Locuiam într-un bloc vechi din București, în zona Titan, pe o stradă liniștită cu copaci și mașini parcate strâmb, una în spatele alteia. Era genul de bloc cu patru etaje, fără lift, cu mozaic pe scară, geamuri mici la jumătatea etajelor și subsol lung, împărțit între boxe, țevi și tot felul de lucruri pe care nimeni nu voia să le verifice după lăsarea serii.
Mă mutasem acolo cu puțin timp înainte. Lucram de acasă, aveam program haotic și, fără să vreau, ajunsesem să observ rutina blocului. Cine pleca devreme. Cine fuma la geamul dintre etaje. Cine trântea uşa la miezul nopții. Și, inevitabil, cine scria cel mai des pe grupul de WhatsApp.
Omul ăla era domnul Preda, vecinul de la parter.
Avea peste șaptezeci de ani, era văduv și locuia singur. Nu vorbea mult dacă îl prindeai la cutiile poștale, dar pe grup era mereu atent. Nu era genul simpatic. Nu trimitea flori, gif-uri sau glume. Scria scurt și sec, ca un administrator neplătit al blocului.
Lumina de la doi iar a rămas aprinsă.
Nu mai lăsați uşa de la subsol pe cărămidă.
Cine își lasă bicicleta pe scară să o mute.
Să nu mai țineți uşa de la intrare deschisă pentru “două minute”.
Toată lumea îl bombănea, dar adevărul e că omul observa chestii. Știa imediat când ceva nu era la locul lui.
Cu o zi înainte să moară, l-am întâlnit pe scară. Eu coboram cu un sac mic de gunoi, el urca încet, ținându-se de balustradă. S-a oprit lângă mine și s-a uitat o secundă prea lung la uşa de la subsol.
A zis doar atât:
Nu lăsați uşa aia descuiată, nici măcar puțin.
Tonul lui nu era de om care repetă o regulă. Era de om care avertizează.
Am zis ceva banal, că da, sigur, și am coborât mai departe. Asta a fost ultima dată când l-am văzut viu.
A doua zi, pe la prânz, au venit ambulanța și un echipaj de poliție. Se vorbea pe scară în șoaptă. Cineva spusese că l-au găsit în apartament. Altcineva că îl durea rău inima de câteva zile și nu voise să meargă la spital. Varianta care a rămas, cel puțin oficial, a fost că a murit de infarct.
Pe grup s-au strâns mesajele clasice. Condoleanțe. Dumnezeu să-l ierte. Păcat.
Fiica lui a venit din Ploiești, a stat două zile, a rezolvat acte, a strâns haine, a dat câteva lucruri. La un moment dat a scris și ea pe grup, mulțumindu-le vecinilor pentru ajutor și rugându-i să o anunțe dacă apare telefonul tatălui ei, fiindcă nu-l găsise în apartament.
Asta mi s-a părut ciudat, dar nu suficient de ciudat încât să mă agăț de idee. Când moare cineva, se amestecă multe lucruri. Hârtii, chei, portofel, telefon. Nimic ieșit din comun.
Două nopți mai târziu, puțin după miezul nopții, eram în bucătărie și lucram la un tabel plictisitor pentru job. Afară plouase puțin, iar pe scară era liniște. Telefonul a vibrat scurt, pe masă.
Mesaj nou pe grup.
Am deschis din reflex, convins că e iar cineva care se plânge de lumina de pe palier.
Numele de sus mi-a înțepenit degetele.
Preda Ion.
Mesajul era simplu.
Nu mai lăsați uşa de la subsol descuiată.
Am rămas uitându-mă la ecran câteva secunde bune. Prima reacție n-a fost frica. A fost iritarea aia confuză de om care crede că asistă la o glumă proastă. Mi-am spus că poate fiica lui a găsit telefonul și a apăsat ceva din greșeală. Sau că cineva îl avea deja și voia să râdă pe seama blocului.
Fix atunci s-a auzit un zgomot de jos.
Nu foarte tare. Dar clar.
Pași pe scări. Lenți. Rari. Uzi, după cum sunau.
Am ridicat capul spre uşa apartamentului și am rămas așa, nemișcat, cu telefonul în mână. Pașii urcau. S-au oprit între parter și unu. Apoi au mai urcat puțin. S-au oprit din nou.
Telefonul a vibrat încă o dată.
Tu de la trei, stinge lumina de pe palier.
Eu stăteam la trei.
În clipa aia am simțit pentru prima dată recele ăla prost în ceafă, care îți spune că ceva nu e doar ciudat. E personal.
M-am dus la vizor. Palierul era gol. Lumina era aprinsă. Uşa apartamentului de vis-a-vis era închisă. Nimeni pe scară.
Și totuși, din partea de sus, de undeva de pe jumătatea etajului, s-a auzit un scârțâit ușor. Ca cineva care își mută greutatea de pe un picior pe altul.
Nu am deschis.
Dimineața, grupul fierbea. Un vecin de la doi scria că asta e lipsă de respect. O doamnă mai în vârstă spunea că nu e deloc de glumă. Administratora a zis că vorbise cu fiica lui Preda și că telefonul încă lipsea. Fiica lui nu era în București, nu avea chef de glume și voia doar să se termine.
Până seara, toată lumea încercase o explicație logică. Cineva din bloc. Un puști. Un vecin care găsise telefonul. N-a convins pe nimeni, dar oamenii preferă minciunile plauzibile.
Noaptea următoare, mesajul a venit din nou.
Nu mai chemati liftul.
Blocul nostru nu avea lift.
Mi-a luat o secundă să procesez. După aceea au început reacțiile pe grup, unele nervoase, altele speriate. Un băiat de la unu a scris că cine face asta e idiot și că, dacă vrea atenție, poate coborî în fața blocului să o primească.
A urmat alt mesaj.
Atunci cine urca la tine pe casa scarii.
Băiatul n-a mai scris nimic după asta.
L-am văzut a doua zi la cutiile poștale. Era mai palid decât de obicei. A zis, fără să-l provoace nimeni, că auzise pași pe scară în noaptea aia și că se uitase pe vizor. Nu văzuse pe nimeni, dar pașii se opriseră exact în fața ușii lui.
Nu știu de ce, dar asta m-a speriat mai tare decât mesajele. Când o anomalie rămâne doar pe telefon, încă mai ai iluzia că o poți opri cu un blocaj, cu o resetare, cu un admin mai insistent. Când intră și în spațiul real, începe să se simtă ca o problemă de carne și os.
În următoarele nopți, mesajele au devenit mai dese și mai exacte.
Cine fumeaza la geamul dintre etaje.
Cine iar a lasat bicicleta copilului pe scara.
Nu mai lasati uşa de la intrare pe caramida.
De fiecare dată, lucrul respectiv chiar se întâmpla în clipa aia.
Am început să mă uit mai mult pe scară când ieșeam din casă. La jumătățile de palier. La geamul dintre etaje. La uşa subsolului. Câteva seri la rând am avut senzația clară că cineva fusese acolo cu o secundă înainte și se retrasese exact când ridicam eu privirea.
Apoi a venit noaptea în care grupul a scris ceva doar pentru mine.
Lăsasem un sac de gunoi lângă prag cât m-am dus în dormitor după chei. Douăzeci de secunde, poate.
Telefonul a vibrat.
Tu de la trei, nu mai lasa sacul la usa.
N-am mai avut nevoie de confirmare. Cineva era pe scară. Foarte aproape. Și mă urmărea suficient de atent încât să știe mișcări pe care nu le vedea nimeni altcineva.
M-am dus la vizor imediat. Nimic.
Am tras lanțul, am lipit urechea de ușă, am stat așa aproape un minut.
Nimic.
Doar că, foarte sus, de la ultimul etaj, s-a auzit o ușă grea mișcată puțin.
Blocul nostru avea acces spre podul tehnic printr-o ușă metalică pe care o țineau, teoretic, încuiată. Nimeni dintre noi nu urca acolo în mod normal.
În ziua următoare am vorbit cu administratora și cu încă doi vecini. Le-am spus direct că nu mai cred deloc varianta cu gluma și că cineva stă fie pe scară, fie pe undeva în subsol sau pod.
Administratora a spus că exact asta îi tot zicea și domnul Preda înainte să moară. Că aude mișcare jos și sus, după miezul nopții. Că cineva umblă prin zone unde n-ar trebui să fie nimeni. Dar cum omul era bătrân, toți au pus-o pe seama faptului că doarme prost și aude orice mai rău decât e.
În noaptea care a urmat, am hotărât să stau treaz și să-l prind măcar cu urechea sau cu ochii. Am stins luminile din apartament, m-am așezat în hol și am lăsat doar vizorul și telefonul în câmpul meu de atenție.
Puțin după miezul nopții, mesaj nou.
Nu deschide cand bate.
Și, exact cum scria, s-au auzit două bătăi în uşa mea.
Nu puternice. Nu grăbite. Două bătăi scurte și clare.
Nu m-am mișcat imediat. M-am simțit, pentru câteva secunde, de parcă eram prins într-o farsă care devenise prea mare ca să mai fie farsă. Apoi m-am dus la vizor, foarte încet.
Palierul părea gol.
Și totuși, sus, pe jumătatea dintre etaje, în geamul îngust al casei scării, se vedea o reflexie slabă. Nu clară. Dar suficientă cât să înțelegi că acolo stă cineva și se uită în jos.
Nu am văzut fața. Doar o siluetă îngustă, ușor aplecată peste balustradă.
Telefonul a vibrat iar.
Nu te uita in sus.
M-am tras de la vizor atât de repede încât aproape m-am lovit cu spatele de perete.
Și apoi a venit o fotografie pe grup.
Uşa mea.
Poza era făcută de sus, din unghiul de pe jumătatea palierului. Se vedea foarte clar covorașul meu, tocul, și colțul preșului de vizavi.
Atunci s-a rupt ceva în mine și am sunat la poliție. Nu cu povestea cu mortul de pe grup, că mi-era clar cum sună. Le-am spus simplu că cineva stă pe scară, face poze la uși și folosește telefonul unui vecin mort ca să hărțuiască oamenii din bloc.
Au venit doi agenți după aproape patruzeci de minute.
Omul dispăruse.
Au verificat scara, podul, uşa de la subsol, curtea din spate. Nu au găsit nimic direct, dar au observat două lucruri care au schimbat tot.
Primul: uşa de la pod fusese forțată cândva și închisă la loc.
Al doilea: în subsol, în camera tehnică veche, era o saltea, câteva conserve, două sticle de apă și un prelungitor tras ilegal printr-o gaură din perete.
Cineva locuise acolo.
Nu de ieri. De ceva timp.
Și, pe o cutie de lemn de lângă țevi, era telefonul lui Preda.
Aprins.
Deschis pe grupul blocului.
Sub ultimul mesaj se vedea clar linia aia care arată că cineva scrie.
Polițiștii au luat telefonul imediat. Unul dintre ei a luminat mai adânc în spatele țevilor și a zis doar atât: aici are ieșire.
Într-adevăr, în spatele unui perete improvizat din plăci vechi era un culoar tehnic foarte îngust, care mergea spre fundație și, printr-o spărtură, spre curtea din spate, aproape de garaje. Un om slab putea trece fără mari probleme.
Atunci am realizat ce se întâmplase, sau măcar cea mai plauzibilă parte.
Cineva intrase în bloc cu mult timp înainte. Poate prin subsol, poate printr-o lucrare veche, poate printr-o ușă lăsată deschisă. Rămăsese acolo, în spațiile tehnice, destul cât să învețe rutina tuturor. Preda observase probabil mișcări, lumini, uși, lucruri mutate. Poate se prinsese. Poate se apropiase prea mult de adevăr.
Și apoi murise.
Nu știu dacă omul acela i-a făcut ceva direct. Poliția nu ne-a spus asta. Oficial, moartea a rămas moarte naturală.
Dar nimeni din bloc n-a mai crezut complet în coincidențe.
Ce au găsit mai departe a fost și mai rău. În camera tehnică erau mai multe poze imprimate prost, unele decupate, altele făcute noaptea. Uși de apartament. Paliere. Oameni coborând gunoiul. O femeie fumând la geamul dintre etaje. Eu, într-o poză, lăsând exact punga la prag cât căutam cheile.
Pe una dintre poze era chiar Preda. Fotografiat de jos, de pe scară, în timp ce stătea în fața ușii subsolului și se uita la lacăt.
Poliția a zis că suspectul era, probabil, un bărbat care lucrase la mentenanță prin zonă și care știa bine subsoluri, camere tehnice și trasee de cabluri. Fost muncitor, fără adresă stabilă, mai fusese văzut în blocuri unde dispăreau scule și se auzeau mișcări prin subsol.
Nu l-au prins în noaptea aia.
Cel puțin nu cât am stat eu acolo.
Asta e partea care m-a măcinat cel mai tare după. Faptul că, pentru câteva nopți, am crezut că un vecin mort ne avertizează din telefon. Și, într-un fel bolnav, poate chiar asta se întâmpla. Poate singurul motiv pentru care omul din subsol nu mai voia uşa deschisă era că știa că Preda ar observa. Sau poate folosea stilul lui Preda tocmai fiindcă blocul îl recunoștea și îl asculta.
Oricare variantă e rea.
M-am mutat la puțin timp după. Oficial, din motive de confort. Neoficial, pentru că nu mai puteam urca scările fără să mă uit sus, pe jumătatea de palier, înainte să-mi scot cheia. Nu mai puteam suporta ideea că cineva a stat atâtea nopți în întunericul blocului, la câțiva metri de noi, și ne-a învățat programul mai bine decât ni-l știam noi.
Nu știu dacă l-au prins vreodată. Administratora mi-a spus doar, câteva luni mai târziu, că poliția a chemat-o să mai dea o declarație și atât. Nimic clar.
Știu doar că, la vreo trei săptămâni după ce m-am mutat, am primit o invitație pe WhatsApp pe grupul noului bloc. Am intrat, din reflex, și primul mesaj pe care l-am văzut era deja acolo.
Nu lasati uşa de la subsol descuiata.
Numele nu era al lui Preda. Era un număr fără poză.
Poate era doar spam. Poate era o coincidență proastă. Poate eu deja vedeam tipare unde nu mai erau.
Dar, în noaptea aia, n-am mai coborât deloc cu gunoiul.
Și acum, dacă stau să mă gândesc bine, asta e partea cea mai urâtă din toată povestea. Nu că cineva s-a ascuns într-un subsol și ne-a urmărit. Deși și asta e destul.
Partea cea mai urâtă e că un om ca Preda, pe care toți îl consideram enervant și obsedat de reguli, poate a fost singurul care și-a dat seama că ceva trăia sub noi.
Și, pentru câteva nopți, chiar și mort, a fost singurul de pe grup pe care ar fi trebuit să-l ascultăm imediat.
