Povesti Paranormale ca aceasta pornesc din ceva banal si il transforma intr-o regula imposibila. Un barbat ramas singur in apartamentul surorii lui observa ca, la 02:17 fix, liftul opreste mereu la etajul 7 si isi deschide usile in fata lui, desi el nu locuieste acolo. La inceput pare doar un detaliu ciudat dintr-un bloc vechi din Bucuresti. Apoi incep sa dispara lucruri, apar dovezi imposibile, iar blocul se poarta de parca el s-ar fi mutat deja acolo.
Prima noapte în apartamentul surorii mele, într-un bloc vechi din Titan, m-a trezit liftul la 02:17 fix.
A urcat până la etajul 7, a deschis ușile chiar în fața apartamentului și a rămas acolo, gol, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.
Eu nu locuiesc acolo. Și în noaptea următoare a venit din nou.
Nu era apartamentul meu. Era al surorii mele, Irina. Plecase pentru aproape două săptămâni la Cluj, la niște cursuri, și mi-a lăsat cheile fiindcă tocmai mă despărțisem de iubita mea și nu mai voiam să stau în chiria în care locuisem cu ea.
Aveam și varianta să mă întorc la ai mei, în Ploiești, dar la treizeci și unu de ani nu voiam să dau iar explicații la fiecare masă. Așa că am ales să stau singur, în București, într-un loc care nu era al meu, dar care măcar avea liniște.
Blocul era din anii ’70, din alea lungi și gri, cu două scări lipite și cu mirosul ăla de detergent ieftin amestecat cu cablu încins. Liftul era mic, vechi, cu pereți metalici zgâriați și cu un afișaj roșu care se vedea prin geamul îngust de deasupra ușii.
Apartamentul Irinei era aproape lipit de lift. Dacă ieșeai pe palier, făceai doi pași și ajungeai la ușa metalică. Din sufragerie se auzea clar orice urcare și orice oprire.
În prima noapte am crezut că am avut ghinion. Blocurile nu dorm niciodată complet. Mereu e cineva care se întoarce târziu, iese după țigări, duce gunoiul sau plimbă un câine. M-am uitat la telefon. 02:17. Am auzit cabina urcând, scurt, apoi ding-ul ăla ascuțit, apoi ușile deschise.
Am așteptat să aud pași.
N-am auzit nimic.
După vreo zece secunde, ușile s-au închis și liftul a coborât la parter.
M-am întors pe partea cealaltă și am încercat să dorm.
A doua noapte s-a întâmplat exact la fel.
02:17. Urcare. Ding. Uși deschise.
De data asta m-am ridicat și m-am uitat pe vizor.
Palierul era gol. Liftul era deschis. Înăuntru nu era nimeni.
Știu cum sună. Știu cât de ușor e să spui că poate cineva a coborât în șosete, că poate am clipit, că poate nu vedeam bine prin vizor. Dar palierul de la etajul 7 e scurt. Ai liftul, două uși de apartament și geamul mic de la capătul holului. Dacă ieșea cineva din lift, îl vedeam.
Am stat cu ochiul lipit de vizor până s-au închis ușile.
La o secundă după ce s-au închis, clanța ușii de la apartament s-a lăsat încet în jos.
Nu a brusc. Nu ca atunci când încearcă cineva și vede că e încuiat.
Încet. Cu grijă. Ca și cum persoana de afară nu voia să facă zgomot.
Am făcut doi pași în spate și am rămas nemișcat.
Clanța a revenit sus. Apoi nimic.
În dimineața următoare am coborât la Mega de la colț și, când m-am întors, m-am uitat din obișnuință la panoul de la interfon. Fiecare apartament avea o hârtie mică sub număr, cu numele locatarului.
La 72, unde stătea Irina, nu mai scria numele ei.
Scria Pavel A.
Eu sunt Andrei Pavel.
Am crezut că e o glumă proastă. I-am trimis surorii mele poză.
Mi-a răspuns aproape imediat.
Ce glumă e asta?
Nu știu, i-am scris.
Eu nu am schimbat nimic. Vorbește cu administratora.
Administratora stătea la parter, într-un apartament de pe colț. O femeie mică, trecută de șaizeci de ani, care știa absolut tot ce se întâmplă în bloc. M-am dus la ea cu poza în telefon și i-am spus că stau doar temporar la sora mea și că probabil cineva a schimbat eticheta de la interfon.
M-a privit de parcă eu eram cel care nu înțelegea ceva simplu.
Da, știu, mi-a zis. V-a trecut băiatul de la firmă. Dacă stați aici două săptămâni, ce rost are să mai apară sora dumneavoastră?
Eu nu stau aici, am spus. Adică… stau, dar nu locuiesc aici.
A ridicat din umeri.
Aici dormiți, nu? Atunci aici stați.
Mi-a venit să insist, dar m-am oprit. Nu voiam să par nebun din cauza unei hârtii la interfon.
În noaptea a treia n-am mai încercat să dorm. Am stins toate luminile, m-am așezat în hol, lângă ușă, și am așteptat cu telefonul în mână.
La 02:17 fix, liftul a pornit.
De data asta am auzit clar că a plecat de jos. A urcat lin. Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Șase. Șapte.
Ding.
Ușile s-au deschis.
Am numărat în gând până la trei și am deschis și eu ușa, brusc, cât încă era cabina deschisă.
Liftul era gol.
Dar pe podeaua lui, chiar în mijloc, era o pungă mică de hârtie.
Genul de pungă în care îți pun farmaciile ceva mărunt.
Am rămas în prag câteva secunde, cu inima bătând aiurea, apoi am făcut un pas și am luat punga.
Înăuntru era periuța mea de dinți.
Nu una asemănătoare. A mea.
Avea pe mâner un mic semn maro, de la cafeaua pe care o vărsasem cu vreo lună înainte în baia din chiria unde stătusem cu Ana.
Am intrat repede înapoi, am încuiat și am pus punga pe masă. M-am uitat la ea până s-a făcut lumină.
Dimineața am mers direct în Militari, la fosta chirie. Nu ca să-i spun ceva Anei. Ea era la părinții ei de câteva zile și eu știam asta. M-am dus doar pentru că nu voiam să cred că obiectul ăla venise de nicăieri.
Am folosit cheia mea. A intrat.
Baia era aproape goală. Paharul din plastic în care țineam două periuțe de dinți era răsturnat. A mea nu mai era acolo.
Stăteam în mijlocul băii și încercam să-mi găsesc o explicație normală, dar toate variantele aveau găuri în ele. Dacă Ana ar fi luat-o, de ce ar fi apărut în liftul surorii mele? Dacă eu o uitasem în altă parte, de ce era exact aia?
Când am ieșit de pe scară, m-a oprit proprietarul.
Ați mai venit după lucruri? m-a întrebat.
Ce lucruri?
Alea pe care nu le-a luat băiatul de azi-noapte.
M-am întors spre el.
Ce băiat?
A făcut un gest vag, ca și cum i se părea că mă prefac.
Dumneavoastră. Sau fratele dumneavoastră, nu știu. Semăna bine cu dumneavoastră. Tot pe la două și ceva a fost. A luat o geantă și niște haine. I-am zis doar să nu trântească ușa.
N-am frate.
Omul a râs scurt.
Atunci poate v-ați tuns între timp.
M-am întors în apartament și am verificat dulapul. Lipseau două tricouri, o pereche de blugi și geanta sport bleumarin pe care o țineam deasupra dulapului.
Am plecat de acolo cu o senzație ciudată, de parcă cineva îmi muta viața în alt loc și eu aflam mereu prea târziu.
În seara aia, când am intrat în blocul Irinei, l-am văzut pe curierul de la supermarket în fața interfonului.
M-a întrebat dacă sunt Andrei de la 72.
Am spus nu, din reflex.
A ridicat telefonul.
Păi așa mi-a ieșit aici. Plată făcută.
M-am uitat în cele două pungi.
Cafea instant. Gumă mentolată. Șosete negre. Pastă de dinți. Două conserve de ton. Lucruri pe care le cumpăram eu, mereu, fără să mă gândesc.
Nu le-am luat. I-am zis să le ducă înapoi. A plecat enervat, bombănind că nu înțelege de ce își bate lumea joc de el.
Pe palier, femeia de la 74, o doamnă slabă cu părul vopsit prea negru, m-a întrebat dacă m-am mutat la Irina.
I-am spus că stau câteva zile.
A dat din cap încet, ca și cum auzise replica asta înainte.
Și băiatul de dinainte a zis la fel, a murmurat.
Care băiat? am întrebat.
S-a uitat spre lift și a schimbat tonul.
Nimic. Lăsați.
Am insistat și, după câteva secunde, mi-a spus.
Cu mulți ani în urmă, apartamentul stătuse gol după ce murise proprietara. Nepotul ei venea să mai aerisească, să plătească facturi, din astea. Nici el nu locuia acolo. După vreo săptămână a început să întrebe prin bloc cine cheamă liftul noaptea. Apoi a zis că liftul nu urcă de capul lui. Că vine pentru el.
Și? am întrebat.
Și într-o dimineață a dispărut. Nu mort. Nu nimic din filme. Doar a dispărut din bloc. Dar numele lui a rămas la interfon încă vreo lună, deși apartamentul era gol.
M-am uitat la ea și am încercat să-mi dau seama dacă mă sperie intenționat.
A ridicat din umeri.
Eu vă spun doar ce știu. Dacă aveți scară, folosiți scara.
În noaptea a patra n-am vrut să stau în apartament la 02:17. Mi-am zis că, dacă sunt jos, dacă sunt în alt loc din bloc, poate se rupe tiparul.
Am coborât pe scări la 02:10 și am rămas în fața cutiilor poștale, lângă ușa de intrare.
La 02:17 liftul a pornit.
L-am auzit urcând. Nu coborând spre mine. Urcând.
Până la etajul 7.
A ținut ușile deschise acolo cam zece secunde.
Apoi a coborât.
Când s-a oprit în fața mea, n-am vrut să mă uit, dar m-am uitat.
Cabina era goală.
Doar că, pe bara de inox de lângă butoane, era lipită cu bandă o fotografie.
Am smuls-o și am ieșit imediat afară din scară.
Era făcută de sus, din colțul liftului, ca și cum cineva ar fi stat în cabină și ar fi fotografiat prin ușa deschisă.
În cadru se vedea holul apartamentului Irinei.
Și eu, adormit pe canapea.
Pe telefonul meu, poza avea proprietăți ciudate. Nicio informație utilă. Nicio dată clară. Dar se vedea pe televizor, în fundal, ora.
02:17.
Am sunat-o pe Irina. A răspuns speriată, fiindcă era târziu.
I-am spus tot. Până atunci mai ocolisem, nu voiam să o bag în asta. Acum nu mai puteam.
La început a crezut că cineva are o cheie. Fostul ei, un vecin, administratora, nu știu. Apoi i-am trimis poza.
A tăcut câteva secunde.
Andrei, a spus ea, eu nu am lăsat camera pornită în casă. Dar mi-a venit acum o notificare de la aplicația de la ușă.
Ce aplicație?
Vizorul smart. Ăla pe care l-am pus anul trecut. Mi-a salvat un clip de azi-noapte. Nu m-am uitat încă.
Mi l-a trimis.
În clip se vedea palierul de la etajul 7. Timpul din colț: 02:17:04.
Liftul se deschide.
Eu ies din el.
Nu semăna doar puțin cu mine. Eram eu. Aceeași înălțime. Aceeași geacă. Aceeași mers grăbit, ușor înclinat pe stânga. Doar că eu eram jos, la cutiile poștale, în momentul ăla.
Versiunea mea din clip s-a oprit în fața ușii, a stat câteva secunde cu capul plecat, apoi a încercat clanța.
Când n-a mers, s-a întors în lift și a dispărut.
N-am mai urcat atunci în apartament. Am chemat un taxi și m-am dus la un hotel mic din centru. Nu voiam lux. Voiam doar o cameră la un etaj mai sus și o recepție deschisă toată noaptea.
Am luat camera 508.
La recepție erau doi băieți tineri, plictisiți, care se uitau la un meci pe telefon. M-am simțit mai bine doar văzând oameni treji.
Am intrat în cameră la 01:20. Am tras zăvorul, am pus un scaun sub clanță și m-am așezat pe pat, îmbrăcat, cu lumina aprinsă.
Mi-am spus că aici, într-un loc în care nu mă știe nimeni, într-un lift modern, într-o clădire în care n-am fost niciodată, povestea se termină.
La 02:17 am auzit ding-ul.
Nu sunetul liftului de hotel.
Sunetul liftului de la blocul Irinei.
Ascuțit. Metalic. Un pic obosit.
M-am apropiat încet de vizor.
Pe holul hotelului era liniște. Covor gri. Două tablouri urâte. Semnul verde de ieșire.
Liftul era deschis.
În mijlocul cabinei era geanta mea sport bleumarin. Cea dispărută din Militari.
Era așezată perfect drept, cu fermoarul închis și cu mânerul întors spre ușă, ca și cum cineva tocmai o lăsase acolo pentru mine.
Am rămas cu mâna pe telefon și am sunat la recepție.
Băiatul de jos mi-a spus că liftul nu urcase în ultimele minute. Se vedea în panou. Era parcat la parter.
I-am spus să verifice camera de pe etajul 5.
A urcat cu încă un coleg după aproape două minute.
Când au ajuns, liftul era închis. Pe afișaj scria P.
Au deschis cu cartela lor și s-au uitat înăuntru.
Geanta nu mai era acolo.
M-am făcut de râs în fața lor, evident. Unul dintre băieți mi-a zis politicos că poate am nevoie de odihnă.
Am coborât pe scări și am ieșit din hotel înainte de trei.
N-am mai dormit în noaptea aia.
Pe la opt dimineața m-a sunat Irina iar. Vocea ei nu mai era doar speriată. Era furioasă.
Administratora o sunase să întrebe când trece Andrei să-și ridice tabelul de întreținere. Spusese că, dacă tot s-a mutat, să dea și o copie după buletin pentru asociație.
Irina i-a zis că eu nu m-am mutat acolo.
Administratora a tăcut puțin, apoi i-a trimis o poză.
Era lista de întreținere tipărită pentru luna în curs.
Apartamentul 72.
Pavel Andrei.
Ocupanți: 1.
Data întocmirii era cu trei zile înainte ca eu să primesc cheile de la Irina.
În după-amiaza aia m-am dus înapoi la bloc, dar nu singur. L-am luat pe Vlad, un prieten de la muncă. Nu credeam că prezența lui va opri ceva, dar aveam nevoie de cineva care să vadă și altceva decât mine.
Am urcat pe scări.
Pe ușa apartamentului 72 era lipit un bilet mic, îndoit.
Am știut dinainte că e pentru mine.
Pe hârtie scria doar atât:
Ai uitat restul lucrurilor.
Scrisul era al meu.
Nu seamănă cu al meu. Era al meu. Când semnez grăbit, fac litera A prea lată și litera g o închid prost. Exact așa era și pe bilet.
Vlad a început, în sfârșit, să mă creadă. Nu mai râdea. Nu mai căuta explicații.
Am intrat în apartament și am verificat tot. În dulapul din dormitor, pe bara de haine, erau atârnate două dintre tricourile mele dispărute. Geanta bleumarin era băgată sub pat. În baie era periuța de dinți, desfăcută din punga de farmacie, pusă lângă chiuvetă, ca și cum cineva o folosise.
Nu era dezordine. Asta m-a speriat mai tare.
Nu părea că cineva îmi mutase lucrurile ca să mă sperie.
Părea că cineva se instalase liniștit.
Vlad a zis să chemăm poliția. Apoi s-a uitat spre lift și a tăcut.
Am înțeles de ce.
Se auzise cabina pornind.
M-am uitat la telefon.
02:17.
Era imposibil. Era mijlocul după-amiezii.
Dar liftul a urcat exact la fel. Cu același ritm. Cu același sunet.
Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Șase. Șapte.
Ding.
Ușile s-au deschis.
Vlad era lângă mine. A văzut și el.
Cabina era goală.
Doar că pe oglinda îngustă din spate era lipită o hârtie de la hotel.
Card de acces. Camera 508.
Vlad a coborât pe scări fără să spună nimic. Nici nu l-am oprit.
Eu am rămas în apartament încă două minute, doar fiindcă picioarele nu voiau să mă asculte. Apoi am luat cheile, am ieșit și am încuiat. Când am ajuns jos, am smuls hârtia cu numele meu de la interfon.
Seara, la zece, Irina mi-a trimis un nou clip de pe camera de la ușă.
Nu era de atunci.
Era din noaptea precedentă, doar că aplicația îl încărcase târziu.
La 02:17, liftul se deschide.
Eu ies din el, cu geanta sport în mână.
Mă opresc în fața ușii.
Nu încerc clanța. De data asta deschid direct cu cheia.
Intru.
Și, înainte să se închidă ușa, versiunea mea din clip ridică privirea exact spre cameră.
Zâmbește.
Nu larg. Nu ciudat. Doar un zâmbet obosit, de om ajuns acasă.
Scriu asta din casa unei mătuși de lângă Târgoviște. Are parter și atât. Nu există lift. Nu există interfon. Nu există scară de bloc. Am crezut că aici se oprește.
Dar la 02:17, noaptea trecută, telefonul meu a primit o notificare de la aplicația Irinei.
Ușa de la 72 s-a deschis.
Activitate detectată pe hol.
În clip nu se vede nimeni ieșind din lift. Se vede doar ușa apartamentului deschizându-se dinăuntru, încet.
Astăzi, administratora i-a spus surorii mele să nu-și mai bată capul cu actele. Că domnul Andrei e deja trecut în evidență și pare un băiat liniștit.
Irina se întoarce mâine în București.
Eu i-am spus să nu urce la 7. Să lase cheile la parter și să plece la o prietenă.
N-a răspuns încă.
Nu știu ce anume încearcă să facă lucrul ăla. Nu știu dacă mă copiază, dacă mă mută, sau dacă doar a găsit un loc în care mă vrea aproape.
Știu doar atât.
Dacă dormiți într-un apartament care nu e al vostru și liftul vine noapte de noapte la etajul vostru, gol, la aceeași oră, nu stați să vedeți dacă vine și a patra oară.
Pentru că după aceea nu mai aduce doar sunetul.
Începe să vă aducă viața.
