Era o seară tipica, liniștită. Soțul meu, Jim, nu era acasa. „Treburi bărbătești la cârciumă”. Asta-mi spunea mereu. Desigur, stateam ingrijorata. Aș fi preferat să-l am acasă și în siguranță. Dar cine eram eu ca să-l leg? Și așa, cu lucrurile casnice gata, m-am așezat în fața radioului cu o ceașcă de cacao.
Îmi amintesc că aproape m-am înecat cu o înghițitură când muzica sa întrerupt brusc și vocea unui bărbat a început să rasune.
„Doamnelor și domnilor, ne pare rău că vă întrerupem programul, dar avem știri de ultimă oră.”
De îndată ce a spus-o, am știut că nu poate fi decât un singur lucru.
El a continuat. „Se pare că ucigasul din Nestwood a lovit din nou. Victima, descoperită mai devreme în această seară este … ”
Am oprit radioul imediat. Nu m-am putut lasa să ascult detaliile sângeroase, stiind ca Jim era afară, în mijlocul pericolului. Este adevărat, e bărbat, iar ucigașul părea să țintească doar femei tinere, dar totuși… Ce s-ar fi întâmplat dacă Jim s-a fi aflat intr-o circumstanta ciudata? Eram speriata. Era adevărat că se întorcea adesea cu cadouri pentru mine,…o bijuterie, lucruri mici și frumoase… și le iubeam pe toate. Dar as fi preferat sa-l am pe el acasa, langa mine.
Am fost trasa din gândurile mele de o bătaie la ușă. Pentru o clipă, inima mi-a tresaltat. Am sărit de pe scaun și m-am grăbit spre ușă. „Jim? Jim, tu ești?”
Am deschis, pregătită să-mi văd soțul și să sar în brațele lui. Dar în cealalta parte a ușii nu era Jim, ci o tânără femeie. A spune că arăta îngrozitor ar fi o subevaluare grosolană. Părul îi era ud si incalcit, chipul palid, cu ochii scufundați și buzele uscate. Hainele pe care le purta erau puțin mai mult decât zdrențe rupte.
După un moment, mi-am dat seama că mă holbez. „Vă pot ajuta, domnișoară?”, am întrebat în cele din urmă.
Ea încuviință încet.
„Vrei să intri?”
Din nou, a încuviințat încet.
Acum, ma confruntam cu o dilemă. Cu siguranță nu-mi doream această femeie ciudată în casa mea. Pe de altă parte, avusese în mod clar o noapte teribilă deja. În cele din urmă, conștiința mea a câștigat. M-am dat deoparte și am lăsat-o să treacă.
Stând lângă ea în hol, am văzut ca tremura.
„Pot să îți pregătesc niște ceai dacă îți place”, am spus.
Fără un cuvânt sau măcar să se întoarcă să mă privească, ea încuviință încet.
„Foarte bine”, am spus. „Urmeaza-mă.”
Am adus-o în bucătărie. În timp ce pregăteam ceaiul, fiecare întrebare pe care o puneam părea să cadă pe urechi surde. Niciuna nu a primit un răspuns verbal. Poate că nu vorbește engleză, m-am gândit.
La un moment dat, m-am uitat la locul unde stătea și am vazut-o studiindu-si una dintre mâini. Cu degetele de la mana dreapta, se freca la baza degetului inelar stang.
„Te deranjează inelul tău?” Am întrebat în timp ce mă apropiam de ceai.
Ea si-a retras mana, iar acum puteam vedea clar că nu exista un inel, ci doar o bandă de iritație roșie, semn ca acolo fusese clar unul.
„Doamne”, am spus, „ti-ai pierdut inelul?”
A dat din nou încet din cap, dar de data aceasta ceva a fost diferit. Pe fața ei, în cele din urmă, a fulgerat o emotie. A fost atât de scurta, încât aproape am pierdut-o, dar eram sigura că o privire de tristețe fusese acolo.
Aș fi întrebat mai departe, dar sunetul ușii din față deschizându-se și închizându-se din nou ne-a întrerupt conversația.
„Sarah”, l-am auzit pe soțul meu chemându-mă din hol. „Sunt acasă. Și am ceva pentru tine. ”
Nu m-am putut abține din zambet.
„Sunt în bucătărie, am spus. „Avem companie”.
„Companie?” a întrebat el, intrând în cameră. „Pe cine?”
Întrebarea îi încremeni pe buze. Culoarea i se scurse de pe față. Ochii lui erau mari și gura căzută într-o expresie de teroare pe care nu o voi uita niciodată.
„Ce s-a întâmplat?” Am întrebat blând.
Ochii mei au fost brusc atrași de silueta care se ridica de la masă. Tânăra stătea acum în picioare, cu ochii înfățișați în imaginea urii aprinse. Ea se uită la Jim. Nimeni nu s-a mai mișcat pentru un moment care-a parut etern.
Apoi, cu un tipat, femeia se aruncă înainte. Jim fugi imediat. Au ieșit pe ușă, in stradă. Am încercat să-i urmăresc cât de mult am putut, dar în curând mi-am pierdut respirația. Chiar înainte să dispară din vedere, l-am văzut întorcându-se și aruncând ceva, un obiect mic care a sclipit în lumina lunii când a ajuns în cele din urmă să se odihnească în strada.
M-am repezit la el, știind aproape sigur ce urma sa gasesc. Și acolo a fost. Nici măcar nu m-am putut apleca să il iau.
Așezat printre frunzele uscate, moarte, era un inel strălucitor și frumos.
Poveste adaptata dupa The Woman at the Door scrisa de Jdeschene, pe baza licentei CC BY-SA.
nu am inteles finalul
Mama