Era noapte, puteam auzi sunetul frunzelor aliniate în bătaia accelerată a vântului prezent în urma mea. Încercam să ajung cât mai repede în acel loc blestemat, trebuia să pun capăt acestei terori chiar acum.
Poarta uriașă ce stătea la doar trei pași distanță avea să fie ultimul lucru ce m-ar fi putut opri, nu rezistam, eram mult prea aproape acum pentru a mai putea da înapoi.
Un foșnet subtil m-a făcut să îmi intorc privirea în grabă, se afla lângă mine, puteam să îi simt prezența din aerul îmbâcsit.
„Ai făcut destule, monstrule!” am țipat, continuând să îl fixez cu privirea.
Nu îmi mai era teamă, sau cel puțin, încercam să nu îmi fie, se hrănea cu asta, fiecare gram de frica îl făcea mai puternic. Se putea numi „diavolul” in persoana. Era unul dintre ei.
Răgetul ce mi-a făcut firele de par să se scuture a semnalat faptul ca se enervase, adoram să văd asta, după câte mi-a făcut, acest monstru merită pe deplin toată suferința din lume
Mi-am întors privirea, urmând să deschid poarta din fier, o ceață densă se forma în jurul meu, vechile bucăți de ciment fiind acoperite de pete întunecate.
Era fix în fața mea, acel cavou blestemat în care puteam sa fiu sigur că nu se afla nimeni era vechi și prăfuit. Încă îmi pot aminti ziua în care părinții mei au construit asta pentru fratele meu nerecunoscator, ce se pare ca vrea să ne aducă în mormânt, alături de el.
Mereu a fost așa, nu suporta gândul că avea sa rămână singur, probabil asta a fost și motivul ce l-a determinat spre a ispăși atât de multe păcate.
Familia mea a știut încă din prima zi că acel copil nu avea să fie vreodată ca noi.
Am crescut într-o familie cu frică de Dumnezeu, părinții mei fiind foarte credincioși, eu la fel, dar fratele meu era mult mai diferit. Îi plăcea să aibă propria religie, deseori putea fi prins distrugând o icoană, sau blestemându-l pe Tatăl fără de păcate.
Am încercat să îl ajut, citindu-i din biblie în fiecare seară, de fiecare dată totul se termina la fel, eu la perete, având cuțitul pus la gât. Am renunțat treptat la ideea că el mai putea fi ajutat, începând să dau crezare nebuniei din ochii lui.
La început, a fost închis în camera de la etaj, cea pe care nimeni nu o folosea. Părinții mei aveau de gând să îl separe de lumea exterioară, măcar pentru un timp, sperau să redevină copilul dulce de altădată. În acea camera doar tata avea voie să intre, mamei fiindu-i frica de faptul că pe noi ne-ar putea răni.
Fiind preot, nu putea exclude teoria ca unul dintre copiii lui ar putea fi posedat. Felul în care îți putea privi direct în suflet, prin geamul transparent, te făcea să simți fiori în tot corpul. Acea privire nu trasmitea iubire, tristețe, sau orice alt gând bun, ci doar ură, o ură ce părea fără de sfârșit
Era nebun, știam asta, dar gândul ca e fratele meu, ma făcea sa știu ca undeva acolo, in adâncul conștinței lui, încă ținea la noi, „Probabil trece printr-o faza” am spus, privindu-l de la distanță.
Arăta mai groaznic odată cu fiecare zi ce trecea, tăieturile de pe maini patand și ultima bucata din materialul hanoracului. Eram scarbit, cel ce cândva radia de bucurie, zăcea acum pe jos, distrus.
Într-o zi l-am putut auzi plângand, ma uitam la desene în sufragerie, așteptând ca părinții mei să se întoarcă de la slujbă. În primele minute nu făcea decât să tipe, mai apoi urmand sa loveasca in usa din lemn.
Eram scufundat in canapea, încercând sa îmi dau seama ce ar fi bine sa fac, nu eram sigur dacă trebuia sa urc la el și sa îl rog sa înceteze, știam că nu avea de gând sa cedeze asupra a ceva ce nu el planuise.
Deodată, ceva ce suna mai mult a șoaptă m-a scos din gânduri, mi-am auzit numele strigat pe unul dintre cele mai sadice tonuri, am încremenit. Știa ca sunt acasă, și-a dat seama ca părinții mei nu l-ar fi putut lăsa vreodată singur, stia asta și ar fi putut face orice sa ma poata atrage spre el.
„Fratioare?” de data asta suna mai mult a întrebare, știa cat de mult tin la el, folosea asta impotriva vointei mele.
Mă intristam doar din cauza faptului ca fratele meu era acolo, suferind, iar eu stateam încercând sa îmi vad de copilarie, fără el prin preajma. Cât puteam sa fiu de lacom? In timp ce el plângea, eu radeam la fetele amuzante văzute in desene, ma simțeam oribil, ma uram, nu puteam suporta gândul ca l-am lăsat singur.
Trebuia sa fie un copil normal, trebuia sa se bucure de faptul ca există, de propria familie, știam cat de groaznic m-aș fi simțit in locul lui.
Încercam sa îmi tin lacrimile in frau, nu mi-a fost in fire sa arat cat eram de slab, singurul care îmi știa punctele sensible fiind el, fratele meu.
Nu puteam sta degeaba, trebuia sa fiu acolo pentru el, trebuia sa îl ajut, nebunia ce l-a acaparat nefiind o bariera între noi.
Singurul lucru ce ma ținea departe de el, erau scările, pe care le-am urcat într-un ritm alert. Îmi doream să îl vad, îmi doream să îi spun cat de mult îmi lipsesc zilele in care ne jucam împreună in gradina din spate.
Ultima treapta m-a putut ajuta sa observ usa din capatul holului întunecat, podeaua ce scartaia acaparand incaperea de sunete ascutite.
„Mai aproape, fratioare” un glas răgușit își făcea loc spre urechile mele, încercam sa fac un zgomot cat mai puțin sesizabil, era ca și cum mi-a simțit prezenta. Nu m-am putut abtine din a tremura, a fost pentru prima data in care am putut sa simt cu adevărat frica, îmi era frica de propriul meu frate, cel care pana acum ma apara de orice primejdie.
Inghitind in sec, mi-am continuat drumul, la doar câțiva pasi am putut observa un lichid rosu ce se scurgea prin spațiul dintre usa și podea.
Mi-am dus mâinile la gura, am ezitat, pentru un moment am stat încremenit de spaima, mâinile începeau sa îmi tremure, eram pe punctul de a pleca sa chem ajutoare.
Atunci am auzit din nou, tipatul de agonie ce provenea din spatele usii. M-a indreptat spre a o deschide, am privit ingrozit clanța patata de sânge, tot ce conta in acel moment era sa pot vedea ce se întâmplă. Am apasat, o dată, de doua ori, de trei, in zadar, usa era incuiata.
Am renunțat, oftand zgomotos, continuând să privesc spre geamul usii prafuite, abia putand sa observ oglinda ce stătea fata in fata cu fratele meu.
„Ajutor..” am tresarit la auzul glasului indurerat ce îmi zdrobea sufletul cu trecerea fiecarei secunde. Odată ce i-am putut observa chipul palid, reflectat de puținele raze de soare prezente, m-am impins puternic in usa, bateam cu picioarele, pumnii, chiar și cu unul dintre tablourile de pe perete. In zadar, avea sa fie un sfârșit groaznic.
Am alunecat ușor pe usa, începând să plâng, suspinam și muream pe interior de durere, când am putut auzi „M-ai lăsat sa mor” insotit de un tusit incontrolabil, pe urma formand o liniște mormantala, fratele meu se sinucise.
Timpul trecea, câteva zile mai târziu fiind cu toții prezenti la inmormantare.
Priveam cu ochii plini de durere cum singurul ce m-ar fi înțeles vreodată urma sa fie băgat la doi metri sub pământ, in cap umbland neincetat ultimele sale cuvinte, am închis ochii, lăsând cele doua picături de apa sa îmi mangaie obrajii, oamenii începeau sa se retraga, eu fiind in același loc încă de când am venit, urma sa îl parasesc din nou. Fratele meu era mort, sau cel puțin asta voia ca noi sa credem…
„Jeffrey Woods, știu că ești acolo!” maxilarul mi se încleștase, îmi țineam strâns toporul pe care l-am adus în caz de orice. Nici măcar un răspuns, foșnetul frunzelor acaparând din nou liniștea.
Mă aștepta, simțeam asta, fratele meu își dorea cu ardoare sa ma vadă suferind pentru ca l-am lăsat sa moara.
Am inaintat, fiind din nou in același loc, exact ca acum zece ani, de data asta privind cu ura, nu mai puteam simți nici măcar un gram de tristete când ma apropiam de mormântul sau.
M-am asezat pe unul dintre lemnele de acolo, continuând să privesc piatra a carei structura era din ce in ce mai daramata.
„Viu in amintirea celor ce te-au iubit” am putut citi pe unul dintre pereții cavoului, ceva din mine parca a miscat, puteam auzi respiratia accelerata a cuiva in dreptul usii.
„Mai aproape, fratioare” am putut auzi cel mai familiar glas dintr-o mie, mi-am întors capul putand sa observ faptul ca nu era nimeni, doar întunericul de afara fiind alături de mine.
M-am ridicat terifiat, stiam sigur ca acel glas provenea de la fratele meu, cine altcineva sa știe de acele cuvinte?
Tot ce puteam vedea acum, era usa, fiind singura cale de a scăpa. Am început sa înaintez grabit, eram pe punctul de a parasi camera, când ceva mi-a atins umarul. Am paralizat, strangand in mâini toporul, fiind gata sa inchei odată acest joc, „Ai de gând sa pleci? Ma parasesti din nou, fratioare” de data asta eram mai mult ca sigur, Jeff se afla acolo, vrând din nou sa se joace cu mintea mea, exact ca pe vremuri.
„Te-ai întors sa ma vezi, nu? Îmi era dor de tine, ti-as fi făcut o vizita, dar nu am voie sa parasesc cimitirul”. Deodată toate secventele in care părinții mei povesteau cum noaptea se aud sunete de groază din cavoul lui mi-au revenit in minte. Imaginile cu oamenii ce erau găsiti morți, alături de el, mi-au făcut picioarele sa tremure.
Începuse sa îmi traga capul, își dorea mai mult ca orice sa îl privesc, ceea ce am și făcut, rămânand socat la vederea chipului sau. Pielea crestata si putreda ii lăsa mari goluri prin care i se puteau vedea oasele.
Vazand frica din ochii mei, începuse sa râdă, un ras mai sadic nu auzisem in viata mea, puteam sa jur ca asta nu era fratele meu. Nu îmi amintesc sa fi avut gura tăiată, in ziua inmormantarii, fata lui fiind complet neatinsa.
Ma ingrozea felul in care arăta, ochii ce mai aveau puțin sa iasă, ma fixau din cap pana in picioare, într-un mod mai mult decât infiorator.
Mi-am coborât privirea, observand costumul in care fusese ingropat, acum rupt, aproape inexistent. Deodată, buzele putrede au început sa i se miste, inclinand capul într-o parte, privind parca prin mine, am putut auzi ingrozit „Știi, nu am mai mâncat de ceva vreme, îmi poți face o favoare?” cuvintele ce abia îi parasise gura au lăsat in urma un aer imbacsit, mirosul de sânge și carne putreda provocandu-mi greata.
Mi-am dat imediat seama ce intentii avea, părea sa fie cu adevărat infometat, asta facandu-ma sa ma agit.
Jeff și-a dus mana si a putut simți bătaile accelerate din pieptul meu, pe fata lui apărând din nou acel zâmbet sadic, urmat de unghiile ce și le infipse in materialul hanoracului meu.
De afara am putut auzi strigatul de disperare al acelui monstru, urmat de alte ceteva zeci, asemănătoare.
Sunetul pasilor ce păreau sa se aproapie mi-a înghețat sângele in vene, aproape ca plangeam, singurii in viata de aici fiind eu și câteva bufnite.
În pragul vechi, zeci de picioare putrezite se aratau inaintand cu viteza spre noi. Cu o ultima privire asupra lui Jeff, i-am şoptit cu tristete „Îmi pare rău” urmând să urlu de durere, aveam sa mor ușor in chinuri groaznice.
Le puteam simți dinții infipti in brate și spate, picioarele fiind acum doar niște resturi langa fratele meu.
Aceste creaturi nu aveau ochi, spațiul gol și întunecat îmi transmitea agitatie, asta facand sângele sa tasneasca direct pe fetele lor infometate.
Au urmat clipe de durere, in care puteam simți cum stomacul îmi este măcelărit, și matele scoase. Încercam sa rămân constient, instinctul ma impingea sa lupt pentru a supravietui, dar situatia era impotriva mea. Eram lipsit de orice forma de aparare, membrele mele fiind acum inexistente.
Rămas prada pana ce aveam sa mor, am renunțat la gândul ca mai puteam scăpa de asta, imaginea familiei mele apărând în golul din fata ochilor.
Curând, tot ce mai simțeam era un sentiment calmant, plăcut, aproape credeam că nu aveam sa mor vreodată, asta până când unul dintre morți și-a infipt cu putere unghiile in pieptul meu, câteva secunde mai târziu putand sa îmi vad inima cum îi bătea in mana scheletica.
Tuseam incontrolabil, tuseam sânge, curând imaginea începea sa devina neagra, amintirile formand un film al vieții mele.
Cu ultimele puteri, mi-am întors capul, unde l-am putut observa pe Jeff plângand. Mi-am dat duhul cu zambetul pe buze.
Am știut dintotdeauna ca fratele meu încă ma iubea.


