Povesti Paranormale ca aceasta pornesc dintr-un obicei banal si il transforma intr-un cosmar care se apropie pas cu pas. Un forum vechi de oras, folosit de obicei pentru anunturi despre apa calda, santiere si probleme de cartier, incepe dintr-o noapte sa publice exact ce face naratorul cu cateva secunde inainte sa se intample. La inceput pare doar o coincidenta proasta. Apoi mesajele devin tot mai precise, il urmaresc in alte locuri si incep sa sune ca si cum ceva invata cum sa-l copieze.
Forumul ăla era un fel de fosilă. A rămas din anii în care fiecare oraș mai mic avea site-ul lui, cu secțiuni pentru trafic, câini pierduți, anunțuri, apă caldă și nervi vărsate pe primărie. Nu prea mai intra lume tânără pe el. În afară de mine și de câțiva oameni care scriau noaptea despre țevi sparte, curent picat sau vecini care ascultau muzică prea tare, site-ul părea mort.
Eu îl țineam deschis aproape în fiecare seară. Blocul meu era vechi, conducta de apă caldă făcea figuri, iar forumul anunța de multe ori mai repede decât pagina primăriei. Locuiam singur într-un apartament mic, la etajul trei, cu vedere spre o parcare îngustă și spre alt bloc, gri, cu balcoane închise în tot felul de culori. Dacă se spărgea ceva în cartier, aflam de acolo.
Contul care a pus mesajul se numea „deja_știu”.
Nu avea avatar. Nu avea semnătură. Nu avea nimic în profil. Doar data contului, care era chiar din seara aia.
După ce am scăpat cana, am rămas cu mâna udă și cu ochii pe ecran. M-am uitat spre geam aproape din reflex. Parcarea era goală, cum scrisese acolo. Un Logan alb și o dubă murdară stăteau sub singurul bec care mergea. Nimic altceva.
Mi-am zis că e o coincidență proastă. Atât. O propoziție banală care s-a nimerit.
Apoi pagina s-a actualizat singură.
A apărut încă un mesaj, sub primul.
„Acum își șterge mâna de tricou. După aceea caută dacă a mai scris cineva despre mine.”
Aveam deja mâna pe tricou.
Și, înainte să-mi dau seama că exact asta fac, deschisesem funcția de căutare.
În momentul ăla mi s-a făcut frig, nu din cauza geamului, ci din cauza felului în care se mișcau lucrurile. Nu simțeam că sunt urmărit de cineva care mă vede prin cameră. Simțeam ceva mai rău. Simțeam că omul ăla, sau ce era acolo, știa ce hotărâre urma să iau chiar înainte s-o iau eu.
Aș vrea să spun că am închis imediat pagina și am ieșit din casă. N-am făcut asta. Am rămas pe scaun și am așteptat să văd dacă mai scrie. Exact din cauza asta m-a prins.
În următoarele trei minute au apărut încă două mesaje.
„Nu iese din casă în noaptea asta.”
„La 23:18 aprinde lumina din hol, apoi o stinge fiindcă nu suportă să rămână singur în întuneric.”
M-am ridicat hotărât să demonstrez că nu are dreptate. M-am dus până la hol și am stat cu mâna pe întrerupător, cu un orgoliu prostesc, de copil care vrea să arate că nu-l conduce nimeni.
Am aprins.
Apoi am stins imediat, pentru că lumina aceea galbenă și slabă mi-a arătat ceva ce n-am suportat. Umbra mea de pe perete părea cu o fracțiune mai lentă decât mine, ca și cum rămăsese puțin în urmă.
Poate a fost doar capul meu. Poate.
Când m-am întors la laptop, apăruse deja alt mesaj.
„A văzut și el.”
Atunci am făcut primul lucru bun din toată noaptea. I-am trimis screenshot lui Sorin.
Sorin era singurul om căruia i-aș fi putut arăta așa ceva fără să primesc direct replica că am înnebunit. Ne știam din liceu. Stătea la vreo cincisprezece minute de mine și avea prostul obicei bun de a veni repede când simțea că ceva e serios.
I-am trimis poza și i-am scris doar atât: „Vino puțin. Acum.”
N-a răspuns imediat.
În schimb, forumul a mai pus o linie.
„I-a trimis lui Sorin. În două minute primește un râs prost înapoi.”
Telefonul a vibrat.
Mesajul lui Sorin era doar atât: „:)) Ce prostie ai mai găsit?”
Am stat cu telefonul în mână și n-am simțit nimic câteva secunde. Nici frică, nici furie. Doar gol. Tipul ăla nu-mi ghicea doar mișcările. Îmi știa oamenii.
I-am răspuns simplu: „Nu glumesc. Vino.”
De data asta a venit.
Când a intrat pe ușă, avea geaca lui verde închis și părul ud, lipit de frunte. A râs scurt când m-a văzut în mijlocul sufrageriei, cu laptopul pe masă și toate luminile aprinse.
„Bine, arată-mi.”
Vocea lui s-a tăiat singură când a citit ultimul mesaj.
Pentru că apăruse unul nou, fix înainte să vorbească.
„Prietenul cu geacă verde o să spună că e doar o farsă.”
Sorin a rămas cu mâna pe spătarul scaunului și nu s-a mai așezat.
A mai venit un mesaj.
„Acum nu mai râde.”
N-a mai râs.
M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată că nu eram singurul care simțea mizeria aia rece în stomac. A tras laptopul spre el și a început să se uite la tot ce putea. Ora serverului. Profilul userului. Codul paginii. Header-ul. Ce făcea el când era convins că orice problemă are totuși o explicație tehnică.
Mi-a zis că ora forumului era corectă. La secundă.
Mi-a zis și că mesajele apăreau cu unul sau două minute înainte să se întâmple ce scriau.
Asta era partea care ne rupea amândurora mintea.
Dacă era cineva cu cameră în apartament, tot n-avea cum să fie înainte. Dacă era vreun script care citea ceva de la mine din laptop, iar n-avea cum să știe că Sorin urma să spună o propoziție exactă după ce urca scările cu geaca udă pe el.
Am încercat ceva prost. I-am zis lui Sorin să aleagă el, în gând, un lucru complet absurd pe care să mă pună să-l fac. Să nu-mi spună. Să se uite doar la ecran.
A stat cu ochii îngustați spre forum. Eu îl priveam pe el, nu pagina.
După câteva secunde, fața i s-a schimbat.
Mi-a împins laptopul.
Pe ecran scria:
„Acum prietenul se gândește să-l pună să bage mâna în congelator. Nu-l ajută cu nimic.”
Sorin s-a dat un pas în spate.
Nici n-a vrut să-mi spună dacă asta alesese. I-am citit răspunsul pe față.
În noaptea aia n-am mai dormit. Nici unul dintre noi.
Am stat cu forumul deschis, iar mesajele au continuat să vină, dar mai rar. Unele erau banale.
„La 00:11 beau apă.”
„La 00:14 se uită amândoi pe vizor. Holul e gol.”
Altele erau mai rele.
„La 00:19 se gândește că poate îl vede cineva din blocul din față.”
„La 00:22 nu mai suportă liniștea și pornește hota fără motiv.”
Problema era că începeam să fac exact ce citeam. Uneori fiindcă intram în panică. Alteori fiindcă, în clipa în care vedeam propoziția, acțiunea se lipea de mine ca un impuls. Nu ca o comandă. Mai rău. Ca o idee care părea a mea.
Pe la unu și jumătate, Sorin a zis că trebuie să căutăm în arhivă. Forumul avea postări de aproape douăzeci de ani. Dacă nu eram primii, poate găseam ceva.
Am căutat după numele userului. Nimic în afară de mesajele din noaptea aia.
Am căutat după formulări. „Știe înainte”, „scrie ce fac”, „forum”, „urmărit”. La început n-am găsit nimic util, doar plângeri despre trotinete și zgomot.
Apoi, într-un thread din 2017, am găsit un subiect șters pe jumătate, mutat într-o secțiune moartă. Titlul era banal: „Se mai întâmplă cuiva chestia asta?”
Autorul avea un cont vechi, fără poză. Scria dezordonat. Spunea că un user îi descrie mișcările înainte să le facă. La început nimeni nu l-a luat în serios. Unii au făcut glume. Un moderator i-a zis să doarmă.
Ultimele trei răspunsuri din subiect nu erau ale lui.
Erau de la „deja_știu”.
Primul spunea:
„La 02:03 coboară la parter și uită de ce a coborât.”
Al doilea:
„La 02:06 urcă iar, dar mai încet.”
Al treilea:
„La 02:11 deschide ușa care nu e a lui.”
După asta, nimic.
Thread-ul se oprea acolo. Contul omului n-a mai postat niciodată.
Sorin a vrut să știe dacă-mi spune ceva userul ăla. Nu-mi spunea. Nici numele, nici cartierul. Dar felul în care scria era prea apropiat de ce simțeam eu în noaptea aia. Ca și cum cineva îl împinsese, puțin câte puțin, dintr-un gând în altul.
Pe la trei am închis forumul și am rămas la Sorin, nu la mine. N-am vrut să stau singur în apartament, iar el n-a vrut să mă lase.
Am dormit pe canapeaua lui, cu lumina din bucătărie aprinsă.
Dimineață, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid forumul pe telefon.
Era un mesaj nou, pus la 04:17.
„A adormit la Sorin pe canapeaua maro. A stat mai puțin, fiindcă aici nu sunt singur.”
M-am ridicat fără să mai spun nimic.
Sorin a văzut și el.
A luat telefonul din mâna mea, l-a pus pe masă cu fața în jos și mi-a zis că trebuie să plecăm la cineva din administrația blocului meu. Poate fostul chiriaș spusese ceva. Poate mai știa cineva. Poate exista o explicație legată de apartament, de rețea, de cine naiba știe.
La parter, doamna Doina de la asociație ne-a primit cu aceeași față pe care o are orice om care s-a săturat de țevile altora. I-am zis că am nevoie de un număr de la proprietar și că vreau să știu ceva despre chiriașul de dinainte.
N-a vrut să spună prea multe la început. Apoi, când i-am zis numele lui, s-a uitat lung la mine și a zis doar:
„N-a stat nici el mult.”
Atât.
I-am mai spus că a lăsat ceva? Că a zis ceva? N-a vrut. A dat din cap și a ridicat din umeri, dar până la urmă a scăpat o frază care mi-a rămas în minte.
„Tot de internet vorbea și el. De-aia a și plecat noaptea.”
M-am uitat spre scara blocului meu în timp ce coboram și mi s-a părut, pentru prima dată, că blocul nu arată gol. Ferestrele erau aceleași. Balcoanele la fel. Dar aveam senzația că, undeva într-un apartament închis, cineva se uita fix înapoi.
În seara următoare n-am mers acasă decât ca să-mi iau haine și laptopul de muncă. Am vrut să plec la sora mea, în celălalt capăt al orașului. Mi-am zis că, dacă totul ține de apartament, de conexiune sau de vreun vecin prea bolnav la cap, o să se oprească dacă schimb locul.
N-a făcut-o.
La sora mea n-am deschis forumul o oră. Mi-am lăsat telefonul în buzunar și am încercat să vorbesc normal, despre lucruri normale. La un moment dat, ea s-a dus până în bucătărie și eu am simțit vibrația.
Pe ecran era doar notificarea forumului. Nu știam nici măcar că are notificări push. Nu-mi dădusem vreodată acordul pentru asta.
Am apăsat.
Era un mesaj nou, în secțiunea „Diverse”.
„Acum stă la sora lui și se uită spre uşa bucătăriei. Își spune că aici e mai bine. Nu e.”
În clipa aia m-am uitat spre uşa bucătăriei.
Sora mea ieșea cu două căni în mână.
Mi-a văzut fața și a pus cănile jos fără să mai spună nimic.
După aia, totul a început să meargă mai repede.
Mesajele nu mai apăreau la ore mari una de alta. Veneau la câteva minute. Uneori la câteva zeci de secunde.
„La 22:41 nu mai citește cu voce tare, fiindcă nu vrea s-o sperie.”
„La 22:44 se preface că se uită la televizor.”
„La 22:49 verifică iar dacă uşa e încuiată.”
Și ce era mai rău abia atunci a început.
Formulările s-au schimbat.
Nu mai suna ca un om care notează ce fac. Suna ca cineva care repetă.
„Încă nu-mi iese ritmul lui.”
„La mers sunt mai aproape.”
„La mâini e ușor.”
Când am citit prima dată „la mâini e ușor”, mi-am ascuns palmele între genunchi fără să vreau.
În noaptea aia am încercat să nu mai dorm deloc. Nici la sora mea, nici după ce am plecat de acolo și m-am dus iar la Sorin. Cafea. Duș rece. Muzică. Aer.
La 03:08, forumul a scris:
„O să închidă ochii doar patru minute.”
Am zis cu voce tare că nu. Atât. Un „nu” prostesc, șoptit.
M-am trezit la 03:13, cu gâtul strâmb și telefonul căzut jos.
Mesajul nou era deja pus.
„L-am lăsat doar cât a trebuit.”
Mi-a fost pentru prima dată clar că nu mai citesc ceva pasiv. Nu mai era un jurnal. Era ceva care își făcea loc spre mine.
A doua zi am vrut să plec din oraș. Nu glumesc. Mi-am luat geanta, am băgat ce am găsit la întâmplare și am ieșit cu gândul să iau primul tren sau măcar un maxi-taxi până oriunde. Nici nu conta unde.
Pe forum a apărut imediat:
„Ajunge până la gară. Apoi se întoarce.”
M-am înjurat în gând și am continuat.
La jumătatea drumului m-a sunat mama. Tata alunecase în curte și avea nevoie de ceva de la farmacie. Nu era grav. Dar tonul ei era de ajuns.
M-am întors.
Pe telefon m-a așteptat următorul mesaj.
„I-am spus.”
Nu știu de ce expresia asta m-a speriat mai tare decât toate celelalte. Poate fiindcă, până atunci, încă încercasem să păstrez lucrurile într-o zonă cât de cât omenească. Hacking. Troll. Vecin. Script. Om bolnav. Ceva.
După „i-am spus”, n-am mai avut nimic normal la care să mă agăț.
În seara asta m-am întors singur în apartamentul meu ca să-mi iau restul de haine și actele. Voiam să dorm în gară dacă era nevoie. Oriunde, numai să nu mai rămân cu lucrurile mele aici.
Forumului i-a trebuit mai puțin de un minut să mă găsească.
„S-a întors.”
Apoi:
„La 00:41 aprinde doar bucătăria.”
Am lăsat restul casei în întuneric și am rămas în lumina rece din bucătărie, cu laptopul pe masă și cu geaca pe mine.
„La 00:44 aude pași pe scară.”
I-am auzit.
Nu mulți. Nu repezi. Un etaj. Pauză. Încă un etaj. Pauză.
Pașii se opreau exact când mă opream și eu din respirat.
M-am dus la vizor. Afară nu era nimeni.
Forumului i-a trebuit câteva secunde.
„Nu pe palier.”
Mi-am zis că nu mă mai uit. Că dacă mai citesc, îi dau loc în capul meu. Că tot ce urmează e acolo fiindcă eu continui să-i fac pe plac.
Atunci a venit mesajul care m-a rupt de tot.
„La 00:49 își dă seama că pașii nu vin de pe scară. Vin din camera cealaltă.”
M-am uitat spre sufragerie.
Era întuneric acolo. Doar lumina din bucătărie intra până la jumătatea covorului.
Și, din întunericul ăla, s-a auzit foarte clar un pas.
Apoi încă unul.
Foarte atent. Foarte încet. Ca și cum cineva învăța cât de tare apăs eu cu călcâiul în parchet.
Am luat laptopul și m-am tras cu spatele până la perete.
Mesaj nou.
„Încă nu-mi iese bine, dar sunt aproape.”
Nu m-am dus să văd. Nici n-aș fi putut. Genunchii nu mă mai țineau bine și oricum nu mai aveam curajul ăla prostesc din prima noapte. Știam deja că lucrul cel mai rău nu e să citești ce urmează. E să auzi că urmează oricum.
Am început să scriu tot ce ai citit până aici pe telefon, pentru că nu mai voiam să țin laptopul pe genunchi.
Laptopul a rămas pe masă, cu forumul deschis.
De vreo două minute nu l-am mai atins.
Și totuși, tocmai acum, în timp ce scriu, pagina s-a actualizat din nou singură.
Ultimul mesaj nu mai e de la „deja_știu”.
E de pe contul meu vechi, pe care nici nu-mi aminteam că l-am făcut în liceu.
Scrie așa:
„La 01:07 închide telefonul când aude tastatura din sufragerie.”
Stau singur în apartament.
Și tocmai acum am auzit prima tastă.
