Nu am crezut niciodată în jocuri blestemate.
Am crescut cu console vechi, cartușe zgâriate și CD-uri cumpărate din târguri.
Dacă un joc se bloca, curățai contactele.
Dacă imaginea avea purici, verificai cablul.
Dacă o consolă pornea singură, probabil butonul era defect.
Totul avea o explicație.
Cel puțin așa credeam.
Până când am cumpărat o cutie cu electronice vechi de la un târg de vechituri de la marginea orașului.
Nu mă interesa cutia în sine.
Văzusem înăuntru un controller original, două adaptoare și câteva cabluri pe care le puteam folosi.
Am plătit douăzeci de lei pentru tot.
Abia acasă, când am început să golesc cutia, am găsit cartușul.
Era gri.
Fără etichetă.
Fără serie.
Fără sigla vreunui producător.
Pe partea din spate fusese zgâriat cu ceva ascuțit un singur cuvânt:
CONTINUĂ.
L-am pus în consolă.
A pornit din prima.
Nu a apărut niciun logo.
Niciun meniu.
Doar un ecran complet negru.
După câteva secunde, în mijloc a apărut un text alb.
UTILIZATOR: TU
Sub el:
PROGRES: 1%
Am apăsat câteva butoane.
Ecranul s-a schimbat.
Jocul semăna cu un RPG foarte vechi.
Grafica era simplă.
Culori șterse.
Un oraș gol.
Magazine închise.
Ferestre întunecate.
Nu exista muzică.
Doar un bâzâit electric aproape imperceptibil.
Personajul meu stătea în mijlocul unei străzi.
Am mers câteva minute.
Nu am întâlnit niciun NPC.
Nicio creatură.
Nicio misiune.
Doar clădiri goale.
La capătul unei străzi am găsit prima casă în care puteam intra.
Pe ușă scria:
„AICI A LOCUIT PRIMUL.”
Am crezut că era începutul poveștii.
Am intrat.
Înăuntru era un dormitor.
Un pat îngust.
Un dulap maro.
Un birou cu un monitor gros.
Pe perete, un poster cu o mașină.
Nimic spectaculos.
Totuși, în colțul camerei digitale se afla o fotografie.
M-am apropiat.
Imaginea era prea pixelată ca să disting chipurile, dar sub ea apărea un mesaj:
1989–1994
Apoi ecranul s-a făcut negru.
PROGRES: 4%
Am ridicat din umeri.
Am continuat.
A doua casă arăta complet diferit.
Mobilă mai nouă.
Un televizor cu tub.
O bicicletă sprijinită de perete.
Pe masa din bucătărie era o cană roșie.
Textul de pe ușă fusese:
„AICI A LOCUIT AL DOILEA.”
Înăuntru am găsit o altă fotografie.
1997–2003
Apoi:
PROGRES: 9%
Atunci am început să-mi pun întrebări.
Nu pentru că jocul era înfricoșător.
Ci pentru că nu înțelegeam scopul lui.
Fiecare clădire părea să reprezinte casa altcuiva.
Dormitoare.
Bucătării.
Holuri.
Garaje.
Camere complet banale.
Unele aveau fotografii.
Altele, obiecte personale.
Uneori apăreau date.
Niciodată nume.
Și după fiecare casă, procentul creștea.
La 17% am observat primul lucru cu adevărat ciudat.
Într-un dormitor digital era un birou alb.
Pe el se afla o zgârietură lungă, diagonală.
Am simțit că o mai văzusem undeva.
Am făcut o fotografie a ecranului și am închis consola.
În noaptea aceea am început să caut pe internet.
Nu exista niciun joc cu grafica respectivă.
Niciun producător.
Niciun titlu.
Nici măcar imagini asemănătoare.
Am căutat ore întregi.
În cele din urmă am găsit o discuție arhivată pe un forum de retro gaming.
Era veche de paisprezece ani.
Titlul:
„Cartuș gri fără etichetă — știe cineva ce este?”
Autorul postase trei fotografii.
Prima arăta cartușul.
Era al meu.
Aceeași zgârietură lângă contactele din spate.
Aceleași urme pe plastic.
A doua fotografie arăta jocul.
Pe ecran scria:
UTILIZATOR: TU
A treia fotografie arăta biroul utilizatorului.
Alb.
Cu o zgârietură lungă, diagonală.
Exact biroul pe care îl văzusem în joc.
M-am întors la fotografiile făcute de mine.
Camera digitală pe care tocmai o exploraserăm era identică.
Ultimul mesaj al autorului fusese scurt:
„Dacă începe să numere, nu-l lăsa să ajungă la 100.”
Nu mai postase niciodată.
Contul fusese șters.
În dimineața următoare consola era pornită.
Nu o lăsasem conectată la priză.
Pe ecran scria:
PROGRES: 23%
Nu jucasem nimic.
Am scos cartușul.
Procentul a rămas pe televizor încă aproape cinci secunde după ce îl scosesem.
Apoi imaginea a dispărut.
În ziua următoare:
27%.
Apoi:
31%.
Procentul creștea și fără mine.
La 38%, jocul a început să-mi arate camere pe care nu le mai văzusem.
Nu trebuia să controlez personajul.
Imaginea se schimba singură.
Un dormitor.
O bucătărie.
Un garaj.
O sufragerie cu tapet verde.
În fiecare loc exista câte un obiect pe care îl recunoșteam din fotografiile vechi găsite pe forumuri.
Am început să caut mai adânc.
În arhive.
Pe bloguri abandonate.
În copii vechi ale unor site-uri care nu mai existau.
Am găsit trei persoane care menționaseră un cartuș fără etichetă.
Una în 2001.
Alta în 2007.
Alta era utilizatorul de pe forum.
Fiecare descrisese lucruri diferite.
Dar fotografiile caselor lor apăreau în joc.
Jocul nu inventa camerele.
Le ținea minte.
La 47%, s-a întâmplat ceva nou.
Personajul meu a apărut într-un apartament pe care îl cunoșteam.
Am rămas nemișcat.
Canapeaua.
Biroul.
Calculatorul.
Raftul cu jocuri.
Cana crăpată de pe masă.
Era apartamentul meu.
Nu semăna cu el.
Era el.
Până și geaca pe care o aruncasem în dimineața aceea peste spătarul unui scaun era acolo.
Am întors capul.
Geaca reală era exact în aceeași poziție.
Mi-am privit din nou personajul.
În joc, holul continua câțiva metri.
La capăt exista o ușă.
În apartamentul meu nu exista.
Pe ea scria:
NU DESCHIDE ÎNAINTE DE 100%.
Am oprit consola.
M-am dus imediat pe hol.
În locul ușii era doar un perete.
Am râs nervos.
Apoi am observat conturul.
O linie abia vizibilă în vopsea.
Dreptunghiulară.
Exact forma unei uși.
În zilele următoare procentul a continuat să urce.
52%.
58%.
63%.
Odată cu el, apartamentul din joc devenea tot mai exact.
Iar apartamentul meu devenea tot mai puțin familiar.
Am găsit o farfurie în baie.
Un scaun mutat în dormitor.
Fotografia de pe birou dispăruse.
Dimineața următoare am găsit-o în hol.
Exact acolo unde apăruse în joc cu o seară înainte.
Am început să fac fotografii înainte să mă culc.
Fiecare obiect.
Fiecare cameră.
Fiecare poziție.
Nu conta.
Lucrurile continuau să se mute.
La 71%, jocul mi-a arătat din nou locuințele foștilor proprietari.
Doar că acum erau goale.
Nu mai exista mobilier.
Nu mai existau fotografii.
Nu mai existau obiectele personale pe care le văzusem înainte.
Camerele erau complet pustii.
Ca și cum cineva le ștersese.
Una câte una.
La final a apărut apartamentul meu.
Încă mobilat.
Sub imagine scria:
ÎN CURS.
Am smuls cartușul.
La 82% am primit primul mesaj direct.
Consola pornise singură în timpul nopții.
Personajul meu stătea în mijlocul sufrageriei digitale.
Nu răspundea la controller.
S-a întors încet spre ecran.
A apărut textul:
„NU EU INTRU ÎN LUMEA TA.”
Câteva secunde de tăcere.
Apoi:
„TU INTRI ÎNCET ÎN A MEA.”
Am scos cartușul.
L-am dus în bucătărie.
L-am spart cu un ciocan.
Plasticul s-a făcut bucăți.
Placa din interior a rămas întreagă.
Am lovit-o din nou.
Și din nou.
Nu s-a crăpat.
Am încercat să o îndoi.
Nimic.
Am pus totul într-o pungă și am aruncat-o într-un tomberon aflat la câteva străzi distanță.
Dimineața, cartușul era pe consolă.
Întreg.
Nu lipit.
Nu reparat.
Întreg.
Ca atunci când îl cumpărasem.
Pe spate, sub cuvântul CONTINUĂ, apăruse o zgârietură nouă.
82%.
Nu l-am mai atins.
Am scos consola din priză.
Am pus-o într-un dulap.
După câteva zile am dus-o la un prieten.
Cartușul l-am încuiat într-o cutie metalică.
Procentul a continuat să crească.
Nu trebuia să văd ecranul ca să știu.
În fiecare noapte auzeam același sunet.
Bip.
Sunetul consolei când pornea.
Uneori venea din sufragerie.
Alteori din hol.
Odată l-am auzit din interiorul peretelui.
La 94%, conturul ușii devenise atât de clar încât nu mai puteam pretinde că era o diferență de vopsea.
Exista o clanță.
Doar o umbră la început.
Apoi o adâncitură.
Am acoperit locul cu un dulap.
În dimineața următoare dulapul era în sufragerie.
Ușa continua să fie acolo.
La 99%, televizorul s-a aprins singur.
Nu consola.
Televizorul.
Pe ecran nu mai era orașul.
Nu mai era personajul.
Nu mai exista niciun meniu.
Doar ușa.
Ușa mea.
Era deschisă.
În spatele ei nu se vedea nimic.
Doar întuneric.
Am auzit o respirație.
Lungă.
Lentă.
Apoi a apărut mesajul:
„MAI LIPSEȘTE DOAR UNUL.”
Am scos televizorul din priză.
Ecranul s-a stins.
Respirația a continuat.
Am rămas nemișcat.
Nu venea din televizor.
Venea din spatele meu.
Din hol.
M-am întors.
Ușa exista.
Nu conturul.
Nu o pată.
O ușă adevărată.
Întredeschisă.
Dincolo de ea nu era camera vecină.
Era întuneric.
Am ieșit din apartament fără să iau nimic.
Nu m-am mai întors.
Mi-am schimbat orașul.
Apartamentul.
Numărul de telefon.
Am vândut tot ce avea legătură cu jocurile retro.
Au trecut trei ani.
Nu am mai văzut cartușul.
Nu am mai auzit consola.
Cu timpul am început să cred că se terminase.
Poate pentru că nu ajunsese niciodată la 100%.
Poate pentru că plecasem la timp.
Acum câteva săptămâni mi-am cumpărat un laptop nou.
Nu pentru jocuri.
Aveam nevoie de el pentru muncă.
Dar într-o seară am instalat un joc.
Unul nou.
Descărcat oficial.
Lansat în anul acela.
Nu avea nicio legătură cu vechile console.
Am pornit jocul.
Meniul s-a încărcat normal.
Am ales Joc Nou.
Atunci am observat ceva.
Butonul nu putea fi apăsat.
Deasupra lui exista deja un fișier de salvare.
Nu avea dată.
Nu avea numărul de ore jucate.
Avea doar un nume.
TU
Și sub el:
PROGRES: 99%.
