In fiecare noapte, fix la 03:33, interfonul suna o singura data si vocea spune doar „coboara”. Nu explica nimic, nu cere nimic, nu se prezinta. Iar partea cea mai nelinistitoare e ca, uneori, pare ca apelul nu vine de la panoul de jos… ci din bloc.
M-am mutat in blocul ala pentru ca era aproape de munca si chiria nu era absurda. Bloc comunist clasic, zece etaje, doua scari, mozaic pe jos, miros de detergent ieftin amestecat cu mancare de seara si, undeva in fundal, o teava care canta atunci cand cineva trage apa.
Interfonul din apartament era din ala vechi, cu receptor ca de telefon fix, prins pe perete langa usa. Cand suna, suna tare. Te smulgea din somn fara sa-ti ceara voie.
In prima saptamana am tot primit apeluri gresite. Un vecin care apasa alt numar. Un curier care se incurca. O data a sunat si n-a zis nimic, apoi s-a auzit ras in fundal. Nimic care sa ma faca sa ridic spranceana mai mult de doua secunde.
Doar ca apelul de la 03:33 n-a semanat cu nimic din ce auzisem pana atunci.
M-am uitat la ceas, apoi la interfon, ca si cum obiectul ar fi fost vinovat. M-am ridicat din pat si m-am dus la usa. Am lipit urechea de lemn. Nimic pe hol. Nici pasi, nici susoteli, nici usa de la lift. Doar linistea aia tarzie pe care o stii: blocul doarme, iar tu esti singurul fraier treaz.
Am deschis vizorul. Hol gol, becul de palier clipind slab. Am inchis incet, fara sa fac zgomot, si m-am intors in camera. A fost unul dintre momentele alea in care incerci sa-ti spui ca ai visat, dar corpul tau nu te lasa sa te minti: inima era deja in ritm de fuga.
Dimineata mi-am zis ca probabil a fost un vecin beat care a apasat aiurea. Dar pe la pranz, cand am coborat sa iau ceva din masina, am vazut la avizier o foaie scrisa cu pix: „RUGAM NU MAI DESCHIDETI USILE NECUNOSCUTILOR NOAPTEA”.
Am intrebat-o pe vecina de la 5, o doamna care are mereu pungi de cumparaturi si privire de om obosit.
— Doamna, ati avut probleme? a sunat interfonul aiurea?
M-a privit scurt, ca si cum incerca sa decida daca sunt prost sau doar nou.
— Baiete, suna noaptea de cateva zile. Uneori apesi si nu e nimeni. Alteori… zice ceva. Administratorul zice ca-s copii.
— Ce zice? am intrebat.
A strans buzele.
— Nu stiu. N-am chef sa-mi stric noaptea. Eu nu raspund.
In seara urmatoare m-am culcat mai devreme, hotarat sa nu mai fac filme in cap. Pe la 03:33 am sarit din somn inainte sa sune, de parca organismul meu invatase ora. A urmat apelul. Un singur sunet, apoi tacere.
Am ridicat receptorul.
— Alo?
Vocea a venit imediat, fara ezitare, ca si cum astepta doar confirmarea ca ascult.
— Coboara.
Nu era voce de copil. Nici de betiv. Era o voce de barbat matur, calma, aproape plictisita. Fara accent clar, fara emotie, fara glume. Si, foarte important: nu spunea „coboara, te rog”, nu spunea „coboara la usa”, nu spunea „coboara ca-s eu”. Doar cuvantul ala, ca un ordin.
Am inchis.
M-am asezat pe marginea patului si am ascultat. De data asta, in bloc s-a auzit ceva: usa de la parter, grea, metalica, deschizandu-se si inchizandu-se. Sunetul a urcat slab pe casa scarii, dar l-am recunoscut. Nu era zgomot de lift. Era usa principala.
Mi-am simtit gura uscata.
In mod normal, la interfon ai doua optiuni: ori vorbesti, ori deschizi. Eu nu apasasem butonul de deschidere. Nu facusem nimic in afara de a ridica si a inchide receptorul. Si totusi, usa de jos se auzise.
Am stat asa cateva minute, cu telefonul in mana, osciland intre „sun la 112 ca un nebun” si „imi vad de viata”. N-am sunat. Mi-am zis ca poate cineva a intrat cu cheie. Poate a iesit cineva sa fumeze. Poate…
A treia noapte, la 03:33, am decis sa nu raspund. Am lasat interfonul sa sune, sa se opreasca singur. Dupa un minut, s-a auzit iar usa de la parter. De data asta, nu o data. De doua ori, ca si cum cineva incerca sa intre si sa iasa, nesigur.
Am mers la usa apartamentului si am pus palma pe yala. Nu pentru ca era rece, ci ca sa simt daca se misca. Nu s-a miscat.
Dar atunci am auzit altceva, mult mai aproape: un pas lent pe scari, undeva intre etajul 3 si 4. Apoi inca unul. Apoi inca unul. Ca si cum cineva urca fara graba, fara sa se ascunda, dar nici fara sa faca zgomot inutil.
Am ramas lipit de usa, cu respiratia mica. Pasii s-au oprit. Nu la etajul meu. Mai jos. Am auzit un clinchet scurt, ca o cheie lovind metal, apoi nimic.
Dimineata am coborat si am intrebat administratorul. Era un tip la vreo cincizeci de ani, cu burtica si chei multe la curea, genul care stie tot ce misca in bloc.
— Dom’ administrator, imi suna interfonul la 03:33 de cateva nopti. Si nu sunt apeluri normale. E o voce… zice doar „coboara”.
S-a uitat la mine ca la un om care isi cauta singur probleme.
— Nu-i nimic, a zis el. Sunt baieti, se joaca. Sau vreo telecomanda de la poarta face interferente. Nu mai raspunde si gata.
— Dar usa de jos se aude dupa. Ca si cum se deschide.
A ridicat din umeri.
— Usa aia se deschide de la ea cand nu se inchide bine. Mai ales daca e curent. Ai vazut cum bate vantul.
Nu era vant. Era o noapte statuta. Dar mi-am dat seama ca n-o sa scot nimic de la el.
In a patra noapte, am facut ceva simplu: am lipit o bucata mica de banda transparenta intre usa mea si toc, foarte sus, unde nu se vede. Daca usa se deschide, banda se rupe. Un truc de om care nu are camere, dar are instinct.
La 03:33, interfonul a sunat. Am ridicat receptorul fara sa gandesc.
— Cine esti? am intrebat, cu vocea joasa.
Pauza.
Apoi vocea, la fel de calma:
— Coboara.
Am inchis. Am ramas in hol, cu ochii pe usa. Am stat asa pana dimineata.
Banda era intacta.
Asta m-a linistit un pic si, in acelasi timp, m-a facut si mai atent: daca cineva urca pe scari, nu urca neaparat pana la mine. Poate se ducea la alt apartament. Poate apelul nu era pentru mine. Poate era aleator.
A cincea noapte, la 03:33, nu m-a sunat doar pe mine. Am auzit interfonul vecinei de vizavi. A sunat o data, apoi s-a oprit. Apoi am auzit, prin perete, interfonul de pe palierul de mai jos. Si altul. Ca un domino scurt, care trecea prin bloc.
Atunci m-am imbracat rapid si am iesit pe hol. Nu am inchis usa cu cheia, doar am tras-o.
Pe hol era liniste. Dar la usa vecinei de vizavi, o femeie tanara in pijama statea cu mana pe clanța, ca si cum era pe punctul sa iasa.
Ne-am privit amandoi, stanjeniti.
— Si la tine? am intrebat.
A dat din cap, alb la fata.
— Da. A zis… a zis „coboara”. Credeam ca sunt eu nebuna.
— Nu esti, am spus, si m-a surprins cat de mult m-a ajutat sa o spun cu voce tare.
Dinspre scari s-a auzit un alt interfon, de la etajul de jos, apoi zgomot de usa deschisa. Cineva iesea pe palierul de la 4.
Am coborat doua trepte, incet, si am vazut-o: doamna de la 4, cea in varsta, iesea din apartament in halat, cu papuci, tinand cheile in mana ca pe un lucru sfant. Avea privirea fixa, ca si cum era treaza, dar nu era cu adevarat acolo. Nu se uita la noi. Se uita prin noi.
— Doamna! am zis, incercand sa nu o sperii. Totul e ok?
Nu a reactionat. A coborat scara, pas cu pas, fara graba, ca un ceas. Cand a ajuns langa noi, a trecut pe langa mine de parca eram aer.
Vecina tanara s-a apropiat de mine, speriata.
— Ce face?
Am intins mana sa o opresc pe doamna, usor, doar sa-i ating cotul. In clipa in care am atins-o, s-a intors spre mine brusc, cu o miscarea prea rapida pentru varsta ei, si mi-a sutinut incheietura cu o forta care nu avea legatura cu corpul ei fragil.
Si mi-a spus, aproape fara sa miste buzele:
— Coboara.
Mi-a trecut un fior rece prin brat, pana in umar. Nu pentru ca a zis cuvantul. Pentru ca vocea nu era a ei. Era aceeasi voce din interfon.
Apoi mi-a dat drumul si si-a continuat coborarea, ca si cum nimic nu se intamplase.
Ne-am uitat unul la altul. Vecina avea ochii umezi.
— Sun la politie, a soptit.
Am dat din cap.
Am coborat dupa doamna, dar nu lipit de ea, ci la distanta, cu pasii moi, in timp ce vecina suna. Cand am ajuns la parter, usa principala era intredeschisa. Pe la colt intra un curent rece.
Doamna a iesit in fata blocului, in pijama, la 03:36, ca si cum se ducea sa ia paine. Afara era intuneric si pustiu. Nicio masina. Niciun om. Doar lumina portocalie de la un stalp si asfaltul umed.
Doamna s-a oprit, s-a uitat in jur, si pentru prima data a parut confuza. Ca un om care se trezeste intr-un loc si nu stie cum a ajuns acolo. A inceput sa tremure.
Am alergat si am pus mana pe umarul ei.
— Doamna, sunteti bine?
S-a uitat la mine cu ochii goi.
— Eu… ce caut aici?
In spatele nostru, pe casa scarii, se auzeau pasi. Doi politisti urcau repede, cu lanterne. I-am vazut cum se opresc, cum se uita la doamna in pijama, apoi la noi.
Le-am explicat repede: interfon, ora fixa, vocea, doamna coborand ca somnambul.
Au urcat cu noi inapoi, au verificat interfonul de la parter si panoul de afara. Nimic vizibil. Nici urme. Nici oameni. Unul dintre politisti a incercat sa sune apartamentul meu de jos, din panou. A functionat normal. M-a sunat si mi-a zis numele de pe lista (scris gresit, tipic). Nicio voce ciudata.
— A sunat cineva la dumneavoastra? a intrebat politistul.
— Da, am spus. De cateva nopti. La 03:33. Si zice doar „coboara”.
Polițistul s-a uitat la colegul lui, apoi inapoi la mine.
— In seara asta ati apasat pe deschidere?
— Nu.
— Si totusi usa a fost intredeschisa cand am venit, a zis el. Aveti obiceiul sa o lasati asa?
Nu. Niciodata.
Am simtit cum mi se strange stomacul din nou, dar de data asta era altceva: nelinistea ca, intre apelul interfonului si venirea politiei, ceva se intamplase la usa principala. Cineva o deschisese. Sau cineva o gasise deja deschisa.
Dupa ce politistii au plecat, vecina tanara a ramas pe hol, cu bratele incrucisate, ca si cum isi tinea corpul sa nu se imprastie.
— Eu nu mai dorm aici in noaptea asta, a zis.
— Nici eu, am raspuns.
Am stat amandoi in bucataria mea cu doua cani de ceai, incercand sa facem din asta ceva normal. Doar ca nu era.
Pe la 06:00, doamna de la 4 a batut la usa mea. Era imbracata normal, cu parul facut, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
— M-au zis ca am iesit afara noaptea, a spus, si vocea ii tremura. Eu nu-mi amintesc. Eu ma culc la zece. Eu iau pastile. Nu ies noaptea.
Am vazut urme de noroi pe talpa papucilor ei, ca si cum calcase pe pamant umed. Nu doar pe asfalt.
— Doamna, ati fost somnambula, i-am zis, cat am putut de bland.
M-a privit lung.
— Si vocea? a intrebat ea incet. Cine mi-a vorbit din gura?
Nu i-am raspuns. N-aveam un raspuns care sa nu sune ca un film prost.
In ziua aia, administratorul a pus alta foaie la avizier: „DACA SE AUDE INTERFONUL NOAPTEA, NU COBORATI. SUNATI LA 112.”
A folosit exact cuvantul.
Nu „nu deschideti”. Nu „nu raspundeti”. „Nu coborati”.
Seara, am stat treaz. Mi-am tinut cheile in buzunar si telefonul incarcat. Am stat cu scaunul lipit de usa, ca un copil care se teme de furtuna.
La 03:33, interfonul a sunat. Un singur apel.
Nu am raspuns.
Dupa cateva secunde, din difuzorul interfonului s-a auzit, fara sa ridic receptorul, un fel de suier scurt, apoi vocea, mai aproape, ca si cum era deja in apartament:
— Coboara.
M-am ridicat brusc. Am simtit cum mi se usuca limba.
Si atunci, in linistea blocului, s-a auzit ceva ce n-am mai auzit pana atunci: zgomotul usii metalice de la subsol, cea grea, care se deschide rar. Un scrasnitet lung, de metal pe metal, urmat de un bufnit.
Subsolul blocului era inchis cu lacat. Administratorul spunea mereu ca acolo sunt doar tevi si vechituri si ca nu are rost sa umble lumea.
Am ramas lipit de usa mea, cu pumnul strans pe chei.
A urmat un sunet de pasi pe scari, urcand incet. Nu alergat. Nu grabit. Incet, ca un om care are timp. Pasii au urcat pana la etajul 1, apoi s-au oprit.
Apoi, dupa o pauza lunga, au inceput din nou, urcand. Etajul 2. Pauza. Etajul 3. Pauza.
Mi-am dat seama ca numara. Ca se opreste intentionat la fiecare nivel, ca sa auda daca deschide cineva usa.
Cand pasii au ajuns la etajul 5, m-am blocat. Apartamentul meu era la 6. Mai era un singur nivel.
Am scos telefonul, am deschis aplicatia de apel si am tinut degetul pe 112, fara sa apas. Nu voiam sa pornesc o alarma falsa daca e un vecin. Dar tot ce se intampla imi spunea ca nu e un vecin.
Pasii au urcat spre 6.
S-au oprit in fata usii mele.
Am simtit o presiune in aer, de parca holul se ingustase.
Apoi, foarte incet, clanța usii mele s-a miscat. Nu a fost o smucitura. A fost o apasare testata, ca un om care vrea sa afle daca e incuiat. Cheia era in broasca. Era incuiat.
Clanța s-a oprit.
Si din interfon, fara apel, fara nimic, s-a auzit din nou vocea, aproape amuzata:
— Coboara.
Atunci am apasat 112.
Nu am apucat sa spun multe. Doar adresa, etajul, faptul ca cineva e pe hol. Operatoarea mi-a spus sa raman in casa, sa inchid toate usile, sa nu ies.
Am auzit pasii indepartandu-se, foarte incet, coborand. Nu alergand. Ca si cum nu se grabea deloc sa plece.
Cand politia a ajuns, nu au gasit pe nimeni pe scara. Nici in fata blocului. Nici in subsol, pentru ca lacatul era iar la locul lui, intreg, neatins, ca si cum nimeni nu-l deschisese vreodata.
— Probabil v-ati speriat, a zis unul dintre politisti, fara rautate, doar obosit.
Eu nu eram speriat de un „probabil”. Eram speriat de faptul ca realitatea mea nu avea unde sa-l prinda.
In dimineata urmatoare, administratorul a batut la usa mea. Tinea in mana receptorul unui interfon, identic cu al meu, dar vechi, ingalbenit.
— L-am gasit in subsol, a zis el. Intr-o cutie. Langa distribuitorul vechi.
— De ce era acolo? am intrebat.
A ridicat din umeri.
— Habar n-am. Dar asculta.
A apasat ceva pe el. Nu a sunat. Nu a clicait. Doar s-a auzit un mic fasait si apoi, foarte incet, ca o inregistrare uzata, aceeasi voce:
— Coboara.
Mi s-au inmuiat genunchii.
Administratorul m-a privit si, pentru prima data de cand il stiam, nu a mai parut sigur pe el.
— Nu e de la panoul de afara, a zis. E din reteaua veche. Cineva a legat-o… cumva. Si pornea la ora aia, pe ceas.
— Cine? am intrebat.
A scuturat capul.
— Nu stiu. Dar stiu un lucru: cand am fost eu tanar, pe scara asta a disparut un baiat. Tot asa, noaptea. Au zis ca a plecat de acasa. N-au mai gasit nimic.
Nu mi-a spus numele baiatului. Nu mi-a spus anul. N-a mai zis nimic. A plecat, ca si cum regreta ca a deschis gura.
In seara aia am scos interfonul din priza, am taiat alimentarea de la siguranta lui, orice am putut fara sa stric apartamentul. Am dormit cu telefonul langa mine si cu cheia in broasca.
La 03:33, nu a mai sunat.
Dar am auzit ceva in schimb: un apel pe casa scarii, jos, pe holul de la parter, ca un interfon care suna la alt apartament. Apoi altul. Apoi altul. Ca si cum cineva incerca usi, una cate una.
N-am coborat. N-am raspuns. N-am deschis.
Dimineata, vecina de la vizavi mi-a scris pe un bilet lasat sub usa: „A sunat la 03:33. Nu am raspuns. Multumesc ca mi-ai zis.”
De atunci, interfonul meu n-a mai spus nimic. A mai sunat rar, cate un apel scurt, fara voce, la ore normale, ca un sistem obosit.
Dar daca ma intrebi ce m-a facut sa nu dorm linistit nici acum, iti spun simplu: nu vocea. Nu ora.
Ci faptul ca, in noaptea in care pasii au ajuns la usa mea, cineva a stiut exact pe ce etaj stau. A stiut ce apartament sa incerce. A stiut ca interfonul meu raspunde.
Iar in blocurile astea vechi, cel mai periculos lucru nu e o fantoma. E un om care are timp, are rabdare si are acces la ceea ce tu crezi ca e doar „o instalatie”.
