La puțin timp după ce ne-am căsătorit, eu și soția mea ne-am mutat într-o casă nouă.
Era prima locuință care era doar a noastră.
Și, dacă totul mergea bine, urma să fie și casa în care aveam să ne creștem copilul.
Soția mea era însărcinată în câteva luni, iar în perioada aceea aveam impresia că viața noastră se așezase exact așa cum ne dorisem.
Casa nu era perfectă.
Avea nevoie de zugrăvit, de mobilă nouă și de destul de multe reparații.
Dar ne plăcea.
Există însă un singur lucru pe care amândoi l-am urât din prima zi.
Un poster.
Era prins pe peretele celei mai întunecate camere de la etaj.
Pe el apărea fotografia unui bărbat pe care nu-l cunoșteam.
Nu zâmbea.
Nu părea trist.
Nu părea furios.
Avea pur și simplu o expresie complet goală.
Și totuși, de fiecare dată când intram în cameră, aveam impresia că mă privește direct.
Soția mea simțea același lucru.
— Aruncă-l, mi-a spus într-o după-amiază. Nu vreau să-l văd în fiecare zi.
L-am desprins de pe perete, l-am împăturit și l-am aruncat în tomberonul din spatele casei.
A doua zi era din nou pe perete.
Am presupus că soția mea făcea o glumă.
Ea a crezut același lucru despre mine.
Am râs.
La început.
L-am aruncat din nou.
De data aceasta l-am rupt în mai multe bucăți înainte să-l bag în tomberon.
A doua dimineață era din nou în cameră.
Întreg.
Neted.
Prins exact în același loc.
Nu mai râdea nimeni.
Am început să renovăm camera fără să ne mai atingem de poster.
Am mutat mobila.
Am schimbat perdelele.
Am vopsit pereții.
Posterul rămânea acolo.
De fiecare dată când intram, camera părea puțin mai rece decât restul casei.
Soția mea spunea că simțea o presiune în piept când se apropia prea mult de imagine.
Eu încercam să găsesc explicații.
Poate fostul proprietar intrase în casă.
Poate cineva avea o cheie.
Poate exista o copie a posterului undeva și cineva încerca să ne sperie.
Am căutat prin pod.
Prin dulapuri.
În pivniță.
Nu am găsit niciun alt exemplar.
Și nu am găsit nimic despre bărbatul din fotografie.
Într-o seară am hotărât să dormim în sufragerie.
Niciunul dintre noi nu mai voia să urce la etaj.
Dimineața, când am intrat din nou în cameră, posterul se schimbase.
Bărbatul nu mai avea ochi.
În fotografie rămăseseră doar două umbre întunecate.
Din ele coborau două urme subțiri, roșiatice, până pe obraji.
Soția mea a început să plângă.
Am ținut-o în brațe și i-am spus că trebuie să existe o explicație.
Nu eram convins nici eu.
După ce renovările s-au terminat, m-am întors la serviciu.
Soția mea rămânea mai mult acasă.
Într-o după-amiază am găsit-o în bucătărie, palidă, cu mâinile tremurând.
— Ce s-a întâmplat?
A privit spre tavan.
— A vorbit.
— Cine?
Nu a răspuns imediat.
— Posterul.
Mi-a spus că, în timp ce trecea prin hol, auzise o voce venind din camera lui.
O voce joasă.
Clar pronunțată.
Un singur cuvânt.
ACCIDENT.
După câteva minute, vocea se auzise din nou.
DECES.
Apoi un țipăt.
M-am dus imediat în cameră.
Posterul era la locul lui.
Bărbatul continua să ne privească fără ochi.
Am verificat pereții.
Podul.
Prizele.
Țevile.
Nu am găsit nicio boxă, niciun aparat și nicio explicație pentru sunet.
În seara aceea am cumpărat o cameră de supraveghere.
Am montat-o în colțul camerei, orientată direct spre poster.
Dacă cineva intra acolo în timpul nopții, aveam să aflu.
Dimineața următoare am deschis înregistrarea.
Primele ore nu s-a întâmplat nimic.
Camera rămăsese goală.
În jurul orei 03:17, imaginea a început să pâlpâie.
Posterul nu se mișca.
Dar chipul bărbatului începea să se schimbe.
Pe obraz îi apăruse o cicatrice lungă.
Apoi fotografia devenise tot mai întunecată, până când trăsăturile aproape că nu mai păreau omenești.
Sunetul camerei înregistrase și vocea.
ACCIDENT.
Câteva secunde de tăcere.
DECES.
Apoi un țipăt scurt.
În acel moment, înregistrarea s-a întrerupt.
Nu pentru că se terminase memoria.
Fișierul pur și simplu se oprea.
La 03:19 începea un alt clip.
Posterul arăta normal.
Bărbatul avea din nou fața pe care o văzusem în prima zi.
Am încărcat o parte din filmare pe internet.
Nu știam ce altceva să fac.
Oamenii au spus că era trucată.
Că folosisem efecte.
Că încercam să fac reclamă unui film.
Apoi am primit un mesaj privat.
Era de la o femeie pe nume Elisabeta.
Mesajul începea simplu:
„Trebuie să plecați din casă.”
Am continuat să citesc.
Elisabeta spunea că bărbatul din poster fusese fratele ei.
Îl chema Eduard.
Casa în care locuiam fusese a familiei lor.
Cu mulți ani în urmă, Eduard murise într-un accident de mașină.
Mașina suferise o defecțiune gravă, ieșise de pe carosabil și luase foc.
Eduard nu supraviețuise.
După moartea lui, familia părăsise casa.
Elisabeta nu știa cine lăsase posterul acolo.
Dar îl recunoscuse imediat din filmarea mea.
La finalul mesajului mai scrisese ceva:
„Nu cred că încearcă să vă facă rău.”
Am citit fraza de mai multe ori.
Apoi încă una:
„Cred că încearcă să vă avertizeze.”
În acel moment am auzit-o pe soția mea strigându-mă de la etaj.
Am fugit.
Posterul se schimbase din nou.
Bărbatul avea chipul aproape complet acoperit de umbre.
Sub fotografie apăruseră două cuvinte.
Nu erau imprimate.
Nu fuseseră acolo înainte.
PLECAȚI ACUM.
N-am mai stat să caut explicații.
Am luat-o pe soția mea și am ieșit din casă.
Nu ne-am oprit să împachetăm.
Nu am luat mobilă.
Nu am încercat să salvăm nimic.
La câteva minute după ce am ajuns în stradă, am simțit miros de fum.
Flăcările apăruseră la etaj.
Până au ajuns pompierii, o mare parte din casă era deja cuprinsă de incendiu.
Ancheta ulterioară nu a putut stabili cu certitudine de unde pornise focul.
Camera în care se aflase posterul fusese distrusă complet.
Posterul nu a fost găsit.
Ne-am mutat într-un alt oraș.
Pentru o vreme, am încercat să uităm.
Soția mea a născut câteva luni mai târziu.
Un băiat perfect sănătos.
I-am pus un nume care nu avea nicio legătură cu Eduard.
Anii au trecut.
Nu am mai văzut posterul.
Nu am mai auzit vocea.
Am început să cred că totul rămăsese în urmă.
Până într-o seară.
Fiul nostru avea aproape trei ani.
Stătea pe covor și desena.
M-am așezat lângă el.
— Ce desenezi?
Mi-a întins foaia.
Era o casă.
Nu casa în care locuiam acum.
Alta.
Avea două etaje.
Aceleași ferestre.
Aceeași formă.
Casa care arsese.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— De unde știi casa asta?
Copilul m-a privit de parcă întrebarea mea nu avea niciun sens.
Apoi a arătat spre una dintre ferestrele de la etaj.
Desenase acolo un om.
Fără ochi.
— Cine este? am întrebat.
Fiul meu a zâmbit.
— Ed.
Am rămas nemișcat.
Nu-i spusesem niciodată acel nume.
Soția mea nici atât.
Am luat desenul și l-am pus într-un sertar.
În dimineața următoare, sertarul era gol.
Desenul dispăruse.
M-am dus în camera fiului meu.
Dormea.
Pe peretele de lângă pat era prinsă o foaie.
Aceeași casă.
Același bărbat la fereastră.
Doar că acum, sub desen, apăruseră două cuvinte pe care copilul meu nu știa încă să le scrie:
ACCIDENT.
DECES.
