Povesti de Groaza Reale din Romania: intri intr-un taxi intr-o noapte cu ploaie, simti bancheta uda si cobori fix in fata blocului tau… dar pe camerele de supraveghere masina nu exista. Ramane doar un detaliu imposibil: urmele ude, perfecte, ca o amprenta care refuza sa dispara.
Noaptea în care am urcat în taxi a început ca orice noapte proastă: prea târziu, prea multă ploaie, prea puține opțiuni.
Fusesem la un prieten într-o zonă veche a orașului, unde străzile sunt înguste și blocurile par lipite de trotuar. Nu bausem cine știe ce, dar eram obosit. Pe la 00:30 ploaia s-a întețit și ultimul autobuz trecuse de mult. Am deschis aplicația de ride-sharing. „Nu sunt șoferi disponibili”. Am încercat din nou. „Tarif crescut”. A treia oară mi-a dat o eroare.
Am ieșit în stradă și am mers spre bulevardul principal, cu gulerul ridicat și telefonul în palmă, ca și cum lumina lui ar fi ținut ploaia la distanță. Nu ținea. În câteva minute eram ud până la piele.
La colț, sub un felinar care pâlpâia, am văzut lumina galbenă de TAXI. O mașină stătea la marginea trotuarului, cu motorul pornit, cu ștergătoarele mișcându-se lent. Sedan închis la culoare, fără firmă pe uși, fără număr mare, fără nimic în afară de semnul de pe plafon. M-a surprins, pentru că în orașul ăsta taxiurile sunt, de obicei, pline de stickere și numere.
Am ridicat mâna. Mașina s-a apropiat un metru, de parcă mă aștepta.
Geamul șoferului s-a lăsat puțin. Din întuneric, un bărbat cu șapcă trasă jos m-a privit fără expresie. Nu i-am văzut bine fața. Lumina bordului îi lăsa obrajii în umbră.
— Unde? a întrebat.
I-am spus adresa blocului meu. Un ansamblu de blocuri comuniste, la marginea orașului, lângă o parcare mare și o stradă cu două benzi.
A dat din cap.
— Urcă.
Am deschis ușa din spate. În momentul în care am intrat, m-a lovit mirosul: nu a țigară, nu a parfum, nu a „taxi”. Miros de canal ud și metal rece, ca într-un pasaj subteran după ploaie. Aerul era umed, de parcă mașina ar fi fost o cutie în care nu intră niciodată căldura.
M-am așezat și am simțit imediat: bancheta era udă. Nu „umedeală de la hainele mele”. Era udă înainte să mă ating eu de ea, ca o tapițerie care a stat sub apă și a fost stoarsă la jumătate. Am ridicat șoldurile instinctiv, apoi m-am așezat iar, pentru că afară ploua torențial și nu aveam chef să par nebun.
— Scuze, am zis, încercând să sun normal. E ud în spate.
Șoferul n-a răspuns. A schimbat viteza și a plecat.
M-am uitat pe geam. Orașul se scurgea în reflexii: becuri deformate în bălți, semafoare ca niște pete roșii pe asfalt. În oglinda retrovizoare, șoferul era o pată întunecată cu o șapcă. Mâinile lui pe volan păreau… lucioase. M-am uitat mai atent și mi-am dat seama că nu era luciu. Era piele încrețită, ca după o baie lungă. Ca degetele tale după ce stai prea mult în apă.
Mi s-a strâns stomacul.
Am scos telefonul să trimit un mesaj prietenului: „Am luat taxi, ajung.” Telefonul mi-a arătat instant: „Doar apeluri de urgență”. Semnal zero. În zona aia aveam mereu semnal. Am oprit și pornit datele. Nimic.
— N-aveți semnal pe aici? am întrebat, mai mult ca să aud o voce normală.
După o pauză, șoferul a zis:
— Ploaia ține.
— Ține ce? am întrebat, dar el n-a continuat.
Radioul era pornit, dar nu cânta nimic. Se auzea doar un fâșâit fin, ca atunci când cauți o frecvență, și, din când în când, un „click” metalic, ca un contact.
Am încercat să-mi mut atenția pe traseu. Îl cunoșteam: ieșirea spre bulevard, apoi podul, apoi drumul drept spre cartierul meu. Șoferul a mers fix pe drumul ăsta. Nu a ocolit, nu a luat străzi dubioase. Totul era… prea normal, în contrast cu bancheta udă și cu mirosul de canal.
În dreptul podului, ploaia s-a făcut și mai grea. Am trecut peste apă. Râul era umflat, negru, cu spumă. Șoferul a încetinit puțin, de parcă se uita în jos.
Și atunci am simțit ceva: umezeala de sub mine s-a răcit brusc, ca și cum apa din banchetă ar fi fost în contact direct cu râul. Blugii mi s-au lipit de piele. Mi-a trecut un fior pe șira spinării.
— Ești ud? a întrebat șoferul, de parcă era o constatare, nu o grijă.
— Da… am zis, iritat. E ud scaunul.
Șoferul a râs încet. Nu un râs de om amuzat. Un sunet scurt, ca o scurgere.
— Nu se usucă, a zis el.
Am vrut să spun ceva de genul „Atunci de ce mai iei oameni?”, dar m-am abținut. Nu voiam scandal la 1 noaptea, într-o mașină care miroase a canal.
După încă zece minute am intrat în cartierul meu. Blocurile se vedeau ca niște cutii gri, cu ferestre puține aprinse. Parcarea era aproape goală. Știam exact unde e camera de supraveghere: deasupra intrării principale, orientată spre aleea de acces și spre poartă. Administratorul se lăuda mereu cu ea.
Șoferul a tras perfect în fața intrării, fix în zona unde, normal, ar fi fost prins de cameră: ușile, farurile, numărul, tot.
— Cât e? am întrebat.
— Cât vrei, a zis el, și în momentul ăla mi-a venit să râd de nervi.
Am scos o bancnotă și i-am întins-o. A luat-o cu două degete, fără grabă, și mi-a întins restul — niște monede ude. Nu „reci”. Ude. Ca scoase din apă.
— N-am… mormăit, uitându-mă la monede. De unde sunt ude?
Șoferul s-a uitat drept înainte.
— De pe tine, a zis.
Ușile s-au deblocat cu un clic moale. Am deschis ușa și m-a lovit ploaia. Înainte să închid, m-am uitat instinctiv la bancheta pe care stătusem.
Urma era acolo.
Nu o pată difuză. O amprentă clară, aproape perfectă, în forma trupului meu: conturul coapselor, al șezutului, chiar o zonă mai apăsată unde îmi fusese telefonul în buzunar. Ca și cum apa din scaun nu se împrăștiase, ci se așezase în jurul meu și „memorase” forma.
Am înghețat o secundă.
— Ce naiba… am șoptit.
Șoferul a vorbit fără să se întoarcă:
— Urmele rămân. Mașina nu.
Și înainte să apuc să întreb „ce înseamnă asta?”, a plecat. Normal, fără accelerație bruscă, fără dramă. A ieșit din fața blocului și a dispărut după colțul parcării.
Am rămas în ploaie, privind după el, cu monedele ude în palmă. M-am întors spre intrare. Becul de la intrare bâzâia. Camera era acolo, sus.
„Bun”, mi-am zis. „Dacă e ceva dubios, măcar există cameră. Există dovadă. Există logică.”
Am urcat, am intrat în bloc și l-am văzut pe vecinul de la parter, acela care stă mereu pe lângă cutiile poștale, ca un paznic fără uniformă. M-a privit și a încruntat sprâncenele.
— Ai venit pe jos? a întrebat.
— Nu, cu taxi, am zis, fără să mă gândesc.
A ridicat din umeri, confuz.
— N-am văzut niciun taxi. Și stăteam la geam, că nu dormeam.
Mi s-a strâns stomacul.
— Poate ai clipit, am zis, încercând să fac o glumă.
— Nu clipesc când plouă așa, a zis el, sec. Mă uit dacă vine apa în subsol.
Am urcat scările două trepte odată. În apartament mi-am aruncat geaca pe cuier și m-am uitat la blugi. Erau umezi într-un mod ciudat: nu doar uzi de ploaie, ci uzi „din interior”, ca și cum materialul ar fi fost îmbibat cu o apă mai grea. Și mirosea. Nu a ploaie. A canal.
Am intrat la duș, am stat prea mult sub apă fierbinte, ca să-mi scot din cap mirosul și frigul.
După duș, am făcut ce face orice om care vrea să-și liniștească mintea: am căutat dovada.
I-am scris administratorului, care răspunde la orice mesaj la orice oră, pentru că îi place să simtă că gestionează blocul.
„Salut, poți să-mi dai filmarea de la camera de la intrare pe la 01:10? A oprit un taxi, vreau să văd numărul, că era dubios.”
Mi-a răspuns după două minute: „Ce taxi?”
„A oprit fix în fața intrării.”
„Nu a oprit nimic”, a scris el. „Îți trimit.”
Mi-a trimis un clip de 30 de secunde.
Am dat play.
Se vedea intrarea, ploaia, asfaltul lucios. Se vedea aleea goală. Apoi, din dreapta cadrului, intram eu, ud, cu capul în jos, direct spre ușă. În spatele meu… nimic. Nicio mașină care să plece. Nicio reflexie de far. Nici măcar o pată luminoasă care să sugereze că tocmai fusese acolo un taxi.
Era ca și cum taxiul m-ar fi lăsat în fața blocului, dar camera ar fi refuzat să-l accepte în realitate.
Am dat înapoi. Am încetinit. Am mărit. Nimic.
M-am trezit râzând fără umor. Apoi mi s-a făcut frig, deși în apartament era cald.
Am deschis sertarul și am scos monedele ude. Le pusesem pe masă și sub ele rămăsese un cerc de apă pe lemn. Nu se uscase. Deși trecuse aproape o oră.
Am luat un șervețel, am șters. Masa s-a uscat. Am pus monedele iar. În două secunde, cercul de apă era din nou acolo, ca și cum lemnul ar fi „transpirat” sub ele.
Am început să mă enervez. Am luat monedele și le-am aruncat în chiuvetă. Au sunat altfel decât metalul normal. Un sunet mai înfundat, ca și cum ar fi fost pline pe dinăuntru.
În noaptea aia am dormit prost.
Dimineața, blugii nu erau uscați. Nu îi spălasem, îi lăsasem pe scaun. Materialul era încă rece și umed exact în locurile în care atinsesem bancheta. Nu se uscase deloc, ca și cum umezeala avea memorie și refuza să plece.
Am pus blugii pe calorifer. O oră mai târziu, marginile erau calde. Centrul era tot rece și ud.
Am simțit un nod în gât, pentru prima dată cu adevărat speriat.
În ziua aia am încercat să mă conving că exagerez. Am mers la muncă, am stat ocupat. Seara, pe drum spre casă, a început iar ploaia. Nu torențial, dar suficient cât să miroasă asfaltul.
Și atunci mi-a vibrat telefonul.
Nu notificare normală. Un mesaj fără număr, doar „Necunoscut”.
„AI UITAT CEVA ÎN SPATE.”
Am simțit cum mi se usucă gura.
Am răspuns, stupid: „Cine ești?”
Imediat: „URMA.”
Am închis telefonul.
Când am intrat în bloc, vecinul de la parter era iar acolo. M-a privit lung, apoi a zis:
— A fost apă pe hol azi.
— Ce apă? am întrebat.
— Dâre ude. Ca de roți mici. Au apărut dimineață și după o oră au dispărut. N-a văzut nimeni nimic.
M-am oprit pe loc.
— Unde?
— Până la ușa ta, a zis el, și mi-a aruncat privirea aia de „nu te mai cred normal”.
Am urcat încet, cu inima în gât. Pe hol era uscat. Prea uscat, ca și cum cineva ștersese tot cu o cârpă perfectă. Niciun miros.
Am intrat și am încuiat.
În seara aia, când m-am așezat pe canapea, am simțit imediat frigul. M-am ridicat brusc și am privit perna.
Pe canapea rămăsese o urmă udă, în forma șezutului meu. Nu mare, dar clară. Apăruse instant, ca și cum materialul ar fi avut deja apa „în el” și doar aștepta să fie apăsat ca să iasă la suprafață.
Am făcut un pas înapoi.
Atunci am auzit un sunet mic, repetitiv, de la ușă.
Nu bătaie. Nu sonerie.
Pic. Pic. Pic.
Ca apa care cade dintr-o haină udă.
M-am apropiat de ușă și m-am uitat prin vizor.
Pe hol nu era nimeni.
Dar jos, lângă prag, era o dâră subțire de apă, care venea dinspre stânga și se oprea exact în fața ușii mele. Și apa aceea… se mișca. Nu curgea spre scurgere, nu se împrăștia. Se strângea în fața ușii, ca și cum aștepta să fie invitată.
M-am lipit de perete, cu respirația scurtă.
Telefonul a vibrat iar.
„DESCHIDE. NU ȚINE MEREU.”
Am simțit cum mi se ridică părul pe ceafă.
Am făcut ce fac oamenii când se tem și totuși vor control: am pornit camera telefonului și am îndreptat-o spre ușă, de la câțiva metri, ca să filmez dâra de apă, dovada.
Pe ecran, holul părea… normal. Lumina din bec, culoarul, pragul.
Dâra de apă nu apărea.
Am coborât telefonul și am privit direct. Dâra era acolo.
Am ridicat telefonul. Nimic.
Mi-a venit să urlu.
În noaptea aia n-am deschis. Am stat pe canapea, fără să mă așez, privind spre ușă ca un idiot.
Pe la 03:00, picăturile s-au oprit. Dâra de apă s-a retras. Nu s-a evaporat. S-a retras, ca și cum cineva ar fi tras-o înapoi cu o sfoară invizibilă.
Dimineața, am coborât la administrator. I-am cerut filmările de pe hol.
— N-am pe hol, mi-a zis. Doar la intrare și în parcare.
— Atunci dă-mi parcarea, i-am zis. Azi-noapte. Oricând între 02:00 și 03:30.
Mi-a dat.
Pe filmare, parcarea era goală. Ploaia cădea. Nicio mașină nu intra. Nicio lumină. Nicio umbră.
Dar, la 03:12, s-a întâmplat ceva: în fața intrării, pe asfalt, a apărut o pată udă în formă de dreptunghi, ca și cum un vehicul ar fi stat acolo o secundă, apoi s-a ridicat. Pata a rămas, perfectă, ca o amprentă. Și apoi, în câteva minute, a dispărut complet, de parcă asfaltul ar fi „băut-o” înapoi.
— Vezi? mi-a zis administratorul, triumfător. Nu e taxi. E ploaia.
— Ploaia nu face dreptunghi perfect, am zis eu, dar el a ridicat din umeri.
În a treia noapte, am decis să termin cu asta. Nu în sens curajos. În sens disperat.
Am mers înapoi la locul unde îl luasem, în zona veche. Ploaia era iarăși acolo. Felinarul pâlpâia la fel. Mă uram pentru că făceam asta, dar aveam nevoie să văd cu ochii mei că nu înnebunesc.
Taxi-ul era acolo.
Semnul aprins. Motor pornit. Geamuri aburite.
De data asta nu m-am apropiat imediat. Am stat sub copertina unui magazin închis și am privit.
Apoi am făcut un lucru: am aruncat o privire la asfalt, sub mașină.
Sub taxi nu era asfalt ud normal. Era o apă diferită. O peliculă groasă, întunecată, care nu reflecta lumina felinarului ca ploaia. O absorbea. Ca o baltă care nu arată ce e deasupra, ci ce e dedesubt.
Geamul șoferului s-a lăsat puțin.
— Ai uitat ceva, a zis vocea.
Nu știu de ce, dar m-a enervat.
— Ce-am uitat? am întrebat, ridicând tonul. Că nu exiști pe camere?
A tăcut o secundă.
— Asta e ideea, a spus. Când nu ești pe cameră… nu ești prins.
— Cine nu e prins?
— Cine plătește, a zis el.
Mi-a trecut un fior.
— Eu am plătit.
— Nu cu ce trebuie, a spus, și a arătat cu capul spre bancheta din spate, ca și cum înăuntru era cineva.
Ușa din spate s-a deblocat singură. Am auzit clicul.
M-am dat înapoi.
— Nu urc, am zis.
— Nu urci tu, a zis șoferul, calm. Urcă urma.
Și atunci am simțit ceva îngrozitor de simplu: frigul umed din blugi. Ca și cum umezeala aceea era încă în mine, încă lipită de piele, încă „a mea”. Ca o etichetă pe care nu o mai pot dezlipi.
Am făcut încă un pas înapoi și am fugit. Nu alergat dramatic, ci mers repede, ca un om care vrea să dispară dintr-o conversație imposibilă.
Am ajuns acasă ud și tremurând, m-am încuiat și am pus un prosop la prag. Ridicol, știu.
La 02:11, telefonul meu a vibrat.
„ULTIMA CURSĂ.”
Nu am răspuns.
Și atunci am auzit, în apartament, sunetul ăla pe care îl recunoști fără să-l vrei: ștergătorul pe parbriz, ritmic, lent.
Nu venea de afară. Venea din baie.
Am mers încet, cu un cuțit stupid în mână, și am deschis ușa băii.
Cada era goală. Robinetul era închis. Dar pe faianță, pe marginea căzii, era o dâră de apă care se prelingea în jos ca de pe o haină scoasă din ploaie.
Și, în oglinda de deasupra chiuvetei, aburul se strânsese într-o formă ciudată: nu un chip. Nu o siluetă. Doar conturul unui scaun de mașină, ca și cum oglinda își amintea bancheta.
M-am dat înapoi și am alunecat, aproape căzând.
În secunda aia, de sub ușa de la intrare, a intrat apă. Nu mult, dar suficient cât să se vadă clar o linie udă care se târa pe parchet, direct spre living, ca o șină.
S-a oprit lângă canapea.
Și apoi, fără să văd pe nimeni, canapeaua s-a udat într-un dreptunghi perfect, ca o banchetă. Un loc pregătit.
Am înțeles atunci ceva care m-a speriat mai mult decât orice „fantomă”: taxiul nu trebuia să fie în fața ușii mele. Taxiul era o regulă a umezelii. Când te „ia”, nu te ia doar dintr-un loc. Te ia din orice loc unde apa își amintește de tine.
Am stat nemișcat, cu respirația tăiată, și am așteptat să aud ușa.
N-am auzit.
În schimb, pe telefon a apărut un ultim mesaj:
„URCA. ALTFEL RĂMÂI AICI.”
După câteva minute, apa de pe parchet s-a retras încet, ca și cum cineva ar fi tras-o înapoi pe sub ușă. Canapeaua a rămas udă încă o oră, apoi s-a uscat brusc, dintr-o dată, ca atunci când închizi un robinet.
Dimineața, administratorul mi-a trimis un mesaj fără să-i cer.
„Băi, iar ai apărut din nimic pe cameră. De ce stai noaptea la ușă?”
Mi-a trimis clipul.
În filmare, la 02:12, eu apăream în cadrul camerei de la intrare — ud, cu părul lipit de frunte — ca și cum tocmai intrasem în bloc, deși eu nu ieșisem din apartament toată noaptea. Apoi, după două secunde, ieșeam din cadru spre scări.
Mi s-a făcut rău.
Pentru că, dacă înregistrarea arăta că eu „am intrat”, înseamnă că undeva, în logica lor, eu fusesem afară. Fusesem luat. Fusesem întors. Doar că eu nu-mi aminteam.
Și atunci mi-a venit gândul care m-a făcut să nu mai respir: poate că asta e plata. Nu banii. Nu cursa. Ci bucăți din tine, scoase din memorie, cum scoți o persoană dintr-o filmare. Nu dispari pe camere. Dispari din propria poveste.
De atunci, când plouă, nu mai stau lângă ferestre. Nu mai chem nimic. Nu mai accept „taxiuri” care apar din senin.
Dar uneori, noaptea, când e liniște, aud de undeva, foarte departe, acel sunet lent, ritmic: ștergătoare.
Și dimineața găsesc pe scaunul de la birou o urmă udă, în forma corpului meu, ca și cum am stat acolo ore întregi… deși eu jur că n-am plecat din pat.
Dacă ai ajuns până aici, îți spun un singur lucru, cât pot de normal: uită-te la urmele ude, nu la mașină. Mașina poate să nu apară nicăieri. Urmele apar întotdeauna unde nu ar trebui.
Și dacă într-o noapte ploioasă vezi pe bancheta unui taxi o umezeală care nu se usucă și simți miros de canal, fă-te că ți-ai uitat ceva pe trotuar. Închide ușa. Pleacă. Fără explicații.
Pentru că, după ce urmele te „învăța” o dată, nu mai au nevoie să te vadă camerele ca să te ia din nou.
