Povesti Paranormale intr-un bloc comunist: liftul se opreste singur la “Etajul 0”, desi pe panou nu exista asa ceva. Cand se aprinde 0-ul, usile se deschid spre un coridor care n-ar trebui sa fie acolo… si aerul de afara pare ca respira.
M-am mutat intr-un bloc comunist din beton, ridicat pe la finalul anilor ’70. Chiria era buna, zona era ok, iar apartamentul era surprinzator de curat. Singurul lucru „ciudat” era liftul: o cusca metalica cu grilaj, oglinda zgariata si un huruit care iti vibra in dinti cand pornea.
Panoul avea etajele 1-8. Parterul se oprea singur. Si, sub randul de butoane, era un patrat mic de plastic mat, ca un buton scos din joc. Fara cifra. Fara lumina. Daca te uitai atent, vedeai ca plasticul era mai nou decat restul panoului, ca si cum cineva il schimbase candva, doar ca sa acopere ceva.
In prima seara n-am bagat de seama. Eram obosit, caram plase, apasam 6 si urcam. Totul normal.
A doua zi, tarziu, coboram cu gunoiul. In lift era o doamna in varsta cu o plasa grea si un fular gros, genul de vecina care pare ca stie toate secretele scarii. Cand grilajul s-a inchis, afisajul de deasupra usii a clipit o fractiune de secunda: 0.
Doamna a prins plasa mai tare.
„Nu te uita,” a zis incet, fara sa se uite la mine.
„Poftim?”
„Nu te uita cand apare. Si nu intreba.”
Afisajul s-a stins imediat, liftul a pornit normal si a coborat. Cand am iesit la parter, ea a tras grilajul cu grija, ca si cum ar fi inchis ceva in spatele ei. N-a spus nimic altceva, dar mi-a ramas in minte felul in care isi tinea umerii: nu ca un om speriat, ci ca un om care a invatat sa nu dea voie fricii sa iasa la suprafata.
Mi-am zis ca e batranete, superstitii de bloc. Dar doua zile mai tarziu, dimineata, am vazut din nou 0-ul. Si de data asta eram singur.
Coboram spre munca. Liftul a pornit, apoi a facut un soc mic si s-a oprit intre etaje, aproape de subsol. Afisajul a clipit: 1… s-a stins… apoi 0.
Si atunci am auzit respiratia.
Nu din conducta, nu din mecanism. Un expir lung, calm, ca un om adormit. Venea din peretele cabinei, din spatele oglinzii, ca si cum blocul ar fi tras aer in piept.
Am apasat interfonul. Nimic. Am apasat alarma. Sunetul era slab, ca de jucarie.
Usile au incercat sa se deschida singure, dar s-au oprit la jumatate. Prin fanta aia mica am simtit un curent rece, umed, cu miros de pamant. Si am auzit ceva ca un foit, ca si cum cineva ar fi tras cu unghia pe beton, de partea cealalta.
Atunci mi-am adus aminte de „Nu te uita.”
Am inchis ochii. Am stat nemiscat si am numarat pana la zece. La zece, cabina a tresarit, 0-ul s-a stins si liftul a coborat direct la parter, deschizandu-se normal. Am iesit transpirat, cu inima batand in gat, ca dupa o cearta.
In aceeasi seara am coborat pe scari, hotarat sa verific subsolul. Stiam subsolul: boxe, biciclete, miros de muraturi si umezeala. Nicio intrare secreta, niciun coridor. Am gasit chiar si panoul cu „programul de curatenie” si un afis vechi cu numarul administratorului. Nimic despre vreo lucrare, vreo etansare, vreo nivel tehnic.
M-a mancat sa caut mai mult. Am facut ce face orice om care incearca sa-si demonstreze ca nu e nebun: am masurat logic. Am numarat treptele dintre etaje, am coborat pana la subsol, am urcat pana la opt. Totul se potrivea. N-avea unde sa incapa un etaj in plus.
Dar sambata, aproape de 1 noaptea, s-a intamplat iar. M-am intors acasa, am intrat in lift, si in momentul in care grilajul s-a inchis, afisajul a aprins 0. Cabina a coborat putin si s-a oprit.
De data asta usile s-au deschis complet.
In fata mea era un coridor lung, ingust, cu pereti de beton brut, umezi, cu tevi groase pe tavan si becuri galbene care palpaiau lent. Pe peretele din dreapta era o placa metalica veche, ruginita, pe care scria simplu: 0. Sub placa, cineva zgariase cu ceva ascutit trei litere: „NU”.
Am ramas pe prag. N-am iesit. Dar am vazut suficient: urme ude de pasi pe beton, venind din coridor spre lift, oprindu-se fix la prag. Si, din capatul coridorului, acelasi respirat lent, calm, ca un somn adanc.
Am apasat inchidere. Grilajul s-a miscat greu, ca si cum cineva il tine. In intuneric s-a auzit un pas. Apoi inca unul. Umbra s-a intins spre prag, prea lata si prea moale ca sa fie om.
Grilajul s-a trantit inchis cu un clanc violent, liftul a pornit in sus singur si m-a scuipat la etajul sase.
A doua zi l-am prins pe omul de la intretinere, nea Doru, cu trusa de scule in mana. L-am intrebat direct de 0. N-a ras. N-a facut pe interesantul. S-a uitat doar in jur, sa vada daca ne aude cineva.
„Tu esti nou,” a zis.
„Da. Si am vazut coridorul.”
A oftat greu.
„Blocul asta a avut pe hartie un nivel tehnic intre subsol si parter. N-au facut cum trebuie. Au inchis. Au zidit. Dar liftul… liftul tine minte.”
„Ce e acolo?”
Nea Doru a strans din dinti.
„In ’86 a ramas un muncitor jos. Au zis ca l-au scos. Au zis multe. Dupa aia au zidit si au interzis sa se vorbeasca. De atunci, 0-ul apare mai des. Ca si cum ar chema.”
Am cerut sa-mi arate. A ezitat, apoi m-a dus in subsol, intr-un colt unde nu mai coborasem: un hol scurt, cu un grilaj de fier si un lacat vechi. A descuiat, a impins si mi-a facut semn sa nu ating nimic.
Dincolo era o incapere tehnica, cu vane, tevi si un zid care nu se potrivea cu restul. Beton proaspat peste beton vechi. O portiune de tencuiala mai noua, ca o cicatrice. Nea Doru a batut cu degetele in ea, scurt. Sunet gol, ca intr-o cutie.
„Nu lovi,” mi-a zis imediat. „Nu-i place.”
„Ce nu-i place?” am intrebat, si mi-am dat seama ca deja intrebam prea mult.
Nea Doru a scos din buzunar un carnet mic, murdar, cu pagini indoite. Nu era ceva oficial, nu avea stampile. Era genul de carnet pe care un om il tine pentru el, ca sa nu uite.
Pe cateva pagini erau date si ore. Si un singur semn: 0, incercuit.
„Eu notez cand apare,” a zis. „Ca sa stiu cand sa nu intru singur in lift. Ca sa stiu cand sa schimb becurile pe scari.”
Mi-a zis cateva reguli, pe un ton de om care nu mai are chef de frica, dar o duce cu el:
„Daca vezi 0, nu iesi. Daca auzi respiratie, nu te uiti. Si daca gasesti ceva aparut… nu iei. Lasi.”
„De ce?”
A ezitat, apoi a spus ceva ce n-am mai uitat:
„Ca sa nu accepti.”
N-am inteles atunci, dar am inteles cateva zile mai tarziu.
Eram in lift cu o mama si baiatul ei, un copil de vreo opt ani cu un balon rosu. Urcam. Totul normal pana intre patru si cinci, cand cabina a tresarit si afisajul a sarit: 0.
Mama a inghetat. Eu am simtit cum imi cade stomacul in picioare.
Usile s-au deschis singure.
Coridorul era acolo. Mai intunecat. Mai rece. Si respiratia era mai aproape, ca si cum cineva inspira pe gura.
Baiatul s-a lipit de grilaj, curios, si a intins balonul spre intuneric, ca spre o vitrina.
„Uite, mami, e ca un tunel!”
Mama l-a tras inapoi, dar a fost tarziu.
Din intuneric a aparut o mana lunga, subtire, ca o ramura uda. Degetele s-au strans pe balon. Poc!
Balonul a explodat intr-un sunet scurt, iar mana s-a retras instant inapoi, inghitita de intuneric.
Baiatul a tipat. Mama a tipat. Eu n-am scos niciun sunet, doar am ramas lipit de perete, cu ochii fixati pe prag, fara sa indraznesc sa privesc mai departe.
Usile s-au inchis brusc si liftul a pornit in sus fara sa apese nimeni nimic. Afisajul a sarit la 5, ca si cum 0-ul n-ar fi existat. Mama a iesit alergand, cu copilul in brate. Pe hol, cineva a deschis o usa si a intrebat ce s-a intamplat. Mama n-a raspuns. A trantit usa si a invartit cheia de doua ori.
In urmatoarele zile, lumea a inceput sa evite liftul mai mult ca de obicei. Batranii urcau pe scari incet, cu pauze. Tinerii se prefaceau ca n-au chef de lift. Nimeni nu spunea de ce. Doar schimbau priviri scurte cand auzeau huruitul si pauza aia prea lunga intre etaje.
In noaptea aia am auzit liftul urcand singur. S-a oprit la etajul meu. N-am auzit pasi pe hol. N-a sunat nimeni. Doar respiratia, lunga si calma, venind prin usa de metal a liftului, ca si cum ar fi stat acolo si ar fi ascultat la usa mea.
Dimineata, pe presul meu, era o moneda veche, murdara.
Mi-am amintit de nea Doru. N-am atins-o. Am impins-o cu un ziar pana a cazut in ghena. Mi s-a parut ca fac bine.
In aceeasi seara, liftul s-a oprit la 0 de trei ori. O auzeam din apartament: huruit, pauza lunga, apoi huruit iar. Ca un animal care se intoarce la farfurie si o gaseste goala.
N-am mai rezistat. Eram obosit, nervos, speriat si prost. Am coborat la parter si am intrat in lift cu inca o moneda (una normala, din portofel), convins ca daca „vrea” ceva, ii dau ceva mic si gata.
Am pus moneda in coltul cabinei si am zis, in mintea mea: „Uite. Ia.”
Liftul a pornit singur.
In jos.
Afisajul a aratat 0 si a ramas asa. Coboram prea mult. Mai mult decat permitea subsolul. Simteam presiune in urechi, ca intr-un avion. Respiratia nu mai venea din perete. Venea din cabina, ca si cum metalul inspira.
S-a oprit. Usile s-au deschis.
Coridorul era acolo, dar acum becurile palpaiau ca un puls rapid. Aerul mirosea a pamant ud si fier. Pe jos erau urme de pasi, multe, de toate marimile. Intr-un colt, sub o teava, zaceau cateva lucruri aruncate la gramada: o casca veche de santier, un manunchi de chei ruginite, o curea, o jucarie mica fara ochi. In mijloc era o pata rosie lipita de beton: restul balonului.
Din intuneric, departe, s-a auzit ceva tarat pe podea. Metal pe beton. Venind spre mine.
Si atunci am auzit un soptit, chiar langa urechea mea, desi eram singur:
„Mai mult.”
Am simtit ca mi se taie genunchii. Am vrut sa inchid usile, dar panoul nu reactiona. Nici alarma, nici interfon, nimic. Doar 0-ul, aprins.
Am inchis ochii. Nu din curaj, ci din panica. Si am spus tare, cu voce tremurata:
„Nu te uita.”
Am repetat. Ca o rugaciune proasta.
Liniste.
Apoi am simtit grilajul miscandu-se incet, ca si cum cineva il inchidea de afara cu rabdare. Cabina a tremurat si 0-ul s-a stins. Liftul a urcat brusc, violent, si m-a aruncat la parter.
Cand usile s-au deschis normal, lumina era calda, holul era normal, blocul era normal. Aproape.
Pe podeaua cabinei, in colt, era moneda mea. Cea pe care o oferisem.
Ca si cum mi-ar fi spus: nu asta vreau.
In saptamana urmatoare mi-am cautat alta chirie. N-am mai folosit liftul. Am urcat si am coborat pe scari pana mi-au cedat genunchii, dar n-am mai intrat in cusca aia.
In ziua cand m-am mutat, am trecut pe langa lift si am vazut in panou, sub butoanele 1-8, patratul ala mort de plastic. Pentru o secunda mi s-a parut ca lucea, ca o pleoapa pe jumatate deschisa. Si jur ca am auzit, foarte slab, din interiorul usii: un mic expir, ca si cum cineva ar fi zambit.
Am plecat.
Noul bloc era mai modern, lift silentios, afisaj albastru, totul „civilizat”. In prima seara am apasat 4. A urcat normal.
Inainte sa se deschida usile, afisajul a clipit o fractiune de secunda:
0.
Doar o secunda. Destul cat sa-mi inghete sangele.
Usile s-au deschis. Pe hol era liniste. In cabina, in colt, era o moneda veche, murdara, pe care nu o pusesem eu acolo.
Si din metalul usii, am auzit un expir lung, calm, ca un om care doarme.
De atunci, urc pe scari.
