Aveam 28 de ani și, la momentul ăla, mă întorsesem de câteva luni în Bacău. Nu fusese o revenire glorioasă. Lucrasem în Cluj câțiva ani, apoi firma la care eram s-a tăiat din oameni, iar eu m-am trezit cu prea puține economii și cu un tată tocmai pierdut, ceea ce mi-a dat senzația că tot ce ținea loc până atunci începea să cadă pe rând. Mama stătea la țară, la vreo patruzeci de minute de oraș, și nu voiam să mă mut înapoi acolo. Așa că am luat o garsonieră în Bacău și am început să caut ceva stabil.
Jobul de la arhivă a venit prin Radu Cernat.
Pentru mine, Radu nu era doar un bărbat de aproape șaizeci de ani care lucra la Arhivele Naționale, serviciul județean. Era și unul dintre puținii oameni despre care tata vorbise mereu cu respect. “Radu e serios”, spunea. “Radu știe cum merg lucrurile.” Când eram mic, îl mai văzusem pe la noi. Nu des, dar suficient cât să-l asociez cu ceva sigur. Genul de om care vorbea puțin, își lăsa pantofii perfect aliniați la ușă și îți aducea o carte în loc de o ciocolată.
Când am revenit în oraș și am aflat că la arhivă se caută cineva pentru digitizare și ordonare de fonduri mai vechi, el a fost cel care m-a sunat.
Mi-a zis simplu că nu e muncă spectaculoasă, dar e curată, liniștită și potrivită pentru cineva care are nevoie să stea o perioadă cu capul plecat și cu mintea ocupată. Exact așa a formulat.
Avea dreptate. În primele două săptămâni, locul chiar mi s-a părut sigur.
Serviciul județean era într-o clădire veche, nu foarte frumoasă, dar solidă, cu ferestre înalte, pereți groși și mirosul ăla de hârtie bătrână care se lipește de haine. În față era o sală de studiu pentru public. În spate, depozitele. Cutii, rafturi metalice, inventare, dosare legate cu sfoară, registre de stare civilă, hărți, procese-verbale, tot felul de resturi ordonate ale altor vieți.
Munca mea era simplă: primeam cutii sau fonduri care trebuiau verificate, uneori curățate, apoi trecute în registre și scanate parțial, în funcție de starea lor. Nu umblam la documente foarte sensibile și nici la arhive spectaculoase. Mai mult administrație veche, ziare locale, câteva colecții de dosare depuse prost în anii nouăzeci.
Radu era calm, exact cum îl știam din amintiri. Îmi făcea cafea dimineața, îmi spunea unde să nu trag de coperți fiindcă se rupeau, îmi arăta cum să pun corect mănușile când atingeam acte mai fragile. Nici n-aș fi putut cere un început mai liniștitor.
Doar că, după a treia zi în depozit, am observat primul lucru ciudat.
De fiecare dată când deschideam anumite cutii, Radu apărea în ușă.
Nu venea cu pași zgomotoși. Nu tușea. Nu spunea nimic dinainte. Pur și simplu ridicam capul și îl găseam acolo, cu o mână pe toc, uitându-se la mine. Nu speriat. Nu agresiv. Doar atent. Mult prea atent.
Prima dată mi s-a părut amuzant. I-am zis, râzând, că are talent să apară exact când nu mă aștept.
El a zâmbit puțin și mi-a spus:
În depozite nu e bine să fii chiar singur.
Tonul a fost suficient de normal cât să nu-mi rămână în cap mai mult decât câteva minute.
A doua oară a apărut când desfăceam o cutie cu ziare locale și acte administrative din anii nouăzeci. Din nou, fără zgomot. Din nou, exact în ușă. Eu m-am întors fiindcă simțisem, pur și simplu, că nu mai eram singur în cameră.
Am zis ceva de genul că m-a speriat puțin.
Radu a răspuns:
Te obișnuiești. Aici auzi multe și nu toate sunt ce par.
A spus-o ca pe o glumă uscată de arhivist. Sau așa am vrut eu să cred.
În următoarele zile, comportamentul ăsta s-a repetat. Nu de fiecare dată. Numai la anumite cutii. Dacă lucram la hărți sau la registre, nu apărea. Dacă desfăceam cutii venite din subsolul vechi, dintr-o magazie laterală sau din fonduri “nerepartizate”, îl găseam iar în ușă.
Nu-mi plăcea, dar nu-mi era frică. Îl cunoșteam. Îl legam de tata. Îl legam de ideea de ajutor. Creierul meu avea prea multe motive să explice totul prin rutină, prin control profesional sau prin obicei.
Apoi, într-o miercuri, m-a lăsat singur în depozit pentru prima dată mai mult de un sfert de oră.
Țin minte și acum cutia. Carton gălbui, sfoară subțire, etichetă scrisă la mașină: “Diverse. Nedepuse. Transfer vechi.”
Nu părea nimic special.
Am tăiat sfoara, am ridicat capacul și primul dosar era deasupra tuturor.
Avea copertă gri, nouă, nu veche. Numele meu complet era trecut cu litere drepte, negre. Numele meu, data mea de naștere, și sub ele un număr de inventar care nu semăna cu nimic din restul arhivei.
M-am uitat în jur, convins instant că e o glumă. O glumă foarte ciudată, dar tot o glumă.
Am deschis coperta.
Prima filă era o fotografie color cu mine, intrând în blocul meu cu o sacoșă în mână. Hanoracul, cheia, scara, totul era clar. Nu era veche. Era de cu o zi înainte, poate chiar din seara precedentă. Sub fotografie era o fișă mecanografiată:
Subiectul s-a întors la adresa curentă la 19:18. A stat în apartament până la 22:41. A ieșit pentru cumpărături. A revenit singur.
Am rămas cu fila în aer câteva secunde bune.
Sub ea era alta. O fotografie cu mine la un semafor, dimineața, pe Calea Mărășești. Alta, într-un magazin. Alta, cu mine în autobuz, privit din spate. Și sub fiecare, note scurte. Seacă. Exact cum ar scrie cineva care nu vrea să piardă timp cu emoția.
La finalul teancului era o pagină singură, fără fotografie.
Weekend: subiectul va merge la mama. Plecare sâmbătă înainte de prânz.
Eu chiar plănuisem asta. Nu spusesem nimănui de la arhivă. Hotărâsem doar cu mama, la telefon, cu o seară înainte, că mă duc sâmbătă să o ajut cu niște lemne și cu o ușă de șopron care nu se mai închidea bine.
În secunda aia, am simțit pentru prima dată că mă trec fiori reali.
Am ridicat capul și Radu era în ușă.
Nici nu știu de cât timp stătea acolo.
Nu zâmbea larg. Dar pe fața lui era o mulțumire mică, calmă, care mi-a dat instant o senzație de greață.
Am spus ceva stupid. Cred că “ce e asta?” sau “ce naiba e asta?”.
El a intrat doi pași în depozit și s-a uitat la dosar, nu la mine.
A zis:
Mă gândeam că o să-l găsești mai repede.
Asta a fost clipa în care toate scuzele pe care i le făcusem în cap s-au rupt în același timp.
Am lăsat dosarul pe masă și am făcut un pas înapoi.
I-am zis că nu mi se pare deloc amuzant.
Radu și-a mutat privirea spre mine și a răspuns foarte calm:
Nu e făcut pentru amuzament.
Am mai făcut un pas înapoi. El n-a venit spre mine. A rămas la aceeași distanță și m-a privit cu o curiozitate aproape liniștită. Asta m-a speriat mai tare decât dacă s-ar fi răstit.
I-am zis că vreau o explicație.
El a ridicat dosarul, i-a netezit coperta cu palma și a spus:
Unele dosare se închid. Altele așteaptă omul potrivit.
Nu am mai rămas acolo. Am ieșit din depozit, am trecut pe lângă el și am mers direct spre sala din față. Nu alergam, dar nici nu mai aveam nimic calm în mine. În spate, Radu n-a încercat să mă oprească. A zis doar:
Nu lua nimic cu tine. Nu încă.
M-am dus în curte, mi-am aprins o țigară deși nu mai fumam de luni bune și am stat aproape zece minute uitându-mă la gard.
Când te lovește ceva de genul ăsta, primul impuls e tot negarea. Chiar și după ce ai văzut fotografiile, chiar și după ce ai auzit cum vorbește. Mintea tot caută o versiune mai mică, mai suportabilă.
Poate mă testa. Poate era o glumă bolnavă. Poate era vreun proiect vechi de cursuri de securitate, prost pus în practică. Poate.
Dar sub toate poate-urile alea era ceva mult mai simplu: cineva mă urmărea. Și cineva de la arhivă știa.
În seara aia n-am mers acasă direct. M-am dus la cafeneaua unde ieșeam uneori cu Andrei, un prieten din liceu care încă stătea în Bacău. I-am spus tot. N-a râs. N-a încercat să o dea pe oboseală. A ascultat și, după ce am terminat, mi-a zis că nu mă duc singur înapoi la garsonieră.
Am mers împreună.
Când am urcat pe scară, uşa mea era închisă, normal. Totul părea exact ca de obicei. Tocmai asta m-a neliniștit. Uneori, lucrurile cele mai rele sunt mai grele când decorul refuză să se schimbe.
Am intrat. Nimic forțat. Nimic răsturnat. Dar pe masa din bucătărie era un cartonaș crem, din acela folosit în arhive pentru fișe.
Pe el scria, la mașină:
Subiectul a întârziat 43 de minute față de traseul obișnuit.
Andrei a înjurat primul.
Eu am rămas pur și simplu uitându-mă la fișa aia. Nu mai aveam loc de șoc. Trecusem direct în zona în care totul devine foarte clar și foarte rece.
Am verificat geamurile, uşa, baia, sub pat, dulapul. Nimic.
Pe la miezul nopții, când Andrei încă era la mine și încercam să hotărâm dacă mergem direct la poliție sau mai întâi la proprietar, am găsit altceva.
În dormitor, sub pernă, era o fotografie.
Eu, dormind pe o parte, cu mâna sub obraz.
Nu veche. Nu de luni. Recentă. Foarte recentă.
Din unghiul ei, poza fusese făcută din camera mea.
Nici nu știu cum să descriu exact senzația de după. Nu era doar frică. Era și rușine, și greață, și un fel de murdărie pe care nu aveam de unde s-o spăl. Faptul că cineva fusese înăuntru, mă văzuse așa, respirând, cu garda jos, fără să știu.
În noaptea aia n-am mai dormit acolo. Eu și Andrei ne-am dus direct la poliție.
Au fost mai serioși decât mă așteptam. Poate fiindcă aveam lucruri clare: fișa, fotografia, dosarul de la arhivă, numele omului, locul de muncă. Am dat declarații până târziu. Au promis că verifică imediat. Mi-au zis și ei ce știam deja: să nu mă mai întorc singur în apartament.
M-am dus cu Andrei la el acasă, în alt cartier. Avea un apartament mic, la doi pași de gară, și canapeaua lui mi s-a părut în noaptea aia cel mai sigur loc din lume.
Siguranța a ținut până dimineață.
Când m-am trezit, pe masa din bucătărie, lângă cana lui de cafea, era alt cartonaș crem.
Subiectul nu doarme bine în locuri străine.
Andrei s-a albit la față când l-a văzut.
Nu era o glumă de-a mea. Nu avea cum. Eu nu mă ridicasem deloc din sufragerie, iar el încuiase uşa de două ori.
Asta a fost momentul în care am înțeles că nu mai era doar despre arhivă. Nu mai era doar despre job. Radu nu ținea un dosar ca hobby. Îl actualiza. Îl continua. Și făcea asta cu o răbdare de om care se hrănește din obicei, nu din impuls.
Mai târziu, în aceeași zi, mama mi-a spus ceva ce mi-a strâns tot contextul într-o formă și mai urâtă.
Nu i-am spus tot la telefon. I-am zis doar că am o problemă cu Radu și cu niște acte. Dar când a auzit numele lui, a tăcut puțin și apoi a zis:
Taică-tu s-a certat rău cu el cu mulți ani în urmă.
Nu știam asta.
Mi-a povestit că, după nouăzeci, tata lucrase câteva luni la transportul și sortarea unor fonduri vechi, printre care și dosare de observație și arhive lăsate vraiște din mai multe birouri care nu mai existau ca instituții. Nu intrase în detalii niciodată. Doar spusese, într-o noapte, că unii oameni nu voiau să lase trecutul în urmă. Voiau doar să-l mute pe rafturi noi.
Mama mi-a mai zis că Radu fusese foarte prins de povestea asta. Prea prins. Și că tata, după o ceartă mare, nu-l mai adusese niciodată în casă.
Asta nu explica nimic complet. Dar adâncea totul. Și, mai rău, făcea posibilă ideea că eu nu eram o alegere întâmplătoare. Eram fiul cuiva care poate văzuse deja prea mult.
Poliția a mers la arhivă în aceeași după-amiază. Radu nu mai era acolo.
Dispariția lui a făcut totul și mai greu. Un om care fuge spune, fără să spună, că știe ce a făcut.
Au verificat depozitul. Au ridicat dosarul meu. Acolo, într-o magazie interioară închisă cu lacăt vechi, au mai găsit alte șase dosare făcute în același stil. Toate despre oameni vii. Toate actualizate recent. Unele începeau cu ani în urmă. Altele, cu luni. Toate aveau fotografii, trasee, ore aproximative, notițe seci despre obiceiuri, reacții, adrese.
Al meu nu era singurul.
Era doar cel mai gros.
Când am aflat asta, m-a lovit un gând mult mai rău decât ideea că fusesem urmărit eu. Cât timp făcuse asta? Câți oameni trecuseră prin oraș cu senzația că viața lor e doar puțin stranie, fără să știe că există o fișă cu numele lor într-o încăpere de depozit?
Poliția a găsit și o cameră ascunsă într-un vechi dulap de fișe, improvizată cu rafturi și o masă mică. Acolo erau filme foto, un aparat, cartele, două chei de la blocuri care nu erau ale mele, și un teanc de cartonașe goale.
Asta a fost dovada pe care nici mintea mea nu a mai putut-o negocia.
Până atunci încă mă agățam, din reflex, de ideea că poate există o explicație administrativă dusă la extrem, o obsesie care nu mă voia neapărat rău. Când au găsit cheile, totul a devenit simplu. Omul intra. Stătea. Nota. Pleca. Se întorcea.
Și, din toate lucrurile pe care le-am simțit, cel mai greu mi-a fost cu tata.
Pentru că Radu nu era un necunoscut dintr-o alee. Era un om pe care îl asociam cu amintiri curate. Cu biblioteci, ceai, voci joase. O bucată din mine a tot vrut să creadă, chiar și după fotografie, chiar și după fișa lăsată la Andrei, că există un strat sub povestea asta în care el încă nu e complet pierdut. Poate bolnav. Poate rupt. Poate blocat în ceva vechi din capul lui.
Asta m-a făcut să ezit prea mult.
Și ezitarea m-a costat.
La două seri după percheziție, m-am dus cu un polițist și cu proprietarul garsonierei să-mi iau restul lucrurilor. Era încă lumină afară. Tocmai de asta m-am simțit cât de cât capabil să intru.
Am umplut două sacoșe și un ghiozdan. Totul părea în ordine. Aproape prea în ordine.
În timp ce polițistul vorbea cu proprietarul pe hol, eu am intrat singur două secunde în baie să iau trusa de ras.
Acolo, pe oglindă, lipit cu bandă transparentă, era un cartonaș nou.
Subiectul încă intră singur în camere mici.
N-am auzit uşa băii închizându-se. N-am auzit nici pașii. Doar m-am întors și el era acolo.
Radu stătea în tocul ușii.
Fix cum stătuse de atâtea ori în depozit.
Doar că acum nu mai era liniștitor, nici vag, nici ambiguu. Era ud de ploaie, deși afară doar burnița, și ținea în mână aparatul foto vechi, cu cureaua înfășurată pe încheietură. Nu s-a repezit imediat. M-a privit cu o atenție aproape afectuoasă și a spus:
Ți-am zis că unele dosare așteaptă omul potrivit.
Am împins chiuveta cu șoldul și am țipat spre hol. El a venit un pas mai aproape, suficient cât să-mi blocheze ieșirea, și atunci am văzut expresia reală de pe fața lui.
Nu era furie. Nici confuzie. Era bucurie. O bucurie concentrată, atentă, de om care primește exact reacția pentru care a muncit mult.
A ridicat aparatul.
Atunci m-am repezit.
Nu m-am gândit. L-am lovit în piept cu umărul și am ieșit pe lângă el. Aparatul a izbit uşa. Proprietarul a strigat, polițistul a intrat imediat, și pentru câteva secunde totul a devenit un amestec de brațe, pași, uşa lovită de perete și vocea lui Radu care repeta, absurd de calm, că dosarul nu era complet.
Au reușit să-l pună jos.
Eu stăteam lipit de peretele din hol și simțeam că mi se taie picioarele.
Nu știu exact ce s-a întâmplat juridic după. N-am vrut toate detaliile. Știu că a fost arestat, apoi evaluat psihiatric, apoi iar dus în anchetă. Știu că s-au legat de el și alte plângeri. Știu că unele dosare nu au putut fi explicate complet.
Și mai știu ceva.
Acum două săptămâni, la aproape un an după toată povestea, am găsit în cutia poștală de la noua mea adresă un plic crem, fără expeditor.
Înăuntru era un singur cartonaș de arhivă.
Curat. Nou. Tăiat perfect.
Pe el scria:
Volumul II a fost deschis. Subiectul încă se uită de două ori în urma lui.
N-am mai dormit în noaptea aia.
Și cred că nici n-o să mă opresc prea curând din privit peste umăr.
