Am crescut într-un bloc vechi, într-un oraș care nu are nimic special pe hartă. Genul de bloc cu scări înguste, cu mozaic pe jos și pereți vopsiți în culori care se schimbă la fiecare câțiva ani, în funcție de cine e la administrație. Aveam vecini de toate felurile, certuri de scară, miros de mâncare în fiecare seară și, desigur, oglinzi.
Mama era genul care punea oglinzi peste tot. Nu din vanitate. Dintr-un fel de superstiție inversă. Spunea că o oglindă „mai prinde lumina” și face casa să pară mai mare. În hol era una mare. În sufragerie era un bufet cu uși lucioase. În baie aveam oglindă, normal. Chiar și pe ușa de la dulapul meu era o oglindă îngustă, prinsă cu niște cleme.
Când eram mic, oglinda aia de pe dulap era locul meu preferat.
Pentru că acolo l-am „întâlnit” pe el.
Aveam vreo șapte ani când am început să vorbesc singur în fața oglinzii. Nu făceam asta ca să mă joc de-a actorul. Pur și simplu îmi plăcea cum se mișcă gura mea în oglindă, cum îmi vedeam ochii, cum părea că există o lume dincolo de sticlă.
Într-o după-amiază, când mama era în bucătărie, am stat în fața oglinzii și am făcut o grimasă prostească. În reflexie, copilul de acolo mi-a făcut altă grimasă.
Nu aceeași.
Nu oglinda mea.
Alta.
Am înghețat, apoi am clipit și m-am uitat mai atent. În oglindă nu eram eu. Era tot un copil, cam de vârsta mea, dar cu părul puțin mai închis și cu o cămașă pe care eu nu o aveam. Stătea pe patul meu, acolo unde ar fi trebuit să fie doar reflexia camerei mele.
Am întors capul spre pat, în cameră. Patul era gol.
M-am întors spre oglindă. Copilul era încă acolo și se uita la mine.
A ridicat mâna și a făcut un gest mic, de salut.
Eu am făcut un pas înapoi și am strigat după mama, dar nu a ieșit nimic coerent. Mama a venit, s-a uitat la mine, s-a uitat la oglindă, apoi mi-a zis că am visat cu ochii deschiși. Că sunt obosit. Că mi se pare.
Și, când m-am uitat din nou, eram eu în oglindă, normal.
În seara aia am stat în pat și m-am gândit doar la asta. Nu mi-a fost frică imediat. Mai mult mă simțeam… atras. Ca atunci când vezi o ușă întredeschisă și vrei să știi ce e dincolo.
În zilele următoare am încercat iar. Stăteam în fața oglinzii, mă uitam fix, clipind rar. Uneori nu se întâmpla nimic. Alteori, pentru o secundă, vedeam altă cameră în spate. Un colț care nu era al meu. O pată pe perete pe care eu nu o aveam. O lumină diferită.
Până într-o zi, când el a apărut din nou. Clar. Stabil.
Stătea în oglindă și m-a întrebat, fără să deschidă gura foarte mult, ca un copil care vorbește încet:
Cum te cheamă?
N-am întrebat cum poate vorbi din oglindă. La șapte ani, creierul tău face pace cu lucruri ciudate mult mai ușor decât ar face un adult. I-am spus numele meu.
El mi-a spus numele lui: Andrei.
Apoi a zâmbit și mi-a zis că el stă „dincolo”, într-o cameră care arată ca a mea, dar nu e a mea. Că el vede tot, dar nu poate ieși. Că, uneori, se plictisește. Că nu are cu cine să se joace.
Și, ca orice copil singuratic, am făcut cel mai normal lucru posibil: am început să mă joc cu el.
Nu ne jucam cu mașinuțe. Nu puteam. Ne jucam cu gesturi. Cu mimă. Cu ghicitori simple. Eu desenam cu degetul pe oglindă, el desena pe „partea lui”. Eu ascundeam un obiect în cameră și el încerca să ghicească unde e, uitându-se la reflexii și la unghiuri. Uneori nimerea. Uneori nu.
Îmi plăcea.
Andrei era prietenul perfect, dintr-un motiv simplu: nu ieșea din oglindă, deci nu putea să-mi facă rău în lumea mea. Iar în lumea lui părea la fel. Era prins acolo.
Doar că, în timp, a început să pună întrebări care nu erau de copil.
Când vine mama ta acasă?
Unde ții cheia de la ușă?
De ce ai oglindă și pe hol?
Eu îi răspundeam fără să mă gândesc, pentru că mi se părea normal să povestesc.
Într-o seară, pe când aveam opt ani, Andrei mi-a zis:
Vreau să ieșim la schimb.
Eu am râs, crezând că e o glumă.
El nu a râs.
Mi-a spus că, dincolo, e frig uneori. Că lumina e slabă. Că oamenii nu îl văd. Că el doar privește. Și că nu mai vrea să privească.
Apoi a zis ceva care mi-a rămas lipit în minte, ca un scai:
Tu ai viața mea. Eu am doar reflexia ei.
Am spus nu. Normal că am spus nu.
Atunci Andrei a devenit supărat. Nu violent. Nu dramatic. Doar supărat ca un copil care nu primește ce vrea. A început să dispară mai des. Să apară mai rar. Să mă lase singur în fața oglinzii.
Asta m-a făcut să-l caut mai mult. Să stau mai mult la oglindă. Să bat ușor în sticlă, ca și cum aș bate la o ușă.
Într-o după-amiază, când eram singur acasă, a apărut din nou, cu o expresie ciudată, serioasă. Mi-a spus:
Dacă nu vrei să ieșim la schimb, măcar promite-mi că o să mă lași să te văd mereu.
Nu înțelegeam de ce ar avea nevoie de promisiunea mea. Dar, fiind copil, am vrut să repar. Am vrut să-l fac să nu mai fie supărat.
Am promis.
El a zâmbit și mi-a spus să pun palma pe oglindă. Eu am pus palma. El a pus palma pe partea lui.
Și pentru o secundă am simțit ceva rece, ca o atingere printr-un strat foarte subțire de apă.
Apoi m-a întrebat:
Îți amintești cum te cheamă?
I-am spus numele, enervat că mă întreabă iar.
Și el a zis:
Bine. Acum și eu îl știu.
După câteva luni, Andrei a dispărut complet.
Am stat în fața oglinzii zile întregi, încercând să-l văd. Nimic. Reflexia era normală. Doar eu, camera mea, dulapul, patul.
Și, ca orice copil, în timp am uitat. Nu complet, dar suficient cât să devină o amintire ciudată, pe care o spui rar și doar când ești sigur că nu vei fi luat peste picior.
Anii au trecut. Am crescut. Am schimbat camera, am schimbat mobila. Oglinda de pe dulap a fost scoasă și înlocuită. Am plecat la liceu, apoi la facultate, apoi la muncă.
Și Andrei a rămas acolo unde rămân toate lucrurile din copilărie: într-un colț al minții, unde nu intri decât întâmplător.
Până în seara cu liftul.
Eram adult. Aveam viața mea. Eram obosit, cu sacoșe în mâini, gândindu-mă la lucruri mici și banale. În lift, oglinda era murdară, cu urme de degete. Mi-am văzut fața obosită.
Și atunci am văzut, în spatele meu, figura aia.
Nu era un copil de opt ani. Era un băiat de vreo douăzeci și ceva, cu aceleași trăsături, doar crescute. Părul mai lung. Ochii la fel. Și acel zâmbet.
Zâmbetul lui Andrei.
Am întors capul brusc. Liftul era gol.
M-am întors la oglindă. El era acolo. Nu se mișca mult. Stătea ca într-o fotografie vie. Mă privea. Și, foarte încet, a ridicat mâna și a făcut gestul de salut pe care îl făcea când eram copil.
Am simțit cum mi se usucă gura.
Am vrut să-mi spun că e oboseală. Că e o glumă a luminii. Că am văzut o imagine pe jumătate, în sticlă.
Dar apoi, în oglindă, el a dus degetul la buze, semn să tac.
Liftul s-a oprit la etajul meu. Ușa s-a deschis.
Eu am ieșit. Oglinda a rămas în spate.
În momentul în care am pășit pe hol, am auzit din lift un sunet mic, ca o lovitură ușoară în sticlă. Ca și cum cineva ar fi bătut din partea cealaltă.
Am urcat în apartament și am încuiat.
În seara aia am stat mult timp fără să mă uit în niciun obiect lucios. Sună ridicol, dar când creierul tău recunoaște un lucru pe care îl credea îngropat, reacția e primitivă. Evitarea vine înaintea gândirii.
Am încercat să dorm.
N-am reușit.
Pe la două noaptea m-am dus la baie, fără să aprind lumina puternică, doar cu o lampă mică. M-am spălat pe mâini și, din reflex, am ridicat privirea.
Oglinda era acoperită pe jumătate cu abur. În porțiunea curată, în loc să văd fața mea, am văzut fața lui.
Era lipit de oglindă, ca și cum stătea chiar acolo, dincolo de sticlă.
Și a zis, fără sunet, doar mișcând buzele suficient cât să citesc:
Ți-ai amintit.
Am făcut un pas în spate și am lovit, fără să vreau, cu spatele de ușă. Ușa a scârțâit. În oglindă, Andrei a zâmbit mai larg.
Apoi a ridicat degetul și a arătat spre mine, dar nu spre mine real. Spre reflexia mea care nu era acolo.
Și atunci am observat ceva care mi-a făcut stomacul să se strângă: în oglindă, în partea unde ar fi trebuit să se vadă umărul meu, era o zonă neagră, ca un spațiu gol. Ca și cum reflexia mea nu era completă.
Am stins lumina și am ieșit din baie. Am închis ușa. M-am întors în dormitor și am stat pe marginea patului, respirând încet, încercând să nu intru în panică.
A doua zi, la lumină, am verificat oglinda. Totul părea normal. Reflexia mea era completă. Nicio urmă de Andrei.
Mi-am zis că am visat.
Numai că, în timpul zilei, am început să-l văd în locuri unde nu aveam cum să-mi spun că e vis.
În ecranul telefonului, când era închis, ca o suprafață neagră lucioasă. Pentru o fracțiune, vedeam un chip în spate, lângă umărul meu.
În geamul autobuzului, când treceam printr-un tunel. Pentru o fracțiune, vedeam pe cineva stând în spatele meu, dar numai în sticlă.
În lingura de metal, în timp ce amestecam cafeaua. Pentru o fracțiune, vedeam un ochi care nu era al meu.
De fiecare dată, când întorceam capul, nu era nimeni.
Și, de fiecare dată, când mă uitam din nou, el dispărea.
Era ca și cum îmi arunca doar atât cât să mă țină agățat.
În a treia zi, după ce m-am întors de la muncă, am găsit în hol oglinda mare acoperită cu o dungă de praf, de sus până jos.
Eu nu o atinsesem.
Dunga era exact la înălțimea la care ar fi trecut palma unui om.
Am șters praful. Am luat o cârpă. Când am tras cârpa pe oglindă, am simțit pentru o clipă că sticla e rece, mult mai rece decât ar trebui.
Și atunci am văzut, chiar acolo, în sticlă, urma palmei lui. Nu o palmă imprimată ca la poliție. Doar o zonă puțin mai curată, ca și cum cineva ar fi atins oglinda din interior.
M-am retras și am zis, cu voce joasă, fără să-mi dau seama că vorbesc:
Andrei?
În oglindă, în spatele meu, a apărut el, clar.
Nu mai era lipit de sticlă. Era la câțiva pași în spate, într-un hol care semăna cu al meu, dar era mai îngust și mai întunecat. Ca o copie prost luminată a apartamentului meu.
A ridicat mâna, apoi a arătat spre ușa mea de la intrare.
Apoi a mimat ceva. A făcut cu mâna un gest de rotire, ca atunci când întorci o cheie.
Și mi-am dat seama că voia să ies.
Am simțit o furie bruscă, pentru că începea să devină prea real. Nu mai era un amintire. Nu mai era o iluzie. Era ceva care îmi cerea un gest.
Am spus, clar, cu voce tare:
Nu.
În oglindă, Andrei a zâmbit, dar zâmbetul nu mai era de copil. Era un zâmbet de om care a avut timp să aștepte.
Apoi a făcut un lucru care m-a speriat mai mult decât apariția lui: a ridicat degetul și a scris pe sticlă, în aburul care se formase de la respirația mea, un singur cuvânt.
Promis.
M-a lovit amintirea ca un curent rece.
Palma mea pe oglindă. Promisiunea copilărească. Răceala aia ca apa.
În seara aceea am acoperit toate oglinzile din casă. Cu prosoape, cu pături, cu bandă. Am întors obiectele lucioase cu fața în jos. Am pus telefonul cu ecranul în jos. Am stins televizorul și l-am acoperit.
Mi-am spus că, dacă nu are pe ce să apară, nu poate.
Am reușit să adorm.
Doar că, pe la patru dimineața, m-a trezit un sunet mic, repetat, din living.
Ca un deget care bate în sticlă.
Am stat în pat, cu ochii deschiși, ascultând. Sunetul venea dinspre televizor.
Televizorul era acoperit cu o pătură.
Sunetul a continuat, calm, ca un om care are toată noaptea.
Am ieșit din dormitor încet. Am mers pe vârfuri. În living era întuneric.
Pătura de pe televizor se mișca ușor, ca și cum cineva ar fi împins din spate.
Nu din față. Din spate.
Am înghețat.
Apoi, din întuneric, a venit o lumină scurtă, ca un flash. Ecranul televizorului s-a aprins o fracțiune, prin pătură, și a proiectat pe perete o imagine: fața lui Andrei, foarte aproape, lipită de „sticlă”.
Pătura a căzut singură pe jos.
Televizorul era negru, o suprafață lucioasă. În ea nu mă vedeam pe mine. Îl vedeam pe el.
Și el a spus, fără sunet, dar cu buzele clare:
Ai promis că mă lași să te văd mereu.
Apoi a adăugat ceva, tot fără sunet, dar am înțeles:
Acum e rândul meu.
Am făcut un pas în spate și am aprins lumina.
În lumină, televizorul era doar televizor. Reflexia mea era acolo, normală.
Dar pe podea, lângă televizor, era o urmă umedă, ca de degete, de parcă cineva atinsese cu mâna udă.
Eu nu aveam mâinile ude.
În următoarele zile, lucrurile au escaladat în modul cel mai enervant și cel mai înfricoșător: nu violent, nu spectaculos, ci logic și insistent.
De fiecare dată când foloseam o suprafață lucioasă, îl vedeam. Uneori doar o secundă. Alteori suficient cât să-mi arate ceva.
Îmi arăta uși. Îmi arăta un hol întunecat. Îmi arăta o cameră care semăna cu a mea, dar era goală, fără mobilă, doar cu o oglindă mare sprijinită de perete.
Și, mereu, îmi făcea semn să vin.
Într-o seară, am încercat să fiu „adult” și să rezolv. Am sunat-o pe mama.
Nu i-am spus tot, pentru că suna absurd. I-am spus doar că mi-am amintit de prietenul imaginar din copilărie și că mă bântuie. Am încercat să o fac să râdă, să o transform în ceva mic.
Mama n-a râs.
A tăcut câteva secunde, apoi a zis:
Tu chiar ți-l amintești?
Da, am spus, surprins.
Și ea a zis, foarte încet:
Eu speram să uiți.
Mi s-a strâns stomacul.
Ce vrei să spui, am întrebat.
Mama a oftat, ca și cum ar deschide o cutie pe care a ținut-o închisă ani.
Andrei a existat, a zis ea. Nu ca prieten imaginar. A existat ca băiatul vecinilor de la doi. A dispărut când era mic. În bloc, toți au vorbit, apoi au tăcut.
Mie mi s-a înmuiat gura.
Eu nu știam de niciun băiat dispărut.
Mama a continuat:
După ce a dispărut, tu ai început să vorbești cu oglinda. Și să spui numele lui. Eu am crezut că ai auzit de la adulți și ai amestecat lucrurile. Am crezut că e un mod al minții tale să procesezi ceva.
Și acum… îl vezi din nou?
Nu i-am răspuns imediat. Mă simțeam ca și cum cineva mi-a schimbat povestea din mers.
Mama a zis:
Dacă îl vezi, nu îi promite nimic. Înțelegi?
Am închis fără să mai întreb. Pentru că, undeva în mine, știam că întrebările mă duc mai adânc.
În noaptea următoare, am făcut o greșeală.
Am ieșit să duc gunoiul. Era târziu, era gol pe stradă. Am coborât scările, am trecut prin holul blocului și am ajuns la ușa de la ieșire.
În fața ușii era o oglindă îngustă, una din alea puse ca să vezi dacă vine cineva din lateral. Nu mă gândeam la ea, de obicei.
Când m-am apropiat, am văzut în oglindă că în spatele meu era Andrei.
Dar nu era în oglindă ca un simplu chip. Era ca un om întreg, aproape lipit de mine. Și, de data asta, nu zâmbea.
Își ținea palma ridicată, ca atunci când atingi sticla.
Eu m-am oprit.
În oglindă, palma lui s-a apropiat de „sticla” dintre noi.
Și, pentru o secundă, am simțit aceeași răceală ca atunci când eram copil.
Nu era o amintire. Era pe pielea mea.
Am făcut un pas înapoi. Involuntar.
Și exact atunci, în oglindă, el a făcut un pas înainte.
A fost o mișcare mică, dar suficient cât să-mi dea senzația că distanța dintre reflexie și realitate se micșorează.
Andrei a deschis gura, fără sunet, și a spus două cuvinte pe buze:
Doar puțin.
Eu am fugit înapoi pe scări, ca un idiot, cu sacul de gunoi în mână. Am intrat în apartament, am încuiat și am lăsat gunoiul pe hol.
M-am așezat pe jos, cu spatele de ușă, și am încercat să respir.
Atunci am primit o notificare pe telefon.
Telefonul era pe masă. Îl lăsasem cu ecranul în jos.
L-am luat cu mâna tremurândă. Ecranul era negru.
În el, înainte să se aprindă, am văzut o reflexie.
Nu era fața mea.
Era fața lui Andrei, foarte aproape, și el zâmbea iar, liniștit, ca și cum tocmai ar fi câștigat ceva.
Și, fără să mai fac nimic, telefonul s-a aprins singur, pe camera frontală.
Pe ecran, eu eram în cadru, în hol, stând pe jos.
În spatele meu, în hol, în lumea reală, nu era nimeni.
Dar în imagine, în camera frontală, Andrei era în spatele meu, cu mâna pe umărul meu.
M-am întors brusc.
Nimic.
M-am uitat din nou pe ecran.
Andrei a ridicat degetul și a arătat spre ochii mei, apoi spre sticlă.
Apoi a mimat un gest simplu, ca și cum ar trage un fermoar.
Și mi-am amintit sunetul valizei din altă poveste din viața mea, dar aici nu era valiză. Era ca și cum îmi spunea: se închide.
Am închis telefonul. L-am aruncat pe canapea. Am stat în mijlocul holului și am realizat că nu mai pot controla reflexiile. Sunt peste tot. În ferestre, în ecrane, în apă, în metal.
Și atunci mi-am dat seama de partea cea mai rea: Andrei nu are nevoie de oglinzile mele. Are nevoie doar de faptul că eu trăiesc într-o lume plină de suprafețe care reflectă.
În dimineața următoare, am făcut ceva radical. Am chemat un prieten și i-am zis că vreau să schimb oglinzile. Că mă enervează. Că vreau altă atmosferă. N-am putut spune adevărul.
Am strâns oglinzile, le-am dat jos, le-am scos din casă. Am dus televizorul vechi în altă cameră. Am schimbat becurile ca să fie lumină mai caldă, mai puține umbre.
Câteva ore, m-am simțit mai bine.
Până când, seara, am trecut pe lângă geamul bucătăriei.
Era noapte, iar geamul era ca o oglindă. Reflexia mea era acolo.
Și, în spatele reflexiei mele, era Andrei.
Nu mai părea nervos. Părea… mulțumit.
Și, pentru prima dată, am observat ceva nou.
În reflexie, Andrei purta tricoul meu.
Nu un tricou asemănător. Al meu. Cu o mică pată pe mânecă, pe care o recunosc.
M-am uitat în jos. Eu purtam alt tricou.
M-am uitat iar în geam.
Andrei a zâmbit și a făcut un gest ca de salut, dar nu ca un salut de bun venit. Ca un salut de rămas bun.
Apoi a ridicat palma și a lipit-o de geam.
În reflexie, palma lui a lăsat o urmă ușor aburită, ca și cum geamul ar fi fost rece și mâna lui caldă.
Eu am ridicat palma mea și am pus-o pe geam, în același loc.
Și am simțit iar acea atingere rece, ca prin apă.
Doar că, de data asta, recele nu a dispărut repede. A rămas. A urcat încet pe degetele mele, ca o amorțeală.
Am tras mâna înapoi.
În reflexie, Andrei a rămas cu palma lipită de geam, ca și cum aștepta.
Apoi, încet, a rostit pe buze:
Promis.
Și a arătat spre mine, ca și cum îmi spunea: tu ai spus asta.
Nu știu cum să explic ce am simțit atunci. Nu era doar frică. Era vină. Era furie. Era neputință. Era un amestec de lucruri adulte, puse peste o promisiune de copil.
În noaptea aceea am dormit foarte puțin. M-am trezit de mai multe ori, convins că aud sticlă atinsă cu unghia. Dimineața, când m-am uitat în oglinda mică de la baie, pe care o uitasem într-un sertar, am văzut ceva care m-a făcut să-mi tremure genunchii.
Eu eram acolo.
Dar reflexia mea avea un zâmbet mic, pe care eu nu îl făceam.
Și, pentru o secundă, în spatele meu, în reflexie, Andrei nu era în spate.
Era în locul meu.
În hainele mele.
Privindu-mă cu aceeași răbdare pe care o avea când eram copil.
Am închis sertarul. Am ieșit din baie. Am rămas cu respirația scurtă.
Și am înțeles că nu pot să „scap” de el doar evitând oglinzile. Pentru că el nu e doar într-o oglindă. E în obiceiul meu de a mă uita. În reflexul meu de a verifica. În faptul că oamenii se privesc în sticlă fără să-și dea seama.
De atunci, fac ceva ce n-am crezut că voi face vreodată: încerc să nu mă uit.
Când intru în lift, mă uit la podea.
Când trec pe lângă vitrine, mă uit la marfă, nu la sticlă.
Când îmi sună telefonul, îl ridic fără să-l întorc spre mine.
Și, uneori, tot îl văd, pentru o fracțiune, în câte o suprafață care îmi scapă. O lingură. Un geam. O băltoacă.
El e acolo.
Și zâmbește.
De parcă nu se grăbește.
De parcă știe că, într-o zi, o să obosesc. O să uit. O să ridic privirea exact când nu trebuie.
Și atunci o să-i dau încă o palmă pe sticlă, fără să-mi dau seama.
Dacă ai ajuns până aici, ia un sfat simplu, fără dramatism: nu promite lucruri în copilărie pe care nu le înțelegi. Mai ales dacă le promiți în fața unei oglinzi.
Și dacă, într-o zi, vezi pe cineva în reflexie, pe cineva pe care nu ar trebui să-l vezi, nu te întoarce imediat. Nu te mișca repede. Nu încerca să „demonstrezi” ceva.
Pentru că unele lucruri nu vor să fie dovedite. Vor doar să fie văzute.
Iar odată ce te văd și ele… nu mai ești doar tu în oglindă.
