Nu am crezut niciodată în jocuri blestemate.
Am crescut cu console vechi, cartușe zgâriate și CD-uri cumpărate din târguri. Dacă un joc se bloca, îi suflai în mufă. Dacă imaginea avea purici, loveai televizorul. Totul avea o explicație.
Sau cel puțin așa credeam.
Totul a început într-o sâmbătă ploioasă.
La marginea orașului exista un târg de vechituri unde mergeam din când în când după electronice. Într-o cutie plină cu cabluri, telecomenzi și casete VHS am observat un cartuș gri, fără etichetă.
Pe partea din spate era zgâriat un singur cuvânt.
„CONTINUĂ.”
L-am cumpărat cu doi lei.
Vânzătorul nici măcar nu s-a uitat la mine.
Doar a spus:
— Sper să nu-l termini.
Am râs.
Am crezut că încearcă să fie amuzant.
…
Acasă am conectat consola.
Cartușul a pornit imediat.
Nu exista niciun logo.
Niciun meniu.
Doar un ecran complet negru.
După câteva secunde au apărut trei fișiere de salvare.
SALVARE 1
SALVARE 2
SALVARE 3
Primele două erau goale.
Al treilea avea un singur nume.
TU
Am presupus că era un bug.
L-am șters.
Ecranul s-a făcut negru.
După câteva secunde fișierul a reapărut.
Exact în același loc.
Am încercat din nou.
Același rezultat.
Am creat un fișier nou.
L-am numit „Alex”.
Când jocul s-a încărcat, numele dispăruse.
Personajul meu era identificat doar printr-un spațiu gol.
Nimeni nu mă striga.
Dialogurile se opreau exact unde trebuia să apară numele.
Era ciudat.
Dar nu suficient de ciudat încât să mă sperie.
La început.
…
Jocul semăna cu un RPG vechi.
Oraș gol.
Magazine închise.
Nicio muzică.
Doar zgomotul unui curent electric foarte slab.
Am mers câteva minute.
Nu exista niciun NPC.
Nicio misiune.
Nimic.
Apoi am găsit prima casă.
Pe ușă scria:
„Nu intra dacă încă mai ești singur.”
Am intrat.
Înăuntru era doar o oglindă.
Personajul meu s-a apropiat automat.
În reflexie nu apărea el.
Apăream eu.
Nu o fotografie.
Nu un desen.
Eu.
Exact cum eram în cameră.
Cu tricoul negru.
Cu căștile pe gât.
Am smuls instant cartușul din consolă.
Televizorul s-a închis.
Am rămas câteva minute fără să mă mișc.
Mi-am repetat că fusese doar o coincidență.
Poate camera video a televizorului.
Poate o glumă.
Doar că televizorul meu nu avea cameră.
…
În noaptea aceea n-am dormit bine.
La ora 03:17 m-am trezit.
Consola era pornită.
Singură.
Nu aveam controllerul conectat.
Pe ecran apărea aceeași casă.
Iar în oglindă nu mai eram eu.
Era cineva în spatele meu.
Am întors capul atât de repede încât am căzut din pat.
Camera era goală.
Când m-am uitat din nou la televizor…
Reflexia dispăruse.
…
Dimineața am vrut să arunc cartușul.
Nu l-am găsit.
După aproape o oră de căutări era exact unde îl lăsasem cu o seară înainte.
Pe consola oprită.
…
În următoarele zile au început lucrurile mici.
Jocul pornea singur.
Televizorul schimba automat pe intrarea consolei.
Salvarea „TU” începea să afișeze un procent.
1%.
4%.
9%.
Nu jucasem deloc.
În fiecare dimineață procentul era mai mare.
…
Am început să caut informații.
Nimic.
Nu exista jocul.
Nu exista producătorul.
Nu exista niciun cod pe cartuș.
Singurul rezultat pe care l-am găsit era o postare veche pe un forum arhivat.
Avea doar două propoziții.
„Dacă apare salvarea cu numele tău, nu o încărca niciodată.”
Ultimul mesaj al autorului fusese publicat în urmă cu paisprezece ani.
Profilul nu mai exista.
…
În seara următoare am cedat.
Am selectat salvarea.
Ecranul s-a făcut alb.
Când imaginea a revenit, personajul se afla într-un apartament.
Nu într-o casă din joc.
În apartamentul meu.
Canapeaua era la locul ei.
Biroul.
Calculatorul.
Chiar și cana crăpată de pe masă.
Totul era identic.
Mai puțin un detaliu.
În joc exista o ușă pe care eu nu o aveam în realitate.
Era la capătul holului.
Pe ea scria:
„NU DESCHIDE ÎNAINTE DE 100%.”
…
Am ieșit imediat din joc.
În lumea reală am mers pe hol.
În locul unde în joc era ușa…
era doar peretele.
Am respirat ușurat.
Până când am observat ceva.
Vopseaua era mai închisă exact în forma unei uși.
…
În zilele următoare procentul continua să urce.
31%.
47%.
63%.
Cu fiecare procent apăreau schimbări.
În joc.
Și în apartament.
O fotografie mutată.
O farfurie care dispărea.
Un scaun găsit în altă cameră.
Lucruri mărunte.
Exact suficient cât să mă facă să cred că îmi pierd mințile.
…
La 82% am primit primul mesaj.
Nu pe telefon.
Nu pe calculator.
În joc.
Personajul meu s-a oprit singur.
A privit direct spre ecran.
Apoi a apărut un text.
„Nu eu intru în lumea ta.”
Pauză.
„Tu intri încet în a mea.”
…
Am scos cartușul.
L-am spart cu un ciocan.
Plasticul a cedat imediat.
Dar placa din interior…
era perfect intactă.
Am încercat să o îndoi.
Nu s-a rupt.
Am pus-o într-o pungă.
Am aruncat-o într-un tomberon aflat la trei străzi distanță.
…
Dimineața următoare cartușul era din nou pe consola mea.
Întreg.
Ca nou.
…
Nu l-am mai atins.
Timp de două săptămâni.
În fiecare noapte însă auzeam același sunet.
Bip.
Exact zgomotul pe care îl făcea consola când pornea.
…
Într-o dimineață televizorul era deja aprins.
Procentul ajunsese la 99%.
Nu atinsesem cartușul.
Nu jucasem.
Totuși…
era aproape terminat.
Pe ecran apărea doar ușa.
Acum era deschisă.
În spatele ei era întuneric.
Din întuneric se auzea o respirație.
Lungă.
Lentă.
Apoi un text.
„Mai lipsește doar unul.”
Am închis televizorul din priză.
Respirația a continuat.
Nu din televizor.
Din spatele meu.
…
Au trecut trei ani.
M-am mutat în alt oraș.
Alt apartament.
Alt televizor.
Altă viață.
Nu am mai cumpărat niciodată console retro.
Nu mai intru în magazine de vechituri.
Încerc să uit.
Uneori chiar reușesc.
Până când deschid câte un joc nou.
Și observ că există deja un fișier de salvare.
Cu un singur nume.
TU.
