Povesti Paranormale ca aceasta pornesc dintr-un obiect banal si il transforma intr-o dovada imposibila. Un stick gasit intr-un autobuz de noapte din Bucuresti pare la inceput doar un lucru pierdut de cineva grabit. Apoi naratorul il deschide acasa si gaseste pe el doar clipuri filmate in timp ce doarme, in locuri unde nimeni nu ar fi trebuit sa ajunga. Din acel moment, drumul spre casa, somnul si orice camera in care adoarme incep sa para parti din acelasi cosmar.
Am găsit stickul negru pe bancheta din spate a unui autobuz de noapte STB, puțin după miezul nopții.
Când l-am deschis acasă, avea doar filmări cu mine dormind în garsoniera mea din Titan.
Ultimul clip era marcat 03:17, deși ceasul meu arăta 00:41.
Nu obișnuiesc să iau lucruri găsite pe stradă sau în transportul public. De obicei le las unde sunt sau le duc șoferului. În noaptea aia n-am făcut nici una, nici alta. Aici am greșit.
Lucram atunci la suport tehnic, cu program târziu, într-o clădire de birouri aproape de Timpuri Noi. Când ieșeam după miezul nopții, metroul nu mai era o variantă, așa că luam autobuzul de noapte spre Titan. Dacă ai mers vreodată cu unul din alea la ora unu fără ceva, știi deja atmosfera. Lumini reci. Geamuri murdare. Miros de ploaie, frâne încălzite și haine ude. Oameni care nu se privesc între ei.
În seara aia plouase mărunt. Autobuzul era aproape gol. Un cuplu stătea în față, un bărbat dormea cu capul în geam la mijloc și eu m-am dus în spate, unde aveam loc mereu. Stickul era prins între banchetă și peretele lateral, ca și cum alunecase acolo când a frânat mașina. Mic, negru, fără brand, cu carcasa mată și o zgârietură pe un colț.
L-am scos și l-am ținut puțin în palmă. Era cald.
Asta mi s-a părut ciudat, dar mi-am spus că poate fusese aproape de caloriferul de sub geam sau că doar îl ținuse cineva înainte să coboare. M-am uitat în jur. Nimeni nu se uita spre mine. Până la stația mea, l-am învârtit de două ori între degete și mi-am zis că-l bag în laptop doar ca să văd dacă are vreun nume de proprietar, o poză, un CV, ceva după care să-l poată lua înapoi cine l-a pierdut.
Stăteam singur într-o garsonieră mică, la etajul opt. Bloc vechi, lift care mergea când voia, balcon închis cu termopan ieftin și o singură cameră în care încăpeau patul, biroul, un dulap și bicicleta mea rezemată lângă geam. Nu era un loc frumos, dar era al meu. Sau așa credeam atunci.
Am intrat, am încuiat, mi-am făcut un ceai și am pornit laptopul vechi, nu pe cel de muncă. Aveam obiceiul ăsta cu stickuri găsite. Nu bagi nimic dubios în laptopul de serviciu. A pornit greu, cum pornea mereu, și când am deschis stickul n-am văzut poze, muzică sau documente.
Era un singur folder.
Scria doar atât: somn.
Înăuntru erau zeci de clipuri mp4, puse în ordine după dată. Nimic altceva. Fără text, fără nume de persoană, fără explicații. Am dat dublu click pe primul, mai mult din curiozitate decât din teamă.
Mi-au trebuit cam trei secunde să pricep ce văd.
Era camera mea.
Se vedea patul de pe peretele din stânga, veioza ieftină de pe noptieră, jaluzeaua strâmbă de la balcon și roata din față a bicicletei. Lumina era slabă, albastră, de noapte. În pat dormeam eu, pe o parte, cu pătura până la umeri.
Am o pătură gri închis, cu o dungă subțire albă la capăt. Se vedea perfect.
Nu era un clip care semăna cu mine. Nu era un loc asemănător. Era garsoniera mea și eram eu.
Am tras laptopul mai aproape și am pus pauză. Clipul dura șapte minute și ceva. Nu se întâmpla mare lucru. Eu dormeam. La un moment dat m-am întors pe partea cealaltă. Camera a făcut un pas mic spre stânga, de parcă persoana care filma și-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul.
Asta a fost prima clipă în care mi s-a uscat gura.
Am închis clipul și am deschis altul.
Tot eu.
Altă noapte.
Alt tricou.
Altă poziție.
Într-unul dormeam pe spate cu brațul peste ochi. În altul aveam o șosetă lăsată lângă pat. În altul se auzea clar ploaia pe tabla balconului. Toate erau filmate în liniște, din colțuri ușor diferite, ca și cum cineva stătea în cameră și mă privea fără grabă.
M-am uitat atunci la numele fișierelor.
Cele mai vechi erau de câteva luni. Cele mai noi, din săptămâna în curs.
Iar ultimul avea data din noaptea aia și ora 03:17.
M-am uitat la telefon. 00:41.
Am deschis clipul.
Imaginea era din nou din camera mea, dar dintr-un unghi mai jos, aproape de birou. Eu dormeam în pat, cu capul întors spre perete. Pe noptieră, lângă telefon, era chiar stickul negru pe care îl țineam atunci în mână. Se vedea clar. Pe marginea patului atârna și biletul STB pe care îl aveam încă în buzunarul de la geacă.
Nu pot să explic de ce anume m-a lovit mai tare. Faptul că era o filmare cu trei ore în viitor sau faptul că clipul nu încerca să mă sperie. Nu avea muzică. Nu avea mișcări bruște. Era calm. Sigur pe el. Ca și cum noaptea mea era deja încheiată și eu doar nu ajunsesem încă acolo.
Am mers imediat în cameră și am aprins toate luminile.
Am verificat dulapul, biroul, sub pat, balconul, baia. Am ridicat până și perdeaua de duș. M-am uitat după orice ar fi putut fi o cameră. Senzor, led, gaură în perete, încărcător fals, ceva. Nimic.
Am desfăcut prelungitorul. Am ridicat veioza. Am tras biroul câțiva centimetri de la perete. Nimic.
Geamul de la balcon dădea spre alt bloc, dar unghiul nu ajuta pe nimeni să mă filmeze în pat. În plus, eram la etajul opt. Nici din afară nu avea sens.
Ușa de la intrare era încuiată. Lanțul pus. Nimic forțat.
Am stat așa aproape o oră, transpirat, cu stickul pe birou și cu ochii pe cameră, de parcă lucrurile urmau să se miște singure dacă clipesc.
Pe la unu și jumătate mi-am zis că poate e o farsă făcută de cineva care a avut acces la mine în alte nopți. O idee idioată, dar încă omenească. M-am agățat de ea fiindcă era singura care nu mă făcea să simt că ceva îmi stă deja în casă.
Am decis să nu dorm în pat.
Mi-am făcut cafea, am lăsat toate luminile aprinse și m-am mutat la masa din bucătărie, un colț mic lipit de hol. Mi-am pus telefonul la încărcat și am lăsat laptopul deschis, cu folderul în față, ca și cum aș fi păzit ceva.
La un moment dat cred că am ațipit.
Nu mult. Poate zece minute. Poate cincisprezece.
M-am trezit cu gâtul rupt și cu obrazul lipit de braț. Afară deja se luminase puțin. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la laptop.
Era un fișier nou.
Data era din noaptea aia. Ora 04:12.
L-am deschis cu mâna tremurând atât de tare încât am ratat dublu click-ul de două ori.
Clipul mă arăta pe mine exact cum mă trezisem. Aplecat peste masa din bucătărie, cu brațele sub cap. Camera era mai sus de frigider, într-un loc din care nu ai cum să filmezi dacă nu ești acolo, în picioare, în încăpere. Se vedea cana mea, se vedea telefonul la încărcat, se vedea lumina din hol.
La minutul patru și ceva, camera s-a mișcat puțin spre mine.
Nu mult.
Doar cât să văd că în colțul din stânga, jos, pentru două secunde, a intrat în cadru o mână.
Piele deschisă. Degete subțiri. Un semn mai alb, mic, la baza degetului mare.
Mâna a tras cana mea puțin mai departe de margine. Apoi a ieșit din cadru.
Când am ridicat privirea spre masă, cana era exact în poziția din filmare. Eu eram sigur că o lăsasem mai aproape de mine.
N-am mai mers la muncă în ziua aia. I-am scris lui Dani, cel mai bun prieten al meu, că am o problemă și că trebuie să vină. N-am intrat în detalii prin mesaje. I-am spus doar că am ceva pe laptop și nu vreau să stau singur cu el.
Dani a venit pe la nouă. Lucrează în IT și e genul care încearcă mereu să găsească întâi explicația tehnică. Era exact omul de care aveam nevoie. I-am pus stickul în palmă, apoi i-am arătat fișierele fără să-i spun tot de la început. L-am lăsat să vadă singur.
După al treilea clip, n-a mai făcut glume.
A zis doar atât:
Asta e camera ta?
I-am spus că da.
A deschis cel cu 03:17, apoi pe cel din bucătărie.
A pus pauză pe mână.
Uite, a zis. Ai semn și tu aici?
Mi-am ridicat mâna.
La baza degetului mare am o cicatrice mică, albă, de la un pistol de lipit. M-am ars la șaptesprezece ani, când încercam să repar un cablu la un monitor vechi. Semnul din clip era în același loc.
Nici unul dintre noi n-a spus nimic câteva secunde.
Apoi Dani a luat laptopul și s-a uitat la datele fișierelor, proprietăți, tot ce știa el să caute. Mi-a zis că nu înțelege nimic. Unele fișiere aveau dată de creare mai veche decât stickul. Altele aveau ore care nu se potriveau cu fusul setat în Windows. Și era ceva și mai rău.
Clipurile nu începeau cu camera mea.
Toate aveau la început cam o secundă de întuneric și un sunet foarte slab. Ca o ușă mare pe aer. Un șuier scurt. Apoi o vibrație de motor.
Am dat volumul mai tare.
L-am auzit și eu.
Era sunetul ușilor de autobuz.
Atunci mi s-a făcut frig pe tot spatele.
Am început să deschidem fișierele mai vechi. Și acolo lucrurile au devenit mult mai rele. Nu erau doar din garsoniera mea din Titan.
Era unul din camera mea veche din Ploiești, din apartamentul părinților. Am recunoscut imediat tapetul scorojit și biblioteca maro. Era unul dintr-o cameră de hotel din Cluj, unde stătusem două nopți la un training cu firma, cu un an în urmă. Era unul din garsoniera fostei mele iubite din Sectorul 6, cu draperiile ei verzi și dulapul alb lucios.
În toate dormeam eu.
În toate eram singur, cel puțin până atunci crezusem că eram singur.
Dani n-a mai vrut să plece după ce a văzut clipul din Cluj. M-a luat cu el în Drumul Taberei și mi-a spus să dorm la el pe canapea, cu uşa încuiată și cu lumina din hol aprinsă. Am luat doar un schimb și laptopul. Stickul l-am băgat într-o cutie de metal de la cafea, ca și cum asta ar fi rezolvat ceva.
Nu i-am arătat mamei nimic. Nu am sunat la poliție. Poate trebuia. Poate nu. Ce le spuneam? Că am un stick cu filmări din viitor și că cineva mă înregistrează dormind fără să deschidă ușa? Sună rău și când știi sigur că ai văzut clipurile.
La Dani am încercat să stăm treji cât mai mult. Ne-am uitat la un meci vechi, apoi la un serial prost, apoi doar am stat cu luminile aprinse și fără chef de nimic. Pe la patru am cedat. Eu pe canapea, el în fotoliu, cu televizorul fără sunet.
M-am trezit la șase și ceva cu el lângă mine.
Nu m-a atins. Nu m-a scuturat. Doar stătea în picioare, alb la față, cu laptopul în mână.
Era iar un fișier nou.
Mă filma dormind pe canapeaua lui.
Camera era în holul lui, la nivelul umerilor, cu sufrageria deschisă în față. Se vedea clar și piciorul lui, ieșind din fotoliu, semn că și el adormise. La minutul cinci, imaginea s-a apropiat puțin de mine. Apoi s-a oprit. Nimic brusc. Nici o figură, nici o alergătură. Doar cineva care intrase, filmase și plecase fără să lase urme.
Dani a verificat imediat ușa. Încuiată. Geamurile, închise. Nici un semn.
Atunci a început să creadă și el că problema nu era garsoniera mea. Era somnul meu.
M-am dus după două zile la ai mei, în Ploiești. Le-am spus că sunt rupt de oboseală și vreau doar să dorm. Nu le-am dat mai mult. N-aveam chef să-i bag și pe ei în asta.
În camera mea veche am tras draperiile, am lăsat veioza aprinsă și m-am culcat îmbrăcat. Mi-am spus că dacă se întâmplă și acolo, măcar n-o să mai pot pretinde că e o glumă locală, făcută de cineva care știe unde stau.
Dimineață, clipul nou mă aștepta pe laptop.
Era filmat din cadrul ușii. Eu dormeam pe o parte, cu fața spre perete, exact ca la nouăsprezece ani când încă stăteam acolo. La minutul trei, partea de jos a patului s-a lăsat ușor, ca și cum cineva se așezase pe margine. Camera nu s-a dus spre locul ăla. A rămas pe mine. Dar se vedea pătura cum se întinde puțin.
Am oprit clipul acolo.
Din ziua aia n-am mai putut dormi normal. Nu contează unde eram. Dacă moțăiam zece minute în tren, dacă adormeam pe scaun la Dani, dacă puneam capul pe birou la serviciu, până dimineață apărea un fișier nou. Unele erau scurte. Patru minute. Altele, șapte. Nici unul nu avea altceva decât pe mine dormind și locul din jur.
Doar că, pe măsură ce treceau nopțile, camera se apropia.
La început eram filmat din prag. Apoi din colțul camerei. Apoi de lângă pat. În ultimele, se vedea pătura mea foarte de aproape. Respirația mea. Uneori chiar sunetul texturii de material când ceva trecea pe lângă ea.
Am încercat să scap de stick. L-am lăsat într-un sertar la Dani. A doua zi era în rucsacul meu. L-am pus într-un locker de la sală, la subsol. Când am ajuns acasă, îl aveam în buzunarul lateral al gecii, deși jur că nu-l luasem cu mine. L-am învelit în folie de aluminiu și l-am lăsat pe dulap. A continuat să primească fișiere.
Știu ce pare. Dar nu mai aveam energia să conving pe nimeni. Trăiam de la o cafea la alta și de la o panică la alta.
După aproape o săptămână, singurul loc unde mai simțeam că n-o să adorm era în mișcare. Pe drum. Cu lumină rece în tavan și cu stații anunțate din când în când. Așa că am început să mă plimb noaptea cu autobuzele, doar ca să nu stau într-o cameră închisă.
Prostia asta m-a dus exact unde trebuia să mă ducă.
Într-o noapte de marți am urcat iar într-un autobuz de noapte din Piața Unirii. Era aproape gol. Eu stăteam pe ultimul rând, cu geaca pe mine și cu capul lipit de geam. Mi-am spus că nu o să adorm. Aveam cafea, îmi dădusem rece pe ceafă, țineam și telefonul aprins.
Tot am căzut.
Nu știu cât. Telefonul mi-a arătat douăzeci și șase de minute lipsă. M-am trezit când șoferul a strigat că e capăt de linie și toată lumea trebuie să coboare. Eram singur în spate. Geamul era rece pe obraz. Iar stickul nu mai era în buzunar.
L-am găsit sub scaunul din față, exact cum îl găsisem prima oară.
Când am ajuns acasă, mâinile îmi tremurau atât de rău încât aproape am rupt mufa USB.
Fișierul nou se numea doar 04_41.
L-am deschis și mi s-a tăiat respirația.
Era interiorul autobuzului.
Imaginea pornea de pe scaunul de vizavi de mine. Se vedeau barele galbene, validatorul, lumina murdară din plafon și geamul negru. Eu dormeam pe ultimul rând, cu capul în geam, exact cum mă trezisem. Camera a stat nemișcată aproape un minut. Apoi s-a ridicat și a început să meargă spre mine pe culoar.
Puteam auzi motorul și huruitul roților pe denivelări. La fiecare frână, camera se legăna puțin. Când a ajuns lângă mine, s-a aplecat. Un deget a intrat în cadru. Apoi o mână întreagă.
Aceeași cicatrice de la baza degetului mare.
A mea.
Mâna a lăsat stickul sub scaunul din fața mea, exact locul de unde l-am luat mai târziu. Apoi s-a retras.
În geamul autobuzului, pentru o clipă foarte scurtă, s-a prins și reflexia celui care filma. Nu se vedea fața complet. Doar conturul unui bărbat în geaca mea neagră, cu gluga lăsată și cu capul puțin plecat. Era suficient.
Eram eu.
Sau ceva care știa exact cât trebuie să semene cu mine.
De atunci n-am mai urcat într-un autobuz de noapte. Am mers pe jos, cu taxi, cu colegi, oricum. Am dormit cu luminile aprinse. Am legat clopoței la clanță. Am pus telefonul pe mine, sub pernă, de parcă asta m-ar fi apărat cu ceva.
Nu m-a ajutat.
Fișierele au continuat să apară.
Ieri dimineață am găsit unul nou. Nu din noaptea trecută. Din noaptea viitoare.
Data de mâine. Ora 00:52.
L-am deschis doar până la jumătate.
Camera era așezată pe un scaun de autobuz, la nivelul genunchilor, și filma culoarul gol. Trei stații nu se urca nimeni. Apoi am intrat eu în cadru.
Nu varianta din reflexie. Nu o umbră. Eu.
Aceeași geacă. Aceeași mers obosit. Aceeași cicatrice. M-am așezat pe ultimul rând, am scos stickul din buzunar și l-am pus pe scaunul de lângă mine. Apoi mi-am lăsat capul în geam și am închis ochii.
N-am mai mers mai departe cu clipul.
Nu știu dacă la final mă ridic și-l las acolo.
Dar cred că știu.
Scriu asta înainte să se facă miezul nopții. Nu pentru că vreau să mă creadă cineva. Nici pentru că sper să primesc o soluție. Scriu fiindcă, de când am deschis stickul ăla, am început să simt că somnul nu mai e doar al meu. Că în fiecare noapte, oriunde adorm, cineva vine să mă privească până mă învață pe de rost. Iar apoi mă pune exact unde are nevoie de mine.
Dacă găsești un stick negru într-un autobuz de noapte, lasă-l acolo.
Mai ales dacă în ultimele zile ai dormit prost.
Și mai ales dacă te trezești uneori cu senzația că ai ratat câteva stații, deși nu-ți amintești să fi adormit.
Pentru că s-ar putea să nu găsești pe el ceva filmat despre tine.
S-ar putea să găsești ce urmează să faci cu el.
