus că mă speriase furtuna.
Nu știu de ce am mințit.
Poate pentru că povestea suna absurd chiar și în mintea mea.
Poate pentru că nu voiam să aud pe cineva spunând:
„Ai imaginat totul.”
Dimineața, tata a ieșit în curte.
L-am auzit chemând-o pe mama.
Am coborât și eu.
Pisicile care stăteau în mod normal în jurul casei dispăruseră.
Toate.
Niciuna nu mai dormea sub mașină.
Niciuna nu a venit când mama a pus mâncare.
Tata a spus că probabil se speriaseră de furtună.
Apoi a observat peretele.
Sub geamul meu existau patru urme lungi în tencuială.
Porneau de jos.
Urcau aproape drept până la etaj.
Nu semănau cu urmele lăsate de ghearele unui animal.
Erau prea regulate.
Ca și cum cineva ar fi tras patru degete pe zid în timp ce urca.
Tata s-a uitat la mine.
— Ai auzit ceva azi-noapte?
Am vrut să-i spun.
N-am putut.
— Nu.
A dat din cap.
Am intrat în casă.
Nu am mai dormit niciodată singur în camera aceea.
La sfârșitul verii ne-am întors în oraș.
Ani întregi nu s-a mai întâmplat nimic.
Am ajuns chiar să mă întreb dacă nu cumva oboseala și povestea horror pe care o ascultasem mă făcuseră să interpretez greșit totul.
Până când tata mi-a trimis o fotografie.
Voia să vândă casa și făcuse câteva poze pentru anunț.
Una dintre ele era făcută din curte, ziua.
Se vedea toată fațada.
Am mărit imaginea.
Urmele din tencuială erau încă acolo.
Dar nu ele m-au speriat.
În fereastra camerei mele se vedea cineva.
O siluetă stătea foarte aproape de geam.
Chipul era greu de distins din cauza reflexiei.
Dar zâmbea.
I-am spus tatălui meu să verifice camera.
Mi-a răspuns câteva minute mai târziu.
„Nu e nimeni sus.”
Apoi mi-a trimis încă un mesaj.
„Dar cineva a bătut de trei ori în geam.”


